Tarzan of the apes (11)

Regele maimuţelor

          Încă nu se înserase cînd ajunse la trib, deşi zăbovise pe drum ca să dezgroape şi să se desfete cu rămăşiţele mistreţului sălbatic pe care la dosise cu o zi înainte şi ca să dezlege arcul şi săgeţile lui Kulonga din copacul unde le ascunsese.

Un Tarzan bine echipat coborî dintre crengi, în mijlocul tribului lui Kerchak. Cu mare fală, istorisi glorioasele lui aventuri şi arătă prada cucerită. Kerchak mormăi şi întoarse spatele, căci era gelos pe acest membru al tribului său. În mintea lui îngustă şi bicisnică, el căuta un pretext ca să-şi reverse ura asupra lui Tarzan.

             A doua zi, de îndată ce mijiră zorii, Tarzan începu să facă exerciţii cu arcul şi săgeţile. La început dădu greş aproape la fiecare tragere, dar în cele din urmă învăţă să-şi călăuzească proiectilele cu mare îndemînare şi o lună mai tîrziu, era un arcaş destul de bun; dar dobîndirea acestei dexterităţi îl costase aproape întreaga provizie de săgeţi.

Tribul continua să găsească vînat bun în vecinătea plajei aşa încît Tarzan din neamul maimuţelor îşi alterna exerciţiile de tragere cu arcul cu cercetarea micii, dar alesei colecţii de cărţi a tatălui său.

Cam în această perioadă, tînărul englez găsi în fundul unui dulap din cabană o casetă de metal. Cheiţa era în deschizătoarea casetei şi cîteva clipe de examinare şi experimentare îi răsplătiră răbdarea izbutind să descuie cu succes micul sipet. Găsi înăuntru o fotografie îngălbenită a unui tînăr cu obrazul neted, un medalion de aur bătut în diamante ce atîrna pe un lănţişor de aur, cîteva scrisori şi o cărţulie.

Tarzan studie totul cu amănunţime. Cel mai mult îi plăcea fotografia, deoarece ochii surîdeau, iar expresia feţei era deschisă şi sinceră. Fotografia înfăţişa chipul tatălui său. Îl ispiti şi medalionul aşa că-şi trecu lănţişorul în jurul gîtului, maimuţărind felul de a se împodobi atît de obişnuit printre negrii pe care-i vizitase. Pietrele preţioase scînteiau ciudat pe pielea lui arămie, catifelată.

Scrisorile nu putu să le descifreze deoarece nu cunoştea decît prea puţin sau aproape deloc scrisul de mînă, drept care le vîrî din nou în casetă, împreună cu fotografia şi-şi îndreptă atenţia asupra cărţuliei.

Aceasta era plină, aproape în întregime, cu un scris foarte frumos, însă, cu toate că gîndăceii îi erau familiari, aranjamentul si combinaţia în care se înşiruiau îi erau străine şi cu desăvîrşire de neînţeles.

Tarzan se deprinsese de multă vreme să folosească lexiconul, dar, spre mîhnirea şi nedumerirea lui, în cazul de faţă acesta se dovedi lipsit de orice utilitate. Nu putu găsi niciun cuvînt din toate cîte se aflau scrise în cărţulie, aşa că o puse la loc în caseta de metal, dar cu hotărîrea de a-i dezlega mai tîrziu tainele.

Nu ştia Tarzan că acea cărticică păstra între coperţile ei cheia originii sale — răspunsul la ciudata enigmă a ciudatei sale existenţe. Era jurnalul lui John Clayton, Lord Greystoke, scris în franţuzeşte, aşa cum obişnuia el.

Tarzan puse caseta la loc în dulap, dar din acea clipă purtă mereu în inimă chipul viguros şi zîmbitor al tatălui său, iar în minte hotărîrea de neînfrînt de a limpezi misterul cuvintelor bizare din cărţulia neagră.

Pentru moment însă avea treburi mult mai importante, căci stocul de săgeţi se epuizase şi trebuia sa intreprindă neapărat o călătorie pînă-n cătunul negrilor pentru a-şi reînnoi proviziile.

A doua zi de dimineaţă o porni la drum şi călătorind vertiginos, ajunse la luminiş înainte de amiază. Îşi reluă vechiul loc în arborele înalt şi, la fel ca prima dată, văzu femeile la cîmp şi pe uliţa satului, precum şi ceaunul cu otravă clocotind drept sub el. Zăcu aşa ceasuri întregi, aşteptînd un prilej să pice nevăzut şi să şterpelească săgeţile de dragul cărora venise; dar de astă dată nu se mai petrecu nimic care să-i îndepărteze pe negri de colibele lor. Ziua era pe sfîrşite şi Tarzan din neamul maimuţelor tot mai sta ghemuit deasupra neştiutoarei femei de la ceaun.

La un moment dat, truditoarele de pe ogoare se întoarseră. Războinicii vînători se iviră din pădure şi cînd toţi se adunară înlăuntrul palisadelor, porţile fură încuiate şi baricadate.

În sat, vedeai acum pretutindeni oale de gătit. Dinaintea fiecărei colibe, o femeie prezida deasupra unei fierturi aburinde, în timp ce în fiece mînă puteai vedea turte din făină de banane, sau plăcinte de manioca.

Deodată răsună o chemare dinspre marginea luminişului. Tarzan privi într-acolo.

Sosise un grup de vînători întîrziaţi, care, venind dinspre miazănoapte, împingeau şi tîrau un animal ce se zbătea. Cînd se apropiară de sat, porţile fură deschise, iar după ce intrară şi poporul văzu prada vînată, un strigăt sălbatic se înălţă către ceruri, deoarece prada era un om.

Pe măsură ce omul era tîrît pe uliţa satului şi se împotrivea din răsputeri, femeile şi copii zvîrleau într-însul cu beţe şi pietre, iar Tarzan din neamul maimuţelor, tînăra şi sălbatica fiară a junglei, se minună de brutalitatea celor din stirpea lui.

Din toată împărăţia junglei, numai Sheeta, leopardul, îşi tortura prada. Etica tuturor celorlalte fiare le cerea să ofere victimelor o moarte rapidă şi deci plină de îndurare.

În ce priveşte deprinderile omeneşti, Tarzan învăţase din cărţi numai frînturi răzleţe.

Cînd îl urmărise pe Kulonga prin pădure, se aşteptase să dea peste un oraş cu case ciudate pe roţi care azvîrleau nori de fum negru printr-un copac mare înfipt în acoperişul uneia dintre ele, sau peste o mare acoperită cu uriaşe clădiri plutitoare, despre care învăţase că se numeau în chip felurit: vapoare şi bărci, nave şi vase.

Fusese crunt dezamăgit cînd dăduse cu ochii de sărăcăciosul cătun al negrilor, prizărit în propria lui junglă, cu căsuţele sale dintre care nici una nu atingea proporţiile cabanei lui de pe plaja îndepărtată.

Constată că oamenii aceştia erau mai răi decît gorilele lui şi la fel de sălbatici şi cruzi ca Sabor. Tarzan începu să-şi dispreţuiască semenii.

Aceştia îşi legaseră sărmana victimă de un par înalt, aproape de centrul satului, chiar în faţa colibei lui Mbonga şi aici războinicii încinseseră o horă în jurul omului, dănţuind şi răcnind, scînteindu-şi cuţitele şi ameninţîndu-l cu suliţele. Femeile se aşezaseră pe vine, într-un cerc mai larg, ţipînd şi bătînd din tobe. Îi aminteau lui Tarzan de Dum-Dum, aşa încît ştia la ce să se aştepte. Se întreba dacă aveau să-şi sfîşie victima de vie. Gorilele nu făceau niciodată aşa ceva.

Războinicii prinşi în hora din jurul prizonierului îşi împresurau tot mai strîns prada pe măsură ce dănţuiau, furaţi de sălbăticia ritmului înnebunitor al tobelor. Deodată, o suliţă ţîşni şi împunse victima. Fu semnalul pentru alte cincizeci. Ochii, urechile, braţele şi picioarele captivului fură străpunse; fiecare petic de carne ce nu acoperea un organ vital din trupul care se zvîrcolea deveni ţinta cruzilor lăncieri.

Femeile şi copiii ţipau de plăcere. Războinicii îşi lingeau buzele hidoase în aşteptarea ospăţului ce avea să urmeze şi se luau la întrecere în sălbăticia şi grozăvia mîrşăviilor cu care-şi torturau prizonierul, conştient încă.

În această clipă, Tarzan din neamul maimuţelor îşi dădu seama că sosise momentul prielnic pentru el. Lumina zilei făcuse loc întunericului unei nopţi fără lună; numai focurile din preajma victimei fuseseră menţinute şi aruncau o strălucire sinistră peste o scenă sinistră.

Uşurel, băiatul mlădios se lăsă pe pămîntul moale de la capătul uliţei, adună repede un braţ de săgeţi, luîndu-le de astă dată pe toate, căci adusese cu el nişte fibre lungi ca să le lege în snop. Fără grabă, le înfăşură zdravăn şi cînd să plece, demonul şotiilor îi dădu ghes. Se uită în jur, căutînd inspiratia pentru vreun renghi pe care să-l joace acestor fiint stranii şi groteşti, ca ele să-şi dea seama, o dată mai mult, de prezenţa lui printre dînşii.

Lăsîndu-şi legătura de săgeţi la rădăcina copacului, Tarzan se furişă printre umbrele de la marginea uliţei, pînă ajunse la aceeaşi colibă unde intrase cînd făcuse prima lui vizită. Înăuntru stăruia o bezna s-o tai cu cuţitul, însă mîinile lui dibuiră pînă găsiră obiectul pe care-l căuta şi fără zăbavă, se îndrepta iar spre uşă. Nu făcuse decît un pas, cînd urechea lui ageră prinse zgomotul unor paşi ce se apropiau venind de afară. O clipă mai tîrziu, silueta unei femei se profila la intrarea colibei.

Tarzan se retrase în tăcere pînă la peretele din fund şi mîna lui pipăi cuţitul lung şi ascuţit al lui taică-său. Femeia intră repede pînă-n mijlocul colibei. Acolo se opri o secundă, bîjbîind cu mîinile în căutarea unui obiect. De bună seamă, obiectul nu se găsea la locul său, deoarece orbecăi mai departe, tot apropiindu-se de peretele de care se rezema Tarzan. Era atît de aproape, încît omul-maimuţă simţi căldura animală a trupului ei gol. Cuţitul de vînătoare se înălţă, dar în clipa aceea femeia se întoarse şi în curînd, un „ah"! gutural dădu de veste că, în sfîrşit, căutarea ei fusese încununată de succes. Se răsuci pe loc şi părăsi coliba, iar cînd ieşi pe uşă, Tarzan văzu că ducea în mînă un cazan de gătit.

Porni pe urmele ei şi, iscodind din umbra uşii, văzu că toate femeile din sat intrau şi ieşeau din diferite colibe, purtînd oale şi ceaune. Le umpleau cu apă şi le aşezau deasupra focurilor din preajma ţepei în care atîrna victima muribundă, o inertă şi însîngerată masă de durere.

Pîndind un moment cînd nu se afla nimeni în preajmă, Tarzan se strecură în grabă pînă la legătura lui de săgeţi de sub copacul uriaş de la capătul uliţei. Ca şi ultima dată, răsturnă ceaunul cu otravă înainte de a sări, unduios şi zvelt ca o pisică, pe crengile de jos ale gigantului pădurii. Se caţără fără zgomot la mare înălţime, pînă găsi un loc de unde putea privi, printr-o spărtură în frunziş, la scena ce se desfăşura dedesubt.

Femeile îşi supravegheau cazanele lor cu apă, în timp ce bărbaţii se odihneau, osteniţi de nebuneasca dezlănţuire.

În comparaţie cu ce fusese mai înainte, acum domnea liniştea peste sat.

Tarzan ridică în sus obiectul pe care-l şterpelise din colibă şi cu îndemînarea dobîndită în urma unor ani întregi de aruncare la ţintă cu fructe şi cu nuci de cocos, îl zvîrli spre grupul de sălbatici. Acesta căzu drept în mijlocul lor, lovindu-l pe unul dintre războinici în cap şi doborîndu-l la pămînt: apoi se rostogoli printre femei şi se opri lîngă masa de carne pe jumătate măcelărită pe care o pregăteau pentru ospăţ.

O clipă, toţi priviră cu consternare obiectul, apoi, ca la un semn, o zbughiră care mai de care spre colibele lor.

De pe pămînt, se zgîia la ei, rînjind, o tigvă omenească. Căderea acesteia din cer era un miracol menit să le stîrnească spaimele superstiţioase.

Şi astfel, Tarzan din neamul maimuţelor îi părăsi pe negrii cutremuraţi de groază în faţa acestei noi manifestări a prezenţei unei forţe malefice, nevăzută şi nepămînteană, care bîntuia pădurea din preajma satului lor.

Mai tîrziu, cînd descoperiră ceaunul răsturnat şi noul furt de săgeţi, li se năzări că or fi insultat cine ştie ce mare zeu, prin faptul că şi-au încropit aşezarea pe acele meleaguri ale junglei fără să-l fi îmbunat mai întîi. Şi de atunci, pentru a-l îndupleca pe zeul atotputernic, o ofrandă de hrană fu depusă zilnic la rădăcina copacului de sub care se făcuseră nevăzute săgeţile.

Dar sămînţa fricii se sădise adînc şi, fără s-o fi ştiut, Tarzan din neamul maimuţelor pusese temelia multor necazuri viitoare pentru el şi pentru tribul său.

În noaptea aceea dormi în pădure, nu departe de sat şi a doua zi de dimineaţă o porni agale în marşul lui spre casă, îndeletnicindu-se pe drum să-şi caute hrană. Dar numai nişte boabe şi cîte o rîmă răsplătiră scormonelile şi se simţea lihnit de foame cînd, iscodind pe după o buturugă la rădăcina căreia scurmase, o văzu pe Sabor, leoaica, stînd în mijloci potecii, nici la douăzeci de paşi depărtare de el. Ochii mari, galbeni, erau pironiţi asupră-i cu o strălucire crudă şi înveninată, iar limba roşie lingea buzele hulpave în timp ce fiara înainta pe furiş, ghemuindu-se, cu pîntecele lipit de pămînt.

Tarzan nu încercă să fugă. Fiind înarmat cu ceva mai mult decît o simplă funie, el întîmpină cu bucurie acest prilej pe care, odinioară, îl pîndise zile întregi. Îşi încorda la iuţeală arcul şi potrivi o săgeată bine unsă, iar cînd Sabor făcu saltul, proiectilul micuţ ţîşni şi o întîlni în aer. În aceeaşi clipă, Tarzan din neamul maimuţelor se feri în lături, iar cînd namila se prăbuşi la pămînt, lîngă el, o altă săgeată cu vîrf otrăvit se înfipse adînc în spinarea leoaicei.

Cu un muget înfiorător, fiara se răsuci şi dădu să se năpustească încă o dată, dar numai pentru a primi o a treia săgeată drept în ochi; însă de astă dată se afla prea aproape de omul-maimuţă pentru ca acesta să se mai poată feri de prăvălirea corpului.

Tarzan din neamul maimuţelor se rostogoli sub greutatea duşmanului său, dar ţinînd în mînă cuţitul lucitor şi aplicînd lovitura de graţie. O clipă rămase la pămînt, apoi îşi dădu seama că masa inertă care zăcea peste el nu mai poate vătăma vreodată om sau maimuţă.

Se eliberă anevoie de sub uriaşa povară şi cînd se ridică şi aruncă o privire spre trofeul îndemînării sale, fu năpădit de un val de exaltare. Umflîndu-şi pieptul, îşi puse un picior pe leşul puternicului său vrăjmaş şi zvîrlindu-şi capul tînăr pe spate, mugi înspăimîntătorul răcnet de provocare al gorilei-mascul victorioase.

Pădurea răsfrînse ecourile sălbaticului imn de triumf. Păsările amuţiră, animalele mai mari şi fiarele de pradă se strecurau cu fereală, căci puţini erau locuitorii junglei care să-şi caute necazuri cu marile antropoide.

Şi în acest timp, la Londra, un alt Lord Greystoke le vorbea semenilor săi în camera Lorzilor, dar nimeni nu tremura la auzul glasului său plăcut.

Sabor se dovedi o hrană lipsită de savoare pentru Tarzan din neamul maimuţelor, însă foamea constitui cea mai eficientă motivaţie pentru mestecarea cărnii tari, cu gust rînced, aşa încît, după ce-şi umplu bine burta, omul-maimuţă se simţi gata să doarmă din nou. Dar mai întîi trebuia s-o jupoaie pe Sabor; pielea ei fusese unul dintre principalele motive pentru care Tarzan dorise moartea leoaicei.

Jupui cu abilitate pielea imensă, operaţie pe care o practicase adeseori pe animale mai mici. După ce isprăvi, îşi depozită trofeul în crăcăna unui copac înalt şi tot acolo, încovrigîndu-se în bifurcarea altei crengi, căzu într-un somn adînc şi fără vise.

Fie din pricina nopţii de nesomn, a muncii asidue sau a pîntecului plin, Tarzan din neamul maimuţelor dormi tot timpul cît soarele îşi făcu runda pe cer şi se trezi a doua zi pe la ceasul prînzului. Se duse drept la stîrvul lui Sabor, dar, spre furia lui, oasele fuseseră curăţate de carne de către alţi locuitori flămînzi ai junglei. O jumătate de oră de drum în pas lenevos îi aduse în cale o căprioară tînără şi mai înainte ca biata făptură să-şi fi dat seama că se apropie un duşman, o săgeată subţire îi şi străpunse grumazul. Veninul avu un efect atît de fulgerător, încît căprioara numai ce făcu vreo cîteva salturi, că se şi prăbuşi moartă în vegetaţia măruntă de sub arbori. Din nou se ospătă Tarzan pe săturate, dar de astă dată nu mai dormi. Dimpotrivă, zori pasul spre locul unde îşi lăsase tribul şi cînd îl regăsi, le arătă mîndru pielea leoaicei Sabor.

— Ia uitaţi-vă! strigă el. Maimuţe ale lui Kerchak! Priviţi ce a făcut Tarzan, neînfricatul omorîtor! Care dintre voi a omorît vreodată pe unul din neamul lui Numa? Tarzan este cel mai puternic dintre voi, pentru că Tarzan nu e maimuţă. Tarzan este...

Dar aici se opri pentru că în limbajul antropoidelor nu există cuvîntul „om", iar Tarzan ştia doar să scrie cuvîntul în englezeşte; nu-l putea rosti.

Tribul se adunase ca să privească dovada minunatei lui bravuri şi să-i asculte cuvintele. Numai Kerchak rămase deoparte, rumegîndu-şi ura şi mînia. Deodată, în mintea îngustă şi mîrşavă a antropoidului, avu loc o străfulgerare. Cu un răget înpăimîntător, namila sări în mijlocul adunării. Înfigîndu-şi colţii şi izbind cu labele-i uriaşe, ucise şi schilodi o duzină de maimuţe pînă cînd restul izbuti să scape, refugiindu-se pe terasele de sus ale pădurii. Spumegînd si zbierînd în nebunia furiei, Kerchak se uita căutînd obiectul urii sale şi iată că-l zări aşezat pe o cracă mai joasă.

— Vino jos, Tarzan, mare omorîtor! strigă Kerchak. Vino jos şi măsoară-te cu colţii unuia şi mai mare! Marii luptători se ascund prin copaci cînd simt că se apropie primejdia?

Şi Kerchak slobozi torentul de provocare al neamului său.

Calm, Tarzan coborî pe pămînt. Din adăposturile cocoţate la înălţime, tribul îl urmărea cu răsuflarea tăiată pe Kerchak, care, urlînd întruna, se năpustise la făptura relativ plăpîndă.

Înălţat pe picioarele-i scurte, Kerchak măsura aproape doi metri şi jumătate. Umerii lui enormi erau legaţi şi puternic arcuiţi de muşchi uriaşi. Ceafa grumazului scurt era o halcă tare ca de oţel ce se bulbuca la baza craniului, astfel încît capul părea o minge mică răsărind dintr-un morman de carne. Buzele-i răsfrănte într-un rînjet dezveleau colţii mari, de luptător, iar în ochii mici, răi, injectaţi de sînge, licărea hîda-i nebunie.

În faţa lui stătea Tarzan, la rîndu-i un animal vînjos, dar măsurînd doar un metru optzeci, iar muşchii care-i zvîcneau sub piele păreau jalnic de nepotriviţi pentru încercarea ce-i aştepta.

Arcul şi săgeţile se aflau la oarecare depărtare, unde le lăsase cînd se fălise cu pielea lui Sabor în faţa celorlalte maimuţe, aşa încît îl înfrunta acum pe Kerchak numai cu cuţitul de vînătoare şi cu gîndirea lui superioară, arme menite să se ia la întrecere cu forţa feroce a duşmanului.

Cînd adversarul se repezi cu un răget asupră-i, Tarzan îşi scoase cuţitul lung din teacă şi cu un strigăt de răspuns la fel de înfricoşător şi de cumplit ca şi cel al fiarei cu care se afla faţă-n faţă, sări iute ca să întîmpine atacul. Era prea viclean ca să îngăduie braţelor păroase să-l încercuiască şi chiar în clipa cînd trupurile, ciocnindu-se, fură pe punctul de a se prăbuşi împreună, Tarzan din neamul maimuţelor îşi înşfacă atacatorul de uriaşa încheietură a labei şi sărind uşor în lături, îşi vîrî cuţitul pînă în plasele în trupul lui Kerchak, sub inimă.

Înainte de a fi putut să scoată lama cuţitului, saltul iute al namilei, care se străduia să-l încleşteze în năpraznicele-i braţe, smulse mînerul pumnalului din mîna lui Tarzan.

Kerchak intenţionase să tragă o lovitură teribilă cu latul labei în capul omului-maimuţă, lovitură care, dacă şi-ar fi atins ţinta, ar fi crăpat cu uşurinţă ţeasta lui Tarzan. Omul fu însă mai iute şi, parînd lovitura, se aplecă pe sub braţul lui Kerchak, aplicînd la rîndu-i un pumn zdravăn drept în stomacul gorilei. Maimuţa se clătină pe picioare şi dată fiind rana mortală din piept, fu gata să se prăbuşească la pămînt, dar îşi adună din nou pentru o clipă întreaga-i forţă, atîta cît îi trebui ca să-şi smulgă braţul din strînsoarea lui Tarzan şi să se prindă într-o vîrtoasă încleştare cu agilul său adversar.

Ţinîndu-l pe omul-maimuţă cît mai strîns, îi căuta beregata cu fălcile-i imense, însă degetele viguroase ale tînărului cuprinseră grumazul lui Kerchak înainte ca dinţii haini să se înfigă în carnea netedă şi arsă de soare.

Şi astfel se zbătură, unul vrînd să curme cu înfiorătorii săi dinţi viaţa vrăjmaşului, celălalt încercînd să-i înăbuşe suflarea sub strînsoarea de fier cu care încleşta şi împingea îndărăt botul rînjit.

Forţa superioară a maimuţei precumpănea din ce în ce şi dinţii fiarei încordate se aflară la un moment dat la o palmă de gîtul lui Tarzan, cînd, cu un tremur spasmodic, trupul uriaş înţepeni o secundă şi apoi căzu fără vlagă la pămînt.

Kerchak îşi dăduse duhul. Smulgîndu-i din piept cuţitul, care în atîtea rînduri îl ajutase să biruie muşchi mai puternici decît ai săi, Tarzan din neamul maimuţelor puse piciorul pe grumazul duşmanului înfrînt şi din nou pădurea răsună de strigătul mîndru şi sălbatic al cuceritorului.

              Şi astfel ajunse tînărul Lord Greystoke să preia domnia în neamul maimuţelor.
Cap10