O frumoasa poveste a lui Oscar Wilde

Tânărul rege

Era noaptea dinaintea zilei fixate pentru încoronare, iar tânărul Rege stătea de unul singur în frumoasa lui cameră. Toţi curtenii îşi luaseră la revedere de la el, plecându-şi capetele până la pământ, aşa cum era ceremonialul în ase­menea ocazii, şi se retrăseseră în Sala Mare a palatului pentru a primi ultimele lecţii de la Profesorul de Etichetă; mai erau câţiva care cultivau maniera naturală care, în cazul unui curtean, nu-i nevoie să spun, este o gravă insultă.

Flăcăul - pentru că era doar un flăcău la cei şaisprezece ani ai lui - nu regreta plecarea lor şi se aruncase oftând uşurat pe pernele moi ale canapelei brodate, rămânând acolo cu ochii fremătându-i şi gura deschisă, ca un Faun cafeniu al pădurilor sau ca un animal tânăr prins în capcană de vânători.

     Şi, de fapt, vânătorii îl găsiseră dând peste el din întâm­plare; era desculţ şi cu un nai în mână, pentru că îngrijea turma de capre a sărmanului păstor care îl crescuse, şi al cărui fiu se considera. În realitate era copilul fiicei bătrânului Rege, rod al unei căsătorii secrete cu cineva sub rangul ei - un străin, spuneau unii, care prin cântul fermecat al naiului său o făcuse pe Prinţesă să-l îndrăgească; alţii vorbeau despre un artist din Riminni, căruia Prinţesa îi acordase poate prea multă atenţie şi onoare, şi care dispăruse din oraş, lăsându-şi opera din catedrală neterminată. Copilul, doar de o săptămână, fusese furat de lângă mama lui, în timp ce această dormea, şi dat în grija unui ţăran de rând şi soţiei acestuia, care nu aveau copii şi trăiau în partea cea mai îndepărtată a pădurii, cam la o zi distanţă de oraş. Durerea sau molima, sau, aşa cum unii dădeau să se înţeleagă, o otravă italienească rapidă pusă într-o cupă cu vin aromat, au ucis-o într-o oră pe tânăra care-l născuse, şi chiar în clipa în care mesagerul de încredere care-l ducea pe copil în şa se dăduse jos de pe calul obosit şi bătea la uşa sărăcăcioasă a păstorului de capre, corpul Prinţesei era coborât în mormântul care fusese săpat în curtea unei biserici părăsite, dincolo de porţile oraşului; în acelaşi mormânt zăcea trupul străinului de-o frumuseţe nemaivăzută, cu mâinile legate la spate şi pieptul străpuns de mai multe lovituri de pumnal.

Cel puţin aşa vorbeau oamenii între ei. Fapt este că bătrânul Rege, pe patul de moarte, fie bântuit de remuşcări pentru marele păcat pe care îl săvârşise, fie că nu dorea ca regatul să încapă pe alte mâini, trimisese după flăcău şi, în prezenţa Consiliului, îl recunoscuse drept urmaş la tron.

Şi se pare că din momentul recunoaşterii, dăduse semne că nutreşte o neobişnuită pasiune pentru frumos, ceea ce avea să aibă o mare influenţă asupra vieţii lui. Cei care îl însoţiseră în apartamentele destinate lui vorbeau deseori de strigătul de plăcere pe care îl scosese la vederea veşmintelor delicate şi bijuteriilor somptuoase care îi fuseseră pregătite, şi de bucuria aproape sălbatică de care fusese cuprins atunci când aruncase cât colo tunica din piele şi pelerina vulgară din piele de capră. Dar uneori îi lipsea libertatea vieţii de pădure şi era aproape întotdeauna gata să cadă pradă plictisului în timpul ceremoniilor obosi­toare de la curte care îi ocupau aproape toată ziua, dar minunatul palat- pe care îl numeau Joyeuse - al cărui stăpân se trezise peste noapte, îi părea o nouă lume, anume făcută pentru a-i crea plăcere; şi, imediat ce scăpa din Sala de Consiliu ori din Camera de Audienţe, cobora în fugă scara monumentală împodobită cu lei din bronz aurit şi cu trepte din porfir, rătăcind din încăpere în încăpere, din coridor în coridor, ca acela care caută să afle în frumos o formă de alinare a durerii, un fel de recuperare după o suferinţă îndelungată.

În aceste călătorii de descoperire, cum le numea el - şi, într-adevăr, erau călătorii într-un ţinut minunat, era însoţit de zvelţi şi tineri paji cu păr auriu, cu mantiile lor plutitoare şi vesele panglici care dansau în vânt; dar de cele mai multe ori era singur, simţind, printr-un fel de intuiţie care se învecina cu divinaţia, că secretele artei se învaţă pe ascuns, că Frumosul, la fel ca înţelepciunea, îl îndrăgeşte pe credinciosul solitar.

S-au spus multe poveşti stranii despre viaţa lui din această perioadă. De exemplu, un Consilier local solid, care venise să ţină un discurs împănat de înflorituri retorice, îl surprinsese îngenuncheat în faţa unui tablou mare, care abia fusese adus de la Veneţia, şi care anunţa venerarea unor noi zeităţi. Cu altă ocazie, fusese dat dispărut ore întregi şi, după căutări îndelungi, fusese descoperit într-un iatac mic din unul dintre turnurile de nord al palatului, privind ca în transă o piatră preţioasă grecească, sculptată cu chipul lui Adonis. Povestea spune că fusese găsit apăsându-şi buzele pe fruntea unei statui antice din marmură, care fusese descoperită în albia unui râu cu ocazia construirii unui pod de piatră, şi purta pe ea inscripţia „Sclavul bitinian al lui Hadrian”.  Petrecuse o noapte întreagă observând efectul razelor de lună asupra chipului argintat al lui Endymion(1).

Nu încăpea îndoială că-l fascinau toate obiectele rare şi scumpe, şi din dorinţa de a le poseda trimisese în lume mulţi negustori; pe unii să obţină chihlimbar de la neamul pescarilor nordici, pe alţii în Egipt, să caute turcoaze stranii care se găsesc doar în mormintele faraonilor, şi despre care se spune că au puteri magice, pe unii în Persia, pentru covoare de mătase şi ceramică pictată, iar pe alţii în India, să cumpere voal şi fildeş, piatra lunii şi brăţări din jad, lemn de santal şi email albastru, precum şi şaluri din lână fină.

Dar ce îl preocupa cel mai mult era veşmântul pe care îl va purta la încoronare, acel veşmânt ţesut din aur, şi rubinele coroanei, şi sceptrul cu şirurile de perle. La acestea se gândea el în acea noapte, stând întins pe canapeaua luxoasă, urmărind cum arde buşteanul de brad în şemineu. Modelele, care ieşiseră din mâna celor mai străluciţi artişti ai timpului, îi fuseseră prezentate cu multe luni înainte, iar el dăduse ordin ca meşterii să lucreze zi şi noapte pentru a le termina şi ca întreaga lume să fie răscolită în căutarea nestematelor demne de aceste opere. Se vedea stând la altarul din catedrală, îmbră­cat în veşmântul minunat de Rege, şi un zâmbet jucăuş apăru zăbovind pe buzele lui tinereşti, iar ochii pădureni, negri, îi străluciră.

După un timp, se ridică, se sprijini de panoul sculptat al hornului şi privi camera învăluită într-o lumină obscură. Pe pereţi atârnau tapiserii bogate reprezentând Triumful Frumo­sului. O mare presă cu intarsuri de agată şi lapis-lazuli se afla într-un colţ, iar în faţa ferestrei era o vitrină ciudat meşte­şugită, cu panouri din lac pudrate cu aur şi mozaic din aur, pe care se aflau câteva mici pocale din sticlă veneţiană şi o cupă din ortix străbătut de nervuri negre. Pe cuvertura patului erau brodaţi maci palizi, de parcă ar fi căzut din mâinile răpuse de somn, iar sălcii înalte din fildeş cu caneluri sprijineau balda­chinul din catifea, din care, asemenea unei spume, răsăreau penele de struţ, zburând parcă spre argintiul palid al tavanului moarat. Un Narcis din bronz verde şi cu chip zâmbitor susţinea oglinda. Pe masă se afla un vas plat din ametist.

Afară, zări cupola imensă a catedralei, ca un balon de săpun deasupra caselor cuprinse de umbră, şi santinelele istovite care patrulau pe terasa de lângă fluviu. Undeva departe, într-o livadă, cânta o privighetoare, iar prin fereastra deschisă venea o  mireasmă de iasomie. Îşi dădu buclele pe spate şi, luând o alăută, îşi plimbă degetele pe coarde. Pleoapele îi căzură şi îl năpădi o ciudată moleşeală. Niciodată nu se simţise atât de pătruns sau plin de o bucurie desăvârşită, de magia şi misterul lucrurilor.

Când miezul nopţii se bătu în turla cu ceas, el scutură un clopoţel şi pajii intrară, îl ajutară să se dezbrace cu un ritual ales, apoi îi turnară apă de roze pe mâini şi presărară flori pe pernă. După câteva clipe părăsiră camera, iar el adormi.

În timpul somnului avu un vis. Iată visul tânărului Rege. Se făcea că stă într-un pod lung şi cu tavanul jos, printre zbârnâitul şi păcănitul multor războaie de ţesut. Lumina mes­chină a zilei pătrundea prin nişte ferestre zăbrelite, decupând figurile slăbite ale ţesătorilor aplecaţi peste ramele războa­ielor. Copii palizi, bolnăvicioşi erau ciuciţi pe traverse. În timp ce suveicile treceau repede prin urzeală, ei ridicau barele grele din lemn, iar când suveicile se opreau, dădeau drumul barelor care băteau ţesătura. Aveau feţele înfometate, iar mâi­nile subţiri le tremurau. La o masă, câteva femei cu feţele descompuse stăteau şi coseau. În încăpere era o putoare teri­bilă. Aerul era greu respirabil iar din pereţii umezi picura apa.

Tânărul Rege se duse la unul dintre ţesători, se opri lângă el şi-l urmări.

Ţesătorul îl privi furios şi zise:

-   De ce, mă rog, mă urmăreşti? Eşti cumva un iscoditor trimis de stăpân?

     - Cine ţi-e stăpânul? întrebă tânărul Rege.

- Stăpânul nostru! exclamă ţesătorul cu amărăciune. Este om ca mine. E o singură diferenţă între noi — el e îmbrăcat în haine scumpe, pe când eu stau în zdrenţe şi, pe când eu sunt slab din cauza foamei, el suferă de îmbuibare.

-  Dar ţara e liberă, spuse tânărul Rege, iar tu nu eşti sclavul nimănui

- La vreme de război, răspunse ţesătorul, cei puternici îi transformă în sclavi pe cei slabi, iar în timp de pace, bogaţii îi transformă în sclavi pe cei săraci. Trebuie să muncim pentru a ne câştiga existenţa, iar ei ne plătesc nişte salarii atât de mici, că murim. Trudim toată ziua pentru ei, iar ei strâng aur în cufere; în schimb, copiii noştri se topesc înainte de vreme, iar feţele celor pe care îi iubim se aspresc şi ochii lor capătă o căutătură rea. Noi zdrobim strugurii, dar alţii beau vinul. Semănăm grâul, dar hambarele noastre sunt goale. Purtăm lanţuri, deşi nimeni nu le vede; suntem sclavi, deşi lumea ne spune că suntem liberi.

-   Aşa se întâmplă cu toţi?

-   Da, cu toţi, răspunse ţesătorul, cu tinerii şi bătrânii deo­potrivă, cu femeile şi bărbaţii, cu pruncii şi cu cei copleşiţi de ani. Neguţătorii ne oprimă şi noi trebuie neapărat să ne supunem. Pastorul trece călare pe lângă noi mângâindu-şi mătăniile şi nimănui nu-i pasă de noi. Pe uliţele noastre neînsorite se târăşte Sărăcia cu ochii ei flămânzi, iar Păcatul, cu faţa-i schimono­sită de băutură, o urmează îndeaproape. Disperarea ne trezeşte în zori, iar Ruşinea ni se alătură noaptea. Dar ce te priveşte pe tine? Nu eşti unul de-al nostru. Faţa îţi radiază de fericire. Şi şe întoarse încruntat şi aruncă suveica pe război, iar tânărul Rege văzu că era înfăşurată cu fir de aur.

Îl cuprinse o teroare nespusă şi-l întrebă pe ţesător:

-   Ce haină ţeşi acum?

-   E veşmântul pentru încoronarea tânărului Rege, răspunse acesta. Dar ce te priveşte pe tine?

Iar tânărul Rege scoase un ţipăt şi se trezi, şi vai! se afla în camera lui, iar prin fereastră văzu luna ca de miere în aerul întunecat.

Şi adormi din nou, şi visă din nou. Credea că se află pe puntea unei galere imense care era împinsă înainte de sute de sclavi. Lângă el, pe un covor, stătea stăpânul galerei. Era negru ea abanosul şi pe cap avea un turban din mătase roşie. De lobii groşi ai urechii atârnau cercei din argint, iar în mâini avea o balanţă din fildeş.

    Sclavii erau goi, cu excepţia unei trenţe în jurul coapse­lor, şi fiecare era legat cu lanţuri de vecinul lui. Soarele fierbinte strălucea deasupra lor, iar negrii mergeau printre rânduri cu bice din piele de om. Ei îşi întindeau braţele slabe şi vâsleau. Lamele vâslelor împrăştiau sarea ca o pulbere.

În cele din urmă, ajunseră într-un golf, la o apă mai puţin adâncă. Dinspre mal sufla briza, iar puntea şi vela latină fură acoperite cu un praf roşu. Trei arabi pc nişte măgari sălbatici veniră şi aruncară suliţe spre ei. Stăpânul galerei luă un arc pictat şi străpunse gâtul unuia dintre ei. Acesta căzu în valuri, iar tovarăşii lui o luară la galop. O femeie înfăşurată într-un văl galben mergea pe o cămilă şi se uita din când în când în urmă la omul mort.

Imediat după ce aruncară ancora şi coborâră pânzele, negrii înşfăcară şi coborâră o scară lungă din funie, bine fixată cu plumbi. Stăpânul galerei o aruncă peste bord, fixând-o de doi montanţi din fier ai parapetului. Apoi negrii îl luară pe cel mai tânăr dintre sclavi, îi desfăcură cătuşele şi-i umplură nările şi urechile cu ceară, legându-i un pietroi de brâu. El se târî cu greutate pe scară şi dispăru în mare. In locul în care se scufundă, apărură câţiva bulbuci. Ceilalţi sclavi se uitară curioşi peste bord. La prova galerei stătea un îmblânzitor de rechini, bătând într-o tobă.

După câtva timp, scufundătorul se ridică din apă şi se agăţă de scară, suflând din greu, cu o perlă în mâna dreaptă. Negrii puseră mâna pe ea şi-l aruncară înapoi. Sclavii ador­miră peste vâsle.

Iar se scufundă şi reveni la suprafaţă, şi de fiecare dată aducea o perlă superbă. Stăpânul galerei le cântărea şi le punea într-un săculeţ din piele.

Tânărul Rege încercă să vorbească, dar se părea că limba i se lipeşte de cerul gurii, iar buzele refuză să se mişte. Negrii pălăvrăgeau şi începură să se certe pe un şirag de mărgele strălucitoare. Doi cocori zburară în jurul galerei.

Apoi apăru scufundătorul pentru ultima dată, iar perla pe care o aducea era mai frumoasă decât toate perlele din Ormuz(2), pentru că era ca o lună plină şi mai albă ca Lucefărul dimineţii. Dar faţa lui era ciudat de palidă şi căzu pe punte, iar sângele îi ţâşni din urechi şi din nări. Tremură o clipă şi rămase nemişcat. Negrii dădură din umeri şi aruncară corpul peste bord.

Stăpânul galerei râse. Întinzând mâna, luă perla şi, când o văzu, şi-o apăsă pe frunte şi se înclină.

-  Asta va fi pentru sceptrul tânărului Rege şi făcu semn negrilor să ridice ancora.

Când tânărul Rege auzi asta, scoase un ţipăt şi se trezi, iar prin fereastră văzu degetele lungi şi cenuşii ale zorilor apu­când stelele care păleau.

Şi adormi din nou, şi visă. Credea că se plimbă printr-o pădure obscură, în care creşteau fructe ciudate şi superbe flori otrăvitoare. Viperele şuierau când trecea pe lângă ele, papagali cu penaj strălucitor zburau din creangă în creangă şi ţipau strident. Ţestoase uriaşe dormeau în noroiul încins, iar copacii erau plini de maimuţe şi păuni.

Merse ce merse, până ajunse la marginea pădurii, şi acolo văzu o grămadă de oameni trudind în albia unui râu secat. Se înghesuiau ca furnicile pe malul abrupt. Săpau puţuri adânci şi coborau în ele. Unii despicau stânca folosind nişte topoare mari, alţii scurmau în nisip. Smulgeau cactuşii din rădăcini şi striveau în picioare florile lor stacojii. Munceau de zor, strigând unul la altul, şi nimeni nu stătea degeaba.

Din adâncul unei peşteri, Moartea şi Avariţia îi urmăreau, iar Moartea spunea:

-  Am obosit, dă-mi o treime din ei şi lasă-mă să plec.

Dar Avariţia scutură capul şi-i răspunse:

-  Sunt servitorii mei.

-  Dar ce ai în mână? o întrebă Moartea.

-  Trei boabe de grâu, răspunse ea. Dar ce te interesează pe tine?    -

       -   Dă-mi unul dintre ele, zise Moartea. Doar unul, să-l plantez în grădina mea, şi o să plec.

-   Nu-ţi dau nimic, spuse Avariţia, şi-şi ascunse mâna în faldurile veşmântului.

Iar Moartea râse, luă o cupă, o cufundă într-un bazin cu apă, iar din apă răsări Malaria. O petrecu pe deasupra mul­ţimii şi o treime dintre oameni muriră. După aceea apăru o ceaţă deasă şi şerpi de apă se târau pe lângă ea.

Şi când Avariţia văzu că o treime dintre oameni sunt morţi, se bătu cu pumnii în piept şi plânse amarnic. îşi aplecă sânul sterp şi strigă:

-  Mi-ai ucis o treime din oameni, pleacă de-aici. În munţii Tartarului e război şi regii din ambele tabere te cheamă. Afganii au ucis boul negru şi se îndreaptă spre tine. Bat în scuturi cu lăncile, şi şi-au pus coifurile de fier. Ce importanţă are valea mea ca tu să zăboveşti aici? Pleacă şi nu te mai întoarce!

-   Nici vorbă, răspunse Moartea, până n-o să-mi dai bobul de grâu n-o să plec.

Dar Avariţia închise pumnul şi-şi strânse dinţii.

-   Nu-ţi dau nimic, murmură ea.

Iar Moartea râse, luă o piatră neagră şi o aruncă în pădure, şi din desişul de cucută apăru Febra, într-un veşmânt de flacără. Trecu prin mulţime, îi atinse pe oameni şi ei muriră. Sub tălpile ei, iarba se usca.

Iar Avariţia se cutremură şi-şi puse cenuşă în cap.

- Eşti crudă, ţipă ea, eşti foarte crudă. În cetăţile Indiei e foamete, iar cisternele din Samarcand nu mai au apă. E foamete în cetăţile din Egipt, iar lăcustele se ridică din deşert. Nilul nu a inundat malurile, iar preoţii au grijă de Isis şi Osiris. Du-te acolo unde e nevoie de tine şi lasă-mi sclavii.

-   Nici vorbă, răspunse Moartea, până n-o să-mi dai bobul de grâu n-o să plec.

-   Nu-ţi dau nimic, spuse Avariţia.

Iar Moartea râse din nou, fluieră, şi o femeie veni zburând prin aer. Pe fruntea ei stătea scris Ciumă şi în jurul ei se roteau nişte ulii slabi. Acoperi valea cu aripile ei şi nimeni nu mai rămase în viaţă.

      Avariţia o luă urlând prin pădure, iar Moartea sări pe calul ei roşu şi plecă în galop, iar calul ei era mai iute ca vântul.

Din noroiul din fundul gropii se târâră dragoni şi vietăţi oribile cu solzi, iar şacalii veniră legănându-se prin nisip, amuşinând aerul.

Iar tânărul Rege plânse şi spuse:

-   Cine erau aceşti oameni şi ce căutau?

-   Rubine pentru coroana regelui, răspunse o voce din spatele lui.

Tânărul Rege tresări şi, întorcându-se, văzu un om îmbră­cat în haine de pelerin şi cu o oglindă de argint în mână.

Tânărul păli şi-l întrebă:

-   Pentru ce rege?

-   Priveşte în oglindă şi îl vei vedea, răspunse pelerinul.

Şi, văzându-şi chipul în Oglindă, strigă şi se trezi; soarele strălucitor inunda camera, iar păsările cântau în copacii din grădină şi în foişor.

Şambelanul împreună cu oficialităţile statului intrară şi se plecară în faţa lui, iar pajii îi aduseră veşmântul din aur şi puseră în faţa lui coroana şi sceptrul.

Iar tânărul Rege se uiă la ele: arau, într-adevăr, frumoase. Mai frumoase poate decât altele pe care le văzuse înainte. Dar îşi aminti visele şi le spuse:        

- Luaţi-le de aici, eu nu le voi purta.

Curtenii erau contrariaţi, iar unii izbucniră în râs, crezând că el glumeşte.

Dar el vorbi din nou, sobru de data asta:

      - Luaţi-le de aici şi ascundeţi-le de privirile mele. Deşi este ziua încoronării, nu le voi purta. Pentru că au fost ţesute de războiul covârşit de Durere şi de mâinile albe ale Chinului. În inima rubinului este Sânge, şi Moarte în cea a perlei. Şi le povesti cele trei vise.

Când curtenii le auziră, se uitară unul la altul şi începură să şuşotească: „E nebun, căci visul nu-i decât vis, şi viziunea o simplă viziune. Evident, nu sunt reale şi nu trebuie să le bagi în seamă. Ce ne priveşte pe noi ce se întâmplă cu cei care trudesc pentru noi? Oare n-ai voie să mănânci pâine până nu-l vezi pe semănător şi să bei vin până nu vorbeşti cu viticul­torul?”

Şi atunci, şambelanul glăsui:

- Stăpâne, le implor să alungi aceste gânduri negre şi să îmbraci veşmântul acesta minunat şi să-ţi pui coroana pe cap. Cum crezi că va cunoaşte poporul că eşti rege, dacă nu ai veşminte de rege?

Iar tânărul Rege îl privi şi zise:

-  Chiar aşa? N-o să mă recunoască drept rege dacă nu am veşminte de rege?

-  Nu, nu te vor recunoaşte, stăpâne! exclamă şambelanul.

-  Eu credeam că sunt oameni care au în firea lor regali­tatea, răspunse el, dar poate că e aşa cum zici tu. Şi cu toate acestea, nu voi purta acest veşmânt şi nici această coroană, ci aşa cum am venit în acest palat, aşa voi ieşi din el.

Apoi le făcu tuturor semn să plece, cu excepţia unui paj care îi era însoţitor apropiat, un flăcău mai mic cu un an decât el. Pe el îl reţinu să-i servească şi, după ce se îmbăie în apă limpede, deschise un cufăr mare, pictat, şi din el luă o tunică din piele şi pelerina aspră din piele de capră pe care le purta atunci când veghea pe dealuri caprele hirsute ale păstorului. Se îmbrăcă în acestea, iar în mâini luă toiagul grosolan de păstor.

Iar micul paj căscă uluit ochii albaştri şi-i zise zâmbind:

-   Stăpâne, îţi văd veşmântul şi sceptrul, dar unde îţi e coroana?   

     Atunci, tânărul Rege smulse o ramură din măceşul care se căţăra pe balcon, o îndoi şi făcu din ea un cerc pe care şi-l puse pe cap.

-   Aceasta îmi va fi coroana, răspunse el.

Şi înveşmântat astfel, păşi peste pragul camerei lui şi intră în Sala Mare, unde îl aşteptau nobilii.

Iar aceştia se veseliră şi unii îi strigară;

-   Stăpâne, poporul îşi aşteaptă regele, iar domnia ta le arăţi o faţă de cerşetor.

Alţii erau mâniaţi şi spuneau:

-   Ne face de ruşine statul şi nu e demn să ne fie stăpân.

Dar el nu spuse o vorbă, ci coborî pe marea scară din porfir, ieşi pe uşile din bronz, se urcă pe cal şi se îndreptă spre catedrală, cu micul paj care alerga pe lângă el.

Iar lumea râdea şi spunea:

-   E bufonul regelui; şi-şi bateau joc de el.

Atunci el scutură frâiele calului, se opri şi le zise:

-   Nu, eu sunt Regele. Şi apoi le povesti cele trei vise.

Iar un bărbat veni din mulţime şi-i vorbi cu amărăciune:

- Sire, nu ai ştire că săracii îşi duc traiul de pe urma luxului celor bogaţi? Noi ne hrănim din pompa voastră şi pâinea ne-o câştigăm de pe urma viciilor voastre. E greu să trudeşti pentru stăpân, dar şi mai greu să nu ai stăpânul pentru care să trudeşti. Gândeşti că ne-or hrăni corbii? Şi cum o să vindeci asemenea rele? Ii vei spune cumpărătorului, „Vei cumpăra atât," şi vânzătorului „Vei vinde la preţul ăsta?“ Eu socot că nu vei face asta. Aşa că, întoarce-te la Palat şi îmbracă-te în veşmintele purpurii şi fine. Ce ai tu cu noi, şi ce te priveşte suferinţa noastră?

-  Dar nu sunt bogaţii şi săracii fraţi? îl întrebă tânărul Rege.

-  Vai, răspunse omul, şi numele fratelui bogat este Cain.

Iar ochii tânărului rege se umplură de lacrimi, şi continuă să meargă pe calul lui printre murmurele mulţimii, iar micului paj i se făcu frică şi îl părăsi.

Şi când ajunse la marele portal al catedralei,^-soldaţii îşi scoaseră halebardele şi-i spuseră.

-  Ce cauţi aici? Nimeni nu intră pe uşa aceasta în afară de Rege.

Faţa i se roşi de furie şi le spuse:

-  Eu sunt Regele, şi dădu la o parte halebardele şi intră.

Iar când bătrânul episcop îl văzu venind în haine de păstor de capre, se ridică uimit din tronul lui şi se duse să-l întâmpine spunându-i:

- Fiule, este acesta un veşmânt de rege? Cu ce coroană te voi încorona, şi ce sceptru îţi voi pune în mână? Ziua aceasta trebuie să fie una de bucurie pentru tine, nu de înjosire.

-  Oaie trebuie ca Bucuria să poarte veşmântul ţesut de Durere? întrebă tânărul Rege, şi-i povesti cele trei vise. ,

Şi când Episcopul le auzi, îşi împreună sprâncenele şi zise:

-   Fiule, sunt un om bătrân, în iarna vieţii, şi ştiu că există multe rele în lumea asta mare. Hoţi de temut se pogoară din munţi şi fură copii pe care îi vând maurilor. Leii pândesc caravanele şi sar pe cămile. Zimbrul cel sălbatic scoate din rădăcini grânele din vale, iar vulpile rod viile de pe dealuri. Piraţii pustiesc coastele, dau foc corăbiilor pescarilor şi le iau plasele. În mlaştinile sărate vieţuicsc leproşii în case din trestii împletite şi nimeni nu se apropie de ei. Cerşetorii cutreieră străzile şi mănâncă laolaltă cu câinii. Poţi să împie­dici aceste lucruri? Îl vei lua pe lepros în pat cu tine şi îl vei pune pe ccrşetor la masă? Îţi va face leul pe plac şi zimbrul ţi se va supune? Nu oare El a dat un chip mai înţelept deznădejdii? De aceea, te implor, nu în numele celor pe care le-ai făcut, te rog, dar, să te întorci la Palat şi să te veseleşti şi să te îmbraci în straiele ce i se cuvin unui rege, şi te voi încorona cu coroana de aur şi-ţi voi pune în mână sceptrul de perle. Iar la vise să nu le mai gândeşti. Povara acestei lumi e prea mare pentru un singur om, iar suferinţa prea grea pentru o singură inimă.     ’

- Rosteşti aceste vorbe în această casă? întrebă el, trecând cu paşi mari pe lângă episcop, şi urcă treptele altarului şi stătu în faţa chipului lui Iisus.

      Rămase acolo, şi la dreapta şi stânga lui erau minunatele daruri din aur, potirul cu vin auriu şi vasul de mir sfânt. Îngenunche în faţa lui Iisus, în timp ce lumânări înalte străluceau lângă altarul împodobit cu pietre preţioase, iar fumul de tămâie se încolăcea în cununi subţiri şi albastre care se înălţau spre cupolă. Îşi plecă fruntea, iar preoţii, în mantiile lor ţepene, se depărtară de altar.

Brusc, un zvon sălbatic răzbi din stradă şi intrară nobilii cu săbiile trase, penajul tremurător şi scuturile din fier şlefuit

-  Unde e visătorul de vise? strigară ei. Unde e Regele îmbrăcat în cerşetor, băiatul acesta care ne face de ruşine statul? Îl vom omorî, pentru că nu e demn să ne conducă.

Iar tânărul Rege îşi plecă din nou capul, se rugă şi, după ce termină rugăciunea, se ridică şi întorcânduse, îi privi cu tristeţe.

Şi, vai! Prin ferestrele pictate, soarele îl inundă şi razele lui îi ţesură un veşmânt mai frumos decât cel făcut pentru plăcerea lui. Toiagul mort înflori, iar crinii simpli erau mai albi ca perlele. Spinii uscaţi înfloriră, iar rozele simple erau mai roşii ca rubinele. Mai albe şi mai delicate decât perlele erau crinii, iar tulpinile lor erau din argint strălucitor. Mai roşii decât rubinele erau rozele, iar frunzele lor erau bătute în aur.

Stătu acolo, în veşmânt de rege, şi porţile altarului împo­dobit cu pietre preţioase se dădură la o parte, iar din chivotul de cristal izvorâtor de raze, apăru o lumină mistică, nemaivăzută. Rămase acolo, înveşmântat în rege, şi Gloria lui Dumnezeu umplu catedrala, iar sfinţii din morminte părură a se mişca. Înveşmântat în haină regească stătu acolo, în faţa lor, iar orga îşi depănă sunetele armonioase, gorniştii suflară în goarnele lor şi corul de copii începu să cânte.

Iar lumea căzu în genunchi în adoraţie, nobilii îşi băgară săbiile în teacă şi se înclinară, episcopul se îngălbeni, iar mâi­nile îi tremurară.

-   Încoronez pe acela mai mare decât tine, strigă el şi îngenunche în faţa lui.

    Tânărul Rege coborî treptele altarului şi se duse acasă prin mulţime. Dar niciun om nu îndrăznea să-l privească, pentru că avea chip de înger.

(1) În Mitologia greacă, un tânăr păstor frumos, iubit de Selene - Luna, care îl roagă pe Zeus să-i dea viaţă eternă. Acesta îl adoarme, nu-l ucide, iar Selene îl vizitează în grota din munte. Subiectul i-a fascinat pe mulţi poeţi englezi, începând cu John Lily, apoi pe marele romantic John Keats şi pe Wilde însuşi, care a scris poemul „Endymion" pe aceasta temă. 

(2) Localitate din Iran, vestită pentru pescuitul de perle.