Aventurile lui Tom Sawyer (26)

Duminică, până a nu miji zorile, Huck urcă bâjbâind dealul şi bătu încetişor la uşa Galului. Cei dinăuntru dormeau iepureşte, atât erau de tulburaţi de întâmplările nopţii. Nici nu apucă bine să bată Huck şi cineva întrebă de la o fereastră:

- Cine e?

Huck răspunse cu glas sfios:

- Vă rog, daţi-mi drumu' înăuntru. Sunt tot eu, Huck Finn.

-  Ei, ăsta-i un nume căruia de-acum îi deschidem bucuroşi uşa, la orice oră. Bine-ai venit, băiete!

Ciudate vorbe pentru urechile micului vagabond, cele mai plăcute pe care le auzise vreodată. Mai ales cele din urmă - nu-şi amintea să i se mai fi spus cândva.

          Uşa se deschise degrabă şi Huck intră. Fu poftit să şadă, apoi bătrânul şi cei doi vlăjgani se îmbrăcară la iuţeală.

- Ei, acu', băieţaş, cred că ţi-e a mânca; noi tocmai ne gândeam să pregătim o gustărică... Ai picat bine. Pân' se luminează de ziuă o să fie gata ceva fierbinte, colo, să-ţi meargă la inimă. Eu şi cu băieţii trăgeam nădejde c-o să vii să mâi peste noapte la noi.

- Nu mai puteam de frică, răspunse Huck, şi am fugit. Am tulit-o când s-au pornit împuşcăturile şi nu m-am mai oprit...cinci kilometri am tot fugit. Acu' venii să văz cum a fost, şi am venit pân-a nu se lumina de ziuă, fin'că nu vrui să mai dau ochii cu diavolii ăia, nici morţi...

- Adevărat, băiete, ţi se cunoaşte pe faţă c-ai avut o noapte rea, dar las' că avem noi pe-aci un pat pentru tine; după ce mănânci, să te culci şi să tragi un pui de somn. Nu, băieţaş, nu i-am omorât—ne pare destul de rău. Uite cum a fost: ştiam unde putem pune mâna pe ei, din câte ne spuseseşi mătăluţă, aşa că ne-am furişat tiptil, pe cărarea cu sumac, pân-am ajuns cam la vreo cinci paşi de ei; era un întuneric pe cărarea ceea, să-ţi bagi degetele în ochi. Tocmai atunci nu-ş' cum naiba, simt că-mi vine să strănut! Auzi, ghinionul dracului! Am încercat eu să mă ţin, degeaba, n-a fost chip, a trebuit să-i dau drumul. Eu eram în cap, cu pistolul ridicat. Când au auzit strănutul, ticăloşii au dat repede să iasă din cărare. Eu strig: "Foc, băieţi!" şi trag de zor spre locul de unde venea foşnetul. Băieţii la fel. Dar nemernicii au zbughit-o cât ai clipi din ochi. Noi, după ei, la vale prin pădure. Nu cred să-i fi nimerit. Au tras şi ei la început câte-un foc, dar gloanţele au vâjâit pe lângă noi, fără să ne atingă. Când nu li s-au mai auzit paşii, ne-am lăsat păgubaşi, nu i-am mai fugărit, ci am coborât la vale, de i-am pus pe roate pe ăi de la poliţie. Au înjghebat o poteră şi-au plecat să păzească malul apei şi, cum s-o crăpa de ziuă, şeriful cu altă ceată încep să cutreiere pădurea. Băieţii mei au să pornească acum şi ei, să-i însoţească. Ar fi bine dac-am şti cum arătau bandiţii; ne-ar fi de mare folos. Dar tu, copile, n-aveai cum să vezi aşa ceva pe-ntuneric, aşa-i?

-  Ba da, i-am văzut devale în târg, când m-am luat după ei.

-   Straşnic! Spune-ne repede cum erau; spune-ne băiatule!

- Unu-i Spaniolu' ăla bătrân, surdo-mutu', care a fost pe-aci de vreo două ori, şi ălălalt, unu' c-o mutră de om de nimic, zbanghiu aşa, şi zdrenţăros.

- Ajunge, fătul meu, acuma-i ştim! Am dat într-o zi de ei în pădure, în dosul caselor văduvei, şi cum ne-au zărit, au şi tulit-o, hoţeşte. Hai, băieţi, şi duceţi-vă de-i spuneţi şerifului, că de mâncat o să mâncaţi mâine dimineaţă!

Feciorii Galului porniră îndată... Pe când ieşeau din odaie, Huck sări de pe scaun, strigând:

-  Vă rog, vă rog... nu spuneţi la nimeni că eu sunt ăl de i-am dat de gol! Vă rog din suflet!

-  Bine, copile, dacă aşa vrei tu, dar lumea ar trebui să ştie că tu ai făcut fapta asta

bună.

-  Ba nu, nu! Vă rog, nu cumva să spuneţi!

După plecarea flăcăilor, bătrânul Gal zise:

-  N-au să spună nimănui. Şi nici eu. Dar de ce nu vrei tu să se ştie?

Huck mărturisi doar că ştia încă prea multe despre unul din oamenii aceia şi că nu voia, pentru nimic în lume, să afle banditul că ştia ceva despre el, fiindcă atunci cu siguranţă că l-ar omorî.

Bătrânul făgădui încă o dată să-i păstreze taina, şi apoi spuse:

-  Dar ce te-a făcut să-i urmăreşti pe tâlharii ăia, băiete? Ţi s-au părut deocheaţi?

Huck tăcu un timp, ticluind un răspuns cât mai prudent, apoi răspunse:

- De, ştiţi şi dumneavoastră că eu nu prea sunt băiat de treabă, cel puţin aşa spun toţi oamenii din târg, şi eu, de, zic c-or fi având dreptate—şi câteodată nu se lipeşte somnul de mine fin'că stau şi mă gândesc în fel şi chip şi mă mir cum să fac să mă las de rele. Aşa şi azi-noapte. Nu puteam s-adorm şi-atuncea am luat-o pe uliţă-n sus, şi tot cutreierând-o în lung şi-n lat, când am ajuns la dugheana aia dărăpănată, un' se vinde cărămidă, a de lângă hanul Temperanţii, m-am rezemat de gard, să stau să mă mai gândesc niţel la ale mele. Ei, şi ce să vezi, taman atuncea trec ăia doi pe lângă mine, cu ceva sub braţ şi tiptil-tiptil... Eu, când i-am văzut, mi-am închipuit că e ceva de furat. Unu' din ei fuma, ălălalt i-a cerut foc, şi-atuncea s-au oprit chiar în dreptu' meu şi când le-a luminat ţigara feţele, am văzut c-ăl mare era Spaniolu' surdo-mut; l-am cunoscut după favoriţii albi şi după peticu' la ochi, şi ălălalt era un nenorocit... mototolit şi zdrenţăros.

- Cum ai putut să-i vezi zdrenţele la lumina ţigărilor? întrebarea asta îl cam fâstâci pe Huck. După o clipă de tăcere, răspunse:

-  De, nu-ş' cum se face. Da' parcă le-am văzut...

-  Ei, şi-apoi ăia au plecat mai departe, şi tu...

-  M-am luat după ei, da... Aşa... Vroiam să văz ce-nvârtesc, prea mergeau hoţeşte. Mă ţinui după ei pân-la pârleazu' dinspre curtea văduvii, şi acolo am stat în întuneric şi-am auzit cum se ruga zdrenţărosu' de ălălalt s-o cruţe pe văduvă, iar Spaniolu' se jura c-o s-o sluţească, după cum vă spusei aseară dumnevoastră şi băie...

-  Păi cum, mutu' a spus toate acestea?!

Huck călcase iar în străchini, cum nu se putea mai rău. Se străduise din răsputeri ca bătrânul să nu bănuiască deloc cine era Spaniolul, dar cu toată silinţa ce şi-o dăduse, se părea că limba lui voia cu tot dinadinsul să-l dea de gol. Încercă în fel şi chip să iasă din încurcătură, dar Galul nu-l slăbea din ochi şi el o scrântea din ce în ce mai rău. Peste puţin, bătrânul spuse:

- Băiatule, nu-ţi fie teamă de mine, nu ţi-aş face cel mai mic rău, pentru nimic în lume. Ba te-aş apăra, te-aş apăra din toate puterile. Spaniolul ăla nu e surd şi nici mut, ai lăsat să-ţi scape fără să vrei, acuma nu mai poţi s-o întorci. Tu ştii ceva despre Spaniolul ăla, ceva care nu vrei să dai în vileag. Hai, încrede-te în mine, spune-mi ce e, ai încredere, că n-o să te bag în bucluc.

Huck aruncă o privire în ochii cinstiţi ai bătrânului, apoi se apropie, şi-i şopti la ureche:

- Nu e Spaniolu'—e Joe Indianu'!

Bătrânul tresări, mai să sară de pe scaun. După o clipă spuse:

- Acum înţeleg! Când ai vorbit de crestat urechile şi de tăiat nasul, am crezut că mai pui tu de la tine, ca să înfloreşti povestea. Dar dacă-i vorba de Joe, ăsta e-n stare de orice!

În timp ce mâncau, vorba nu conteni. Bătrânul povesti că, înainte de a se duce la culcare, el şi băieţii făcuseră rost de un felinar şi cercetaseră pârleazul şi împrejurimile, ca să vadă dacă nu erau urme de sânge. Sânge nu văzuseră, în schimb puseseră mâna pe o boccea mare cu...

- Cu ce?!

Fulgere să fi fost cuvintele acestea şi n-ar fi putut zvâcni mai năvalnic dintre buzele vinete ale lui Huck. Cu ochii căscaţi, eu răsuflarea tăiată, aştepta răspunsul. Galul tresări, căscă şi el ochii la copil... trecură trei secunde, cinci, zece, apoi răspunse:

- Cu unelte de spărgători... Dar ce-i cu tine?

Huck se lăsă înapoi pe scaun, suflând din greu, dar simţindu-se nespus de uşurat şi de mulţumit. Galul se uită ţintă la el, cu o privire gravă şi curioasă:

- Da, unelte de spărgători. Parcă ţi s-ar fi luat o piatră de pe inimă. Dar de ce te-ai speriat aşa? Ce credeai c-am găsit?

Huck era la mare strâmtoare; ochii bătrânului stăruiau întrebători asupră-i, ar fi dat orice pentru un răspuns ca lumea... Nu găsea nimic, ochii iscoditori îl sfredeleau tot mai adânc. Îi veni în gând un răspuns, fără de noimă; n-avea timp să-l cumpănească, îl rosti la întâmplare, din vârful buzelor:

- Ştiu şi eu, poate niscaiva cărticele de rugăciune...

            Bietul Huck era prea nenorocit ca să zâmbească, dar bătrânul fu cuprins de un râs nemaipomenit, ce-i zgâlţâia tot trupul, iar când îşi mai veni în fire, spuse cu lacrimi în ochi că un râs ca ăsta face parale, fiindcă îţi dă sănătate şi te scuteşte să mai cheltuieşti bani cu doctorul. Apoi adăugă:

- Săracul de tine: tu unul nu prea arăţi sănătos. Eşti galben şi frânt de oboseală. Nu ţi-e bine deloc. Nu-i de mirare că eşti cam aiurit şi că-ţi pierzi lesne cumpătul. Dar las' c-o să-ţi treacă! Îţi vii tu în fire, după ce-o să dormi şi-o să te odihneşti!

Lui Huck îi era necaz că fusese nerod şi că trădase o asemenea tulburare. Mai ales că îşi schimbase părerea că pachetul adus de la han putea fi comoara, de îndată ce auzise convorbirea de lângă pârleaz. Dar asta era o presupunere, de ştiut nu ştia sigur. Aşa încât nu-i de mirare că, auzind povestea boccelei, îşi dăduse în petic. Dar dacă sta să se gândească, îi părea bine de această întâmplare măruntă. Acum nu mai avea nicio îndoială că bocceaua nu fusese cea cu pricina şi, prin urmare, era liniştit şi chiar foarte bucuros. Totul mergea strună; comoara era aşadar tot la numărul doi; bandiţii aveau să fie prinşi şi închişi chiar în acea zi, iar el şi cu Tom puteau să pună mâna pe aur la noapte, fără nici o bătaie de cap şi fără să-i mai încurce nimeni.

Tocmai terminaseră de mâncat, când se auzi o bătaie în uşă. Huck căută în grabă o ascunzătoare; nu voia să fie câtuşi de puţin amestecat în întâmplările recente. Bătrânul Gal deschise uşa mai multor doamne şi domni, printre care se afla şi văduva Douglas, şi constată cu acest prilej că grupuri întregi de cetăţeni urcau dealul, ca să vadă şi ei pârleazul. Aşadar, ştirea se răspândise.

Bătrânul trebui să le povestească musafirilor întâmplările nopţii. Văduva, la rândul ei, îşi exprimă recunoştinţa că fusese salvată.

- Nu mai pomeniţi despre asta, doamnă. Altcuiva îi sunteţi mai îndatorată decât mie şi băieţilor mei, însă acela nu-mi dă voie să-i spun numele. Fără el, nici prin gând nu ne trecea să ne ducem acolo.

Bineînţeles, vorbele acestea stârniră o nedumerire atât de mare încât aproape umbri întâmplarea de căpetenie. Dar Galul îi lăsă pe musafiri să se perpelească de o curiozitate pe care aveau s-o transmită întregului târg, şi nu se învoi să dea în vileag taina. După ce află toate celelalte amănunte, văduva spuse:

-  Aţipisem, citind în pat, şi-am dormit dusă, cu toată gălăgia. De ce n-aţi venit să mă treziţi?

-  Ne-am zis că nu face... Nu credeam că o să se mai întoarcă tâlharii; îşi lăsaseră baltă şi uneltele, şi tot... Aşa că, ce rost avea să vă trezesc şi să vă bag în sperieţi?...Negrii mei au stat toţi trei de strajă lângă casa dumneavoastră până la ziuă. Adineauri s-au întors.

Mai veniră şi alţi oaspeţi şi istoria fu povestită şi răspovestită timp de vreo două ceasuri.

În timpul vacanţei nu se ţinea şcoală de duminică, dar toată lumea sosi de timpuriu la biserică. Tulburătoarea întâmplare fu discutată de-a fir-a-păr. Veni vestea că tot nu se dase de urma ticăloşilor. După terminarea predicii, pe când înainta prin înghesuială de-a lungul cărării dintre bănci, soţia judecătorului Thatcher se nimeri alături de doamna Harper.

- Oare Becky a mea are de gând se doarmă toată ziua? întrebă ea. Bănuiam că o să fie frântă de oboseală.

-  Becky a dumitale?

-  Da... Şi cu o privire speriată: N-a dormit la dumneavoastră azi-noapte?

-  Aş! De unde!

Doamna Thatcher păli şi căzu pe o bancă. Tocmai atunci trecea prin dreptul lor mătuşa Polly, sporovăind vioaie cu o prietenă.

-  Bună ziua, doamnă Thatcher. Bună ziua, doamnă Harper. Închipuiţi-vă că unul din băieţii mei, Tom, nu mi-a venit nici până acum acasă. O fi rămas peste noapte în casa vreuneia dintre dumneavoastră, şi-acum i-o fi fost frică să mai vină la biserică. Ah, ce-am să-i fac când oi da ochii cu el!

Doamna Thatcher clătină din cap, sfârşită, pălind şi mai tare.

- N-a rămas la noi, spuse şi doamna Harper, stingherită. Pe faţa mătuşii Polly se aşternu o vie îngrijorare.

-  Joe Harper, l-ai văzut pe Tom al meu în dimineaţa asta?

-  Când l-ai văzut ultima oară?

Joe încercă să-şi amintească, dar nu prea ştia sigur. Oamenii care ieşeau din biserică se opriseră locului. Treceau şoapte de la unul la altul şi pe toate feţele se aşternea o nelinişte apăsătoare. Tulburată, lumea punea întrebări copiilor şi tinerilor învăţători care-i însoţiseră. Toţi răspundeau că n-au băgat de seamă dacă Tom şi Becky se aflau pe puntea vaporaşului, la înapoiere; era întuneric, nu se gândise nimeni să cerceteze dacă lipsea cineva. În cele din urmă, unul dintre tineri îşi exprimă brusc temerea că Becky şi Tom mai erau încă în peşteră! Doamna Thatcher leşină; mătuşa Polly începu să se tânguie şi să-şi frângă mâinile.

Vestea îngrijorătoare zbură din gură în gură, din grup în grup, din stradă în stradă. Cinci minute mai târziu, clopotele sunau cu deznădejde şi tot târgul era în picioare. Întâmplării de pe măgura Cardiff nu i se mai dete nici o însemnătate, bandiţii fură daţi uitării. Se înşeuau caii, se alcătuiau echipe de vâslaşi, cineva dăduse fuga la debarcader, după vaporaş. Nu trecuse nici jumătate de ceas de când se bănuia grozăvia şi două sute de bărbaţi goneau spre peşteră, care pe şosea, care pe apă.

Toată lunga după-amiază, târguşorul păru pustiu şi mort. Multe dintre femei se duceau la mătuşa Polly şi la doamna Thatcher, cu vorbe de mângâiere. Mai şi plângeau împreună cu ele şi asta le făcea încă mai mult bine ca vorbele.

Toată noaptea, nesfârşit de lungă, târguşorul stătu de veghe, în aşteptarea ştirilor. Când, în cele din urmă, se lumină de ziuă, singura veste care veni fu: "Mai trimiteţi lumânări, şi trimiteţi şi de-ale mâncării". Doamna Thatcher era aproape înnebunită. Tuşa Polly de asemenea. Judecătorul Thatcher trimitea de la peşteră solii de nădejde şi îmbărbătare, care însă nu izbuteau să înveselească pe nimeni.

Bătrânul Gal se înapoie acasă în zorii zilei, stropit de sus până jos cu seu de lumânare, mânjit cu lut şi frânt de oboseală. Îl găsi pe Huck în culcuşul unde-1 lăsase, aiurând, zgâlţâit de friguri. Medicii erau toţi la peşteră, aşa încât veni să-l îngrijească văduva Douglas, care-l luă sub oblăduirea ei, spunând că va face pentru el tot ce-i va sta în putinţă, fiindcă oricum ar fi fost, bun sau rău, tot al Domnului era, şi dintre toate făpturile Domnului, nici una nu se cade să fie lăsată pierzării. Galul spuse că Huck avea şi părţi bune, iar văduva îi răspunse:

- Puteţi fi siguri. E semnul nelipsit al Domnului. Într-un fel sau altul. Domnul însemnează cu semnul Său fiece făptură ce-i iese din mâini.

Înainte de amiază au început să se înapoieze în târg cete de oameni istoviţi, dar cei mai voinici dintre târgoveţi continuau să-i caute pe copii. Tot ce s-a putut afla în târg era că se cotrobăia prin fiecare ungher şi prin fiece crăpătură, că pe unde umblai, prin labirintul de galerii, vedeai în depărtare lumini lunecând încoace şi încolo, şi auzeai ecoul găunos al chiotelor şi pocnetelor de pistol răsunând prelung prin bolţile întunecate. Departe de locurile pe unde treceau de obicei turiştii, se găsise undeva numele " Becky” şi" Tom" scris cu fum de lumânare pe peretele stâncos şi, în apropiere, o panglică mânjită cu seu de lumânare. Doamna Thatcher recunoscu plângând panglica şi spuse că era ultima amintire sfântă ce i-a fost dat s-o aibă de la fetiţa ei şi că-i va fi pe veci cea mai scumpă relicvă, deoarece se despărţise cea de pe urmă de trupul însufleţit al copilului, înainte de a-i fi stins ochişorii înspăimântătoarea moarte. Unii povesteau că la răstimpuri se vedea în peşteră câte-un strop îndepărtat de lumină; atunci izbucnea îndată un chiuit asurzitor şi o ceată de douăzeci de oameni pornea de-a lungul galeriei ce răsuna de ecouri. De fiecare dată urma însă o dezamăgire cruntă—nu erau copiii, ci doar luminiţa vreunuia dintre căutători.

Trei zile şi trei nopţi îngrozitoare îşi târâră în silă ceasurile, şi târgul căzu într-o toropeală fără de nădejde. Nimeni nu avea chef de nimic. Descoperirea întâmplătoare, făcută de curând, că hangiul de la Hanul Temperanţei ţinea băuturi alcoolice, emoţiona prea puţin opinia publică, deşi era un fapt destul de senzaţional.

Când frigurile îi dădură un scurt răgaz, Huck, slăbit, aduse vorba despre hanuri. Temându-se nelămurit de tot ce putea fi mai rău, întrebă în cele din urmă dacă în timpul cât fusese bolnav se găsise ceva la Hanul Temperanţei.

-  Da, răspunse văduva.

-  Huck sări în capul oaselor ca ars, şi o privi cu ochi mari, speriaţi.

-  Ce? Ce s-a găsit?

-  Băutură. Şi localul a fost închis. Culcă-te înapoi, copilule. Vai, ce m-ai speriat!

-  Mai spuneţi-mi un singur lucru, numai atât, vă rog din suflet! Tom Sawyer a fost ăla care-a găsit-o?

Pe văduvă o podidi plânsul.

-   Sst, taci, taci! Ţi-am spus că n-ai voie să vorbeşti. Eşti foarte, foarte bolnav.

Va să zică nu se găsise decât băutură! Să se fi găsit aurul, ar fi fost un tărăboi grozav. Va să zică era pierdută comoara, pierdută pentru vecie! Dar văduva oare de ce-o fi plângând ? Ciudat, cum plângea aşa tam-nisam!

Gândurile acestea învălmăşite şi tulburi frământau mintea lui Huck şi-l obosiră într-atâta, încât până la urmă adormi.

Văduva îşi spuse în sinea ei:

      "Uite-l, a adormit, biet copil fără căpătâi! Întreba dacă a găsit-o Tom Sawyer! O, de l-ar găsi cineva pe Tom Sawyer! N-au mai rămas mulţi care să aibă putere şi nădejde să-l mai caute!"