Somnul de veci (7)

     Şapte

Era o cameră largă, pe toată lărgimea faţadei. Avea un tavan jos, cu grinzi şi pereţi cafenii de ipsos, împodobiţi cu fâşii de mătase chinezească bro­dată şi cu gravuri chinezeşti şi japoneze în rame de lemn zgrunţuros. Apoi rafturi scunde cu cărţi, un covor chinezesc roz şi gros, în care un bursuc ar fi putut sta ascuns o săptămână fără să-şi arate botul. Pe jos – perne, bucăţi de mătase desperecheate, aruncate alandala, de parcă cine locuia acolo ar fi vrut să le aibă la îndemână ca să le pipăie. Mai era şi un divan larg şi jos, îmbrăcat în mătase trandafirie-deschis. Pe el se afla un maldăr de haine, in­clusiv lenjerie de mătase de culoare liliachie. Lu­mina venea de la o lampă mare şi sculptată pe un piedestal şi de la alte două lămpi cu picior, adum­brite de abajururi verzi ca jadul şi cu ciucuri lungi. Mai era şi un birou negru, cu marginile sculptate la colţuri în chip de gargoile, iar în spatele lui, pe un scaun negru lustruit, cu braţe şi spătar sculptate, o pernă de mătase galbenă. Odaia degaja un amestec straniu de mirosuri, din care cel mai puternic în acea clipă părea izul usturător al prafului de puşcă şi parfumul greţos al eterului.

Un îndemn simplu și de neaplicat

Am înţeles în sfârşit pe deplin că nu trebuie să ceri nimic de la nimeni, în nicio împrejurare, altfel decât oferind ceva la schimb. Pur şi simplu „a da” este o pornire pe care oamenii nu o au gravată în gene (cu excepţia pugiliştilor, desigur - that was a joke). Singurele excepţii sunt anumite persoane din familie - în general părinţii, când eşti copil şi, uneori (de fapt rareori), copiii când eşti adult. Rarissim, câte un prieten (am trăit asta). Dar cel care simte pornirea să dea oricui orice i se cere, este ori nebun, ori Cristos.
De câte ori soliciţi ceva cuiva pe ochi frumoşi, trebuie să te gândeşti bine de tot înainte de a o face, pentru că aproape sigur vei avea de tras din cauza nesăbuinţei tale. Am făcut experienţa asta şi m-am ars de nenumărate ori. Practic nu ştiu de ce am mai continuat - poate ca să găsesc, până la urmă, excepţia care confirmă regulă.

Miró și vinul roșu

Azi voi bea un pahar de vin rosu, inchinat lui Joan Miró (1893 - 1983), cel mai mare pictor suprarealist spaniol (Picasso nu a fost niciodata suprarealist in adevaratul sens al cuvantului, asa ca nu-l pun la socoteala). Acum cativa ani, aflandu-ma la Barcelona, m-am dus la sediul fundatiei care poarta numele lui Miró, sperand sa vad marile lui lucrari, cele pe care le-am admirat, literalmente, de mic copil. Dar nu erau acolo. Unele nici nu fusesera vreodata, altele, insa, erau plecate intr-un turneu american. Am vazut in schimb destule panze si panzulite de-ale maestrului, una mai grozava decat alta. La plecare, am cumparat o cana in "stil Miró", pe care ori eu ori altcineva a spart-o intre timp. Nu-i bai, mai ajung eu pe-acolo...

Cei 13 si misterul (20)

Fiindcă erau nerăbdători, indivizii ajunseră cu mult înainte de apusul soarelui la rîu. Salcia se ţinuse de cuvînt şi băiatul văzu legănîndu-se pe apă, aproape de mal, o plută mică, foarte tînără.

Pluta vorbea încet cu doi copaci pletoşi şi, după discuţia lor, băiatul înţelese că erau probabil rudele ei.

Unul dintre copaci îi spuse băiatului că voia să-i cunoască pe toţi membrii echipajului ca să ştie în seama cui îşi lasă odrasla. Mica plută nu mai fusese niciodată într-o călătorie lungă pe apă şi trebuia să fie prevăzătoare.

Trei milenii de umor (7)

Ajuns celebru prin lucrarea „Discurs asupra universalităţii limbii franceze", Rivarol era un scriitor care nu-şi cruţa duşmanii, dar nici prietenii, încondeindu-i deopotrivă. Iată ce-a notat despre Condorcet: „Scrie cu opiu pe foi de plumb", iar despre Mirabeau: „Mirabeau este singurul om din lume care seamănă leit-poleit cu reputaţia de care se bucură: e într-adevăr un om groaznic - este capabil de orice pentru bani, chiar şi de o faptă buna".

Aflat în refugiu la Londra, Rivarol a fost întrebat de un amic ce părere are asupra poeziei prezentate şi scrisă în hexa­metri.

—    Hexametrii sunt buni, a spus Rivarol, dar au lungimea lor...

Peisajele lui David Muench (8)

Din povestile lui Jack London (4)

Lupul din Alaska

Femeia rămăsese în urmă, să îşi pună încălţămintea de cauciuc, din pricina ierbii plină de rouă. Când ieşi din casă, îl găsi pe soţul ei admirând un mugur de migdal care se deschidea. Căută din priviri peste ierburile înalte şi printre pomii din livadă.

— Unde e lupul? întrebă ea.

— Acum o clipă era aici.

Mici intamplari cu animale (139)

S-a întîmplat că cerbul pe care mi-l sorocisem pentru toamna aceea să cadă chiar a doua zi după ce sosisem la munte. Alt cerb nu mai voiam să împuşc, dar nici să-mi ciuntesc cele zece zile pe care mi le-am plănuit să le petrec în farmecul singură­tăţilor. Deci, prilej bun să petrec jocurile de nuntă ale cerbi­lor, să le pîndesc liniştit, fără gîndul carabinei.

În zori şi în amurg mă apropiam de cîte un loc de gonită, pe care mi-l trăda mugetul cîte unui stăpîn de pîlc. Chiar şi din depărtare mai mare decît bătaia carabinei, acum inutilă, pu­team să observ toate fazele impresionantului joc de dragoste. Binoclul bun, cu mărire de opt ori, sorbea distanţa şi îmi adu­cea aproape actorii, care nici nu-l puteau bănui pe spectato­rul indiscret. Un post de observaţie preferat îl aveam sub umărul unei păduri bătrîne. De acolo scăpăta pînă în vîlcea tă­ietura iar dincolo ea se ridica domol şi larg pînă în linia zării.

O poveste a lui Eugen Barbu

Prînzul de duminică  

  Într-o duminică mă aflam într-un tren ar­haic, călătorind spre Cîmpu-Lung. Era în vara anului secetei, într-o zi strălucită de iulie, cu cerul atît de albastru, încît mă întrebam cum pot oamenii să suporte atîta frumuseţe cu atîta trufie. Locomotiva gîfîia urcînd, şi numai aburul ei punea un văl tulbure peste acea graţie fără seamăn a peisajului. Na­tura, într-o binecuvîntată uitare de sine, ştersese rănile pămîntului pîrjolit, şi iunie, trecut de-acum, lăsase în iarbă şi în pomi un strigăt intens vegetal, dureros în verdele violent. Treceam de halte micuţe de lemn, năpădite de o vegetaţie ne­obişnuită după un asemenea dezastru, şi mă bucuram că voi vedea defileul Dîmbovicioarei, atît de drag sufletului meu.

O exceptionala poveste a lui Cehov

Calomnia

Profesorul de caligrafie Serghei Capitonîci Ahineev îşi mărita fiica, Natalia, cu profesorul de istorie şi geografie Ivan Petrovici Loşadinîh.

Totul mergea ca pe roate şi veselia era în toi. În salonul cel mare se cânta din gură şi la pian, şi se dansa. Prin celelalte încăperi alergau nebuneşte în toate părţile feciori aduşi anume de la club, cu fracuri negre şi cravate albe, stropite cu sosuri. Casa era plină de freamăt şi de larmă. Profesorul de ma­tematică Tarantulov, franţuzul Pasdequoi şi subrevizorul curţii de control Egor Benedictîci Mzda şedeau toţi trei pe un divan şi, întrerupându-se pripit unul pe altul, povesteau care mai de care cazuri de morţi înmormântaţi de vii şi îşi dădeau fiecare cu părerea despre spiritism. Niciunul dintre ei nu credea în spiri­tism, dar admiteau cu toţii că sunt multe lucruri pe lumea asta care niciodată nu vor putea fi cuprinse de mintea omenească. Într-o altă odaie, profesorul de li­teratură Dodonski lămurea musafirilor cazurile în care o santinelă are dreptul să tragă în trecători. După cum vedeţi, temele conversaţiilor erau înfrico­şătoare, totuşi foarte plăcute. Din curte, se uitau prin ferestre oameni care, din pricina situaţiei lor sociale, nu aveau dreptul să intre înăuntru.

Cei 13 si misterul (19)

La grajd era mare fierbere. Iepuroaica Beatrice tunsese un berbec Cicero şi din lîna obţinută se trudea să-i facă lui Petcu cel Blînd un tricou de marinar. Ortansa şi Porthos luau lecţii de înot pe uscat de la Piratul Roşu. Invincibilul Ş avea un ochean şi o beretă albastră de la un brotac, marinar pensionar. Melcul Dick şterpelise cîteva undiţe şi plase şi se chinuia să prindă muşte şi ţînţari ca momeală pentru peşti. Jeff rupsese foile pe care-şi notase impresii despre Cazul Rosamundei şi scrisese pe prima pa­gină a carnetului său „Jurnal de bord".

Faceti-va bine (237)

Piretrul

Denumire ştiinţifică: Pyrethrum cinerariaefolium.

Prezentare. Piretrul, foarte cunoscut datorită flacoanelor cu spray pentru combaterea insectelor, este o plantă perenă din familia compozitelor. În pământ, piretrul are un rizom scurt şi gros. Tulpina, de culoare argintie spre verzui, are o înălţime medie pentru o erbacee – circa 40 cm, fiind ramificată. Florile se prezintă sub forma unor capitule, fiind albe la exterior şi galbene la interior. Piretrul înfloreşte mai ales la sfârşitul primăverii şi începutul verii, dar poate avea flori şi mai târziu. Este o plantă iubitoare de uscăciune şi lumină, originară din Croaţia. Se şi cultivă, fiind utilizată în producerea insecticidelor. Pentru uz medicinal se recoltează florile şi vârfurile tinere cu flori şi frunze.

Substanţe active importante: piretrine, cinerine, esteri.

Întrebuinţări. Preparatele pe bază de piretru sunt folosite în combaterea viermilor intestinali, precum şi a râiei şi păduchilor laţi.

Peisajele lui David Muench (7)

Suferintele tanarului Werther (6)

                                                                                                  20 octombrie 1771

Am sosit aici ieri. Ministrul plenipotenţiar nu se simte bine şi are să stea câteva zile în casă. Toate ar fi bune dacă nu s-ar arăta atât de răuvoitor. Observ că soarta mi-a hărăzit încercări grele. Curaj însă! Un suflet senin îndură orice! Un suflet senin? Îmi vine să râd când văd cuvântul acesta ieşit de sub pana mea. O, dacă aş avea o fire mai puţin aprinsă, aş fi cel mai fericit om de sub soare. Cum, atunci când alţii, cu puţinul lor talent şi puţina lor vlagă, pălăvrăgesc în faţa mea cu înfumurare, eu să nu am nicio nădejde în puterea mea şi în însuşirile mele? Doamne, tu, care mi-ai dat de toate, de ce n-ai păstrat jumătate din ce mi-ai dăruit, hărăzindu-mi în schimb încredere în mine şi cumpătare?

O poezie a lui Tristan Tzara

Duminecă

Vântul plânge în hornuri cu toată deznădejdea unui orfelinat
Vino lângă mine ca o luntre în tufiş
Aşterne-ţi vorbele ca paturile albe în infirmerie
Că acolo poţi plânge nesupărat, că miroase a gutui şi a brad.

O poveste a lui Gala Galaction

Andrei Hoţul

Era odată un făcător de rele cu numele Andrei. Faima lui se răspîndise cu fiorii spaimei peste o lume întreagă, şi flinta-i semănase, în carne vie, un căuş de gloanţe. Treizeci de ani cutreierase muntele şi balta, îşi croise nelegiuită cale prin învelitori şi prin ferestre şi-şi rîsese de sumedenie de poteri. Căci peste tot şi pretutindeni, norocul lui de hoţ îl purtase teafăr-teferel, ca pe Făt-Frumos fugaru-i năzdrăvan.

Dar într-o zi Andrei trecu printr-o pădure şi văzu un lu­cru de mirare şi de groază. Văzu un foc năprasnic şi pe foc un grătar de fier de un stînjen. Patru îngeri negri, fiecare cu cîte un vătrai, stăteau împrejur şi grijeau de foc şi tot tur­nau la lemne, de înflorise grătarul ca brînduşa de toamnă.

Chaplin

Ziua lui Chaplin... Ar mai trebui spus ceva?

Cei 13 si misterul (18)

Băiatul ajunsese într-un suflet în pădure.

Trecu pe lîngă văgăuna din care o văzuse ieşind acum cîteva nopţi pe Rosamunda şi se gîndi că Petcu cel Blînd nu putea fi prea departe.

Mai merse puţin şi nu mică-i fu mirarea cînd îl zări printre copaci pe măgar, tolănit în iarbă, cu o pălărie de soare aşezată cochet între urechi, conversînd cu o cîrtiţă.

O poveste a lui Alexandru Mironov

Foaie de parcurs pentru Maria

Pun mâna pe condei (metaforic!) într-o luni dimineaţă, privesc worldometer-ul Naţiunilor Unite şi văd că exact în secunda în care am în faţa ochilor ceasul demografic al lumii, pe Terra a apărut cetăţeanul cu numărul 6.972.301.783. Ştiu că în fiecare secundă se nasc 2,5 noi pământeni. Mi l-am ales pe al meu - îmi imaginez că este o fetiţă, născută în România. Îi pun şi un nume, să zicem că o cheamă Maria, şi încerc să-i fiu ursitoare pentru lunga viaţă pe care o are în faţă. Aşadar, la drum.

Big Brother

Ora 8 dimineata. Maria pleaca la scoala, canta si danseaza in timp ce se imbraca. Eu mi-am facut cafeaua si ma uit la ea cu un sentiment de recunostinta. Richi sta ca un covrig in sufragerie, Cindy a venit aici, langa mine si s-a asezat pe covorasul ei. Nu am niciun motiv sa fiu altfel decat cel putin multumit - ma feresc de cuvantul magic "fericire". Afara croncane aceiasi corbi uriasi, aud prima dintre masinile gunoierilor - OK, totul este in regula, pot sa-mi permit senzatia ca toate vor fi mereu asa, la infinit. N-am de platit decat o amenda mica, pentru depasirea vitezei, nu ma supara nici spatele, nu-mi vajaie nici capul. Proiectul la care lucrez pare ca inainteaza, iar azi sunt hotarat sa-i dau un impuls hotarator. Traducerea cartii mele de povesti e aproape gata - mister Pearson mi-a dat vesti bune acum cateva zile.