Din povestirile lui Dürrenmatt(8)

Cîinele

Încă din primele zile după sosirea mea în oraş, am întîlnit în mica piaţă din faţa primăriei cîţiva oameni stînd în jurul unui individ zdrenţăros, care citea cu voce tare din Biblie. Cîinele care era cu el şi care îi stătea culcat la picioare, l-am observat abia mai tîrziu, fiind uimit că un animal atît de uriaş şi de înspăimîntător nu mi-a atras pe loc atenţia, cu atît mai mult cu cît avea o blană netedă şi transpirată, de un negru închis. Ochii îi erau gălbui ca pucioasa şi, cînd şi-a des­chis botul uriaş, am observat cu groază că avea colţi de aceeaşi culoare; nu semăna cu niciuna dintre fiinţele vii. N-am mai putut suporta priveliştea giganticului ani­mal şi mi-am îndreptat din nou privirea spre predicator: era scund de statură, cu hainele atîrnîndu-i în zdrenţe pe corp; pielea însă, care i se vedea prin rupturile hai­nelor, nu era murdară, iar veşmîntul lui zdrenţuit era şi el deosebit de curat. Biblia, a cărei legătură era îm­podobită cu aur şi diamante, părea să fie foarte pre­ţioasă.

Peisajele lui David Muench (9)

Trei milenii de umor (9)

Balzac îşi batea veşnic capul cu întreprinderi despre care presu­punea că l-ar îmbogăţi peste noapte. Într-o zi l-a întîlnit pe amicul său, pictorul Monnier, şi a început să-i povestească:

— În sfîrşit! Evrika! Am găsit un mijloc eficace de îmbo­găţire. Încep o afacere serioasă şi încă ce serioasă!  O să vînd floricele de porumb! Nu rîde. Am fost recent prin Austria şi-am văzut acolo ce afacere minunată poate fi asta. Acolo nu e prînz la care să nu fie floricele şi vin de Tokay. Vreau să introduc şi la Paris obiceiul acesta. Sunt sigur că publicul parizian se va îmbulzi cînd va vedea firma „Honore de Balzac, scriitor de romane şi vînzător de floricele". Ce cîştig mă aşteaptă! Ia să fac un calcul: dacă la fiecare franc îţi rămîn şaptezeci de centime, atunci la o sută de franci cîştig  şaptezeci de franci, la o sută de mii de franci şaptezeci de mii, la o sută de milioane, şaptezeci de milioane...

Mici intamplari cu animale (140)

Dacă pe la sfîrşitul lui ianuarie ai noroc de o zăpadă bună şi te încrezi în carabină, în ochi şi în mînă, poţi face o vînătoare care iese din cadrul celor obişnuite. Atunci hoinăresc vulpile în alaiurile lor de nuntă. Pe întinsul zăpezii le vezi de departe. Măiestria e să le poţi apropia cu sania sau dibuind, pînă la o sută sau două sute de paşi, de unde le poţi trimite un glonţ. Cadrul peisajului de iarnă e feeric, iscusinţa ţi-e pusă la probă, îm­puşcătura e frumoasă, succesul — daca te încununează — îţi dă mulţumire.

Faceti-va bine (239)

Plesnitoarea

Denumire Ştiinţifică: Ecballium elaterium.

Denumire populară: castravete sălbatic.

Prezentare. Plesnitoarea este o erbacee anuală. Face parte din familia cucurbitaceelor. Tulpina este consistentă, dar rămâne culcată pe sol în toată perioada de vegetaţie. Frunzele au formă triunghiulară, sunt dinţate, păroase şi, la fel ca tulpina, consistente şi cărnoase. Florile sunt galben-verzui, plesnitoarea înflorind toată vara.

Cei 13 si misterul (21)

Curînd se iviră stelele şi Ortansa oftă visătoare.
—  Ce-i cu tine? o întrebă un meteor roşu urmărind cu curiozi­tate în căderea sa, mersul plutelor pe rîu.
Barza îl privi tristă şi spuse încet:
—   Sunt o neînţeleasă. Toţi se distrează, născocesc aventuri şi  pe mine nimeni nu mă bagă în seamă.
—   Nu fi proastă! Pentru mine cel mai agreabil lucru e să cad. Încearcă şi tu să faci la fel.
—   N-am chef, clămpăni Ortansa uitîndu-se lung la meteorul care se depărta. 
—   Nu pricep de ce nu prind măcar un peşte, se văită Dick. Pînă acum am pus două muşte în cîrlig şi n-a venit niciunul.

Din povestile lui Mircea Eliade (3)

Incognito la Buchenwald

    Se adunaseră toţi în faţa ferestrei. Tăceau, ca şi cum s-ar fi silit să pară indiferenţi, privind ninsoarea. Şi deodată, tre­sărind, Maria da Maria începu să şteargă geamul cu palma stângă, apropiindu-şi fruntea şi clipind repede din pleoape ca să vadă mai bine. Cineva se trudea să deschidă poarta. Atunci o văzu şi Făgădău. Călcând anevoie, dar fără şovă­ială, printre troiene înainta o femeie îmbrăcată într-o man­ta de ploaie, cu cizmele înalte până aproape de genunchi. Un şal a cărui culoare nu se mai putea distinge îi acoperea aproa­pe în întregime figura. Curând o auziră pe verandă, ciocnindu-şi cizmele milităreşte, ca să le scuture de zăpadă. Ieronim deschise larg uşa şi, pentru că necunoscuta rămăsese nehotărâtă în prag, îi apucă braţul şi o trase înăuntru. Apoi închise uşa împingând-o cu piciorul. Femeia îl privi zâmbind, cu o neaşteptată lumină în ochi.

Cuvintele ucigaşe ale lui Lenin

Daca ar mai trai, Lenin ar implini azi 143 de ani. El a murit insa in 1924 si n-a mai apucat sa vada ce monstru a creat alaturi de fratii lui intru spirit Marx si Engels. Urc aici un articol scris Lenin in vreme ce era internat, la varsta de 48 de ani, intr-un sanatoriu din Finlanda. Daca o fac, asta nu inseamna ca am vreo simpatie pentru batranul teoretician al crimelor in masa. Vreau doar ca oamenii sa citeasca, sa priceapa si sa nu uite.

Rasucirea lui Twain in mormant

Dupa cum se stie, Mark Twain a murit pe 21 aprilie 1910. Au trecut de atunci 103 ani. Ei bine, dupa atata amar de vreme, americanii aproape ca au reusit sa ii distruga opera, facandu-l sa se rasuceasca in mormant prin metoda intitulata "Political correctness". N-are rost sa discut pe tema asta, oricum nu se va schimba nimic. Cert e ca in ultimele editii ale lui "Huckleberry Finn" apar niste nazbatii de te iei cu mainile de cap: cuvintele "nigger" si "injun" au fost inlocuite cu "sclave", respectiv "indian". Pentru mine, asa ceva este dovada unui cretinism patologic, expandat in forme paroxistice floride. 

Asa ca o sa incep sa urc romanul lui Twain (care-l continua pe cel cu Tom Sawyer, deja urcat), in varianta autorului, adica plin de "nigger", tradus in romaneste prin "negru". Si asta nu din pricina corectitudinii politice, ci pentru ca nu ai cum naiba sa traduci in romaneste "nigger" altfel decat prin "cioroi" sau ceva asemanator, chestie care intr-adevar nu se face.

Trei milenii de umor (8)

Cu vădita dorinţă de a-l pune pe poet în încurcătură, un in­divid i-a pus lui Puşkin următoarea întrebare:

—  Alexandr Sergheievici, ce tangenţă este între mine şi soare?

Răspunsul a fost spontan şi ironic:

—  Nici la dumneavoastră, nici la soare, omul nu poate privi fără să se încrunte!

Faceti-va bine (238)

Pirul

Denumire ştiinţifică: Agropyron repens.

Denumiri populare: chir, răgălie, grâul mâţei.

Prezentare. Pirul, aparţinător familiei gramineelor, este o plantă foarte puternică. Poate ajunge până la 1,50 metri şi poate fi socotită nemuritoare, datorită rădăcinilor sale. Ori de câte ori partea aeriană a pirului este distrusă, din rădăcinile sale va răsări, implacabil, o nouă plantă. Foarte rezistent este şi rizomul care, de asemenea, va da noi tulpini sau chiar plante separate, dacă este tăiat. Frunzele pirului sunt liniare, aspre, de un verde închis. Florile sunt galben-verzui, foarte mici, grupate în spice. Pentru farmacia verde se recoltează rizomii. Din aceşti rizomi, naturiştii prepară decoct, extract, ceaiuri şi chiar infuzie. Multă vreme, infuzia a fost cel mai utilizat preparat, mai nou punându-se accentul pe decoct. În combinaţie cu alte plante medicinale, pirul contribuie la realizarea unor importante ceaiuri medicinale. 

Din povestile lui O. Henry (17)

Marionetele

Poliţistul stătea în colţul dintre Strada 24 şi o alee extrem de întunecoasă, unde trenul suspendat traversează strada. Era ora două noaptea; împrejurimile — beznă rece şi o burniţă neplăcută care avea să dureze pînă în zori.

Un bărbat într-un pardesiu lung, cu pălăria trasă pe ochi, ducînd ceva în mînă, ieşi repede, dar fără zgomot, din aleea întunecoasă. Poliţistul îl acostă politicos, dar cu aerul încrezător pe care ţi-l dă autoritatea evidentă. Ora, reputaţia proastă a aleii, graba trecătorului, povara pe care o transporta — toate acestea se încadrau la „împre­jurări suspecte", care cereau elucidare din partea poliţis­tului.

Somnul de veci (7)

     Şapte

Era o cameră largă, pe toată lărgimea faţadei. Avea un tavan jos, cu grinzi şi pereţi cafenii de ipsos, împodobiţi cu fâşii de mătase chinezească bro­dată şi cu gravuri chinezeşti şi japoneze în rame de lemn zgrunţuros. Apoi rafturi scunde cu cărţi, un covor chinezesc roz şi gros, în care un bursuc ar fi putut sta ascuns o săptămână fără să-şi arate botul. Pe jos – perne, bucăţi de mătase desperecheate, aruncate alandala, de parcă cine locuia acolo ar fi vrut să le aibă la îndemână ca să le pipăie. Mai era şi un divan larg şi jos, îmbrăcat în mătase trandafirie-deschis. Pe el se afla un maldăr de haine, in­clusiv lenjerie de mătase de culoare liliachie. Lu­mina venea de la o lampă mare şi sculptată pe un piedestal şi de la alte două lămpi cu picior, adum­brite de abajururi verzi ca jadul şi cu ciucuri lungi. Mai era şi un birou negru, cu marginile sculptate la colţuri în chip de gargoile, iar în spatele lui, pe un scaun negru lustruit, cu braţe şi spătar sculptate, o pernă de mătase galbenă. Odaia degaja un amestec straniu de mirosuri, din care cel mai puternic în acea clipă părea izul usturător al prafului de puşcă şi parfumul greţos al eterului.

Un îndemn simplu și de neaplicat

Am înţeles în sfârşit pe deplin că nu trebuie să ceri nimic de la nimeni, în nicio împrejurare, altfel decât oferind ceva la schimb. Pur şi simplu „a da” este o pornire pe care oamenii nu o au gravată în gene (cu excepţia pugiliştilor, desigur - that was a joke). Singurele excepţii sunt anumite persoane din familie - în general părinţii, când eşti copil şi, uneori (de fapt rareori), copiii când eşti adult. Rarissim, câte un prieten (am trăit asta). Dar cel care simte pornirea să dea oricui orice i se cere, este ori nebun, ori Cristos.
De câte ori soliciţi ceva cuiva pe ochi frumoşi, trebuie să te gândeşti bine de tot înainte de a o face, pentru că aproape sigur vei avea de tras din cauza nesăbuinţei tale. Am făcut experienţa asta şi m-am ars de nenumărate ori. Practic nu ştiu de ce am mai continuat - poate ca să găsesc, până la urmă, excepţia care confirmă regulă.

Miró și vinul roșu

Azi voi bea un pahar de vin rosu, inchinat lui Joan Miró (1893 - 1983), cel mai mare pictor suprarealist spaniol (Picasso nu a fost niciodata suprarealist in adevaratul sens al cuvantului, asa ca nu-l pun la socoteala). Acum cativa ani, aflandu-ma la Barcelona, m-am dus la sediul fundatiei care poarta numele lui Miró, sperand sa vad marile lui lucrari, cele pe care le-am admirat, literalmente, de mic copil. Dar nu erau acolo. Unele nici nu fusesera vreodata, altele, insa, erau plecate intr-un turneu american. Am vazut in schimb destule panze si panzulite de-ale maestrului, una mai grozava decat alta. La plecare, am cumparat o cana in "stil Miró", pe care ori eu ori altcineva a spart-o intre timp. Nu-i bai, mai ajung eu pe-acolo...

Cei 13 si misterul (20)

Fiindcă erau nerăbdători, indivizii ajunseră cu mult înainte de apusul soarelui la rîu. Salcia se ţinuse de cuvînt şi băiatul văzu legănîndu-se pe apă, aproape de mal, o plută mică, foarte tînără.

Pluta vorbea încet cu doi copaci pletoşi şi, după discuţia lor, băiatul înţelese că erau probabil rudele ei.

Unul dintre copaci îi spuse băiatului că voia să-i cunoască pe toţi membrii echipajului ca să ştie în seama cui îşi lasă odrasla. Mica plută nu mai fusese niciodată într-o călătorie lungă pe apă şi trebuia să fie prevăzătoare.

Trei milenii de umor (7)

Ajuns celebru prin lucrarea „Discurs asupra universalităţii limbii franceze", Rivarol era un scriitor care nu-şi cruţa duşmanii, dar nici prietenii, încondeindu-i deopotrivă. Iată ce-a notat despre Condorcet: „Scrie cu opiu pe foi de plumb", iar despre Mirabeau: „Mirabeau este singurul om din lume care seamănă leit-poleit cu reputaţia de care se bucură: e într-adevăr un om groaznic - este capabil de orice pentru bani, chiar şi de o faptă buna".

Aflat în refugiu la Londra, Rivarol a fost întrebat de un amic ce părere are asupra poeziei prezentate şi scrisă în hexa­metri.

—    Hexametrii sunt buni, a spus Rivarol, dar au lungimea lor...

Peisajele lui David Muench (8)

Din povestile lui Jack London (4)

Lupul din Alaska

Femeia rămăsese în urmă, să îşi pună încălţămintea de cauciuc, din pricina ierbii plină de rouă. Când ieşi din casă, îl găsi pe soţul ei admirând un mugur de migdal care se deschidea. Căută din priviri peste ierburile înalte şi printre pomii din livadă.

— Unde e lupul? întrebă ea.

— Acum o clipă era aici.

Mici intamplari cu animale (139)

S-a întîmplat că cerbul pe care mi-l sorocisem pentru toamna aceea să cadă chiar a doua zi după ce sosisem la munte. Alt cerb nu mai voiam să împuşc, dar nici să-mi ciuntesc cele zece zile pe care mi le-am plănuit să le petrec în farmecul singură­tăţilor. Deci, prilej bun să petrec jocurile de nuntă ale cerbi­lor, să le pîndesc liniştit, fără gîndul carabinei.

În zori şi în amurg mă apropiam de cîte un loc de gonită, pe care mi-l trăda mugetul cîte unui stăpîn de pîlc. Chiar şi din depărtare mai mare decît bătaia carabinei, acum inutilă, pu­team să observ toate fazele impresionantului joc de dragoste. Binoclul bun, cu mărire de opt ori, sorbea distanţa şi îmi adu­cea aproape actorii, care nici nu-l puteau bănui pe spectato­rul indiscret. Un post de observaţie preferat îl aveam sub umărul unei păduri bătrîne. De acolo scăpăta pînă în vîlcea tă­ietura iar dincolo ea se ridica domol şi larg pînă în linia zării.