Lumea pierduta (16)

O manifestaţie

 Aș vrea să aduc aici mulţumirile noastre tuturor prietenilor de pe Amazon, pentru bunăvoinţa şi grija ospitalieră cu care ne-au înconjurat în timpul călătoriei la întoarcere. In special, aş vrea să-i mulţumesc domnului Penalosa şi celorlalţi funcţionari ai guvernului brazilian pentru o întreagă serie de măsuri care ne-au uşurat drumul, precum şi domnului Pereira de Para, căruia îi datorăm, prin prevederea sa, reapariţia noastră între oameni sub o înfăţişare civilizată. S-ar părea că suntem cu totul lipsiţi de recunoştinţă faţă de buna primire ce ni s-a făcut, dar, cum nu putem face altfel, am prevenit gazdele şi binefăcătorii noştri că şi-ar fi pierdut atât timpul, cât şi banii, încercând să ia de la capat expediţia întreprinsă de noi. În relatările mele am schimbat până şi numele locurilor, şi sunt sigur că, pentru oricine ar încerca să sa apropie de ţara noastră necunoscută, ea ar rămâne la o depărtare de mii de mile.

Aberatii pseudo-stiintifice

Exista un tip de emisiune TV la care participa tot felul de personaje absurde, care vorbesc pe un ton doctoral despre cele mai variate bazaconii: sfarsitul lumii, vindecarea bolilor de la distanta,  parapsihologie, reptilieni, extraterestri, reincarnare etc. Presupun ca astfel de emisiuni au multi spectatori, altfel nu ar fi difuzate cu atata insistenta, si asta spune ceva despre nivelul de educatie al romanilor.

Iordanescu - parapsiholog si fizician cuantic

Tango criminal

Cand si cand, ca din intamplare, dau peste un film care-mi place la nebunie. Asta insemnand ca-mi place cam totul - actorii, jocul lor, scenariul, ideea, muzica etc. De data asta mi s-a intamplat cu „Assassination tango” - difuzat la noi sub titlul „Tango criminal”. L-am vazut aseara si m-a cucerit rapid, dupa numai cateva imagini. Nu-l stiam pe niciunul dintre actori, cu exceptia lui Robert Duvall, care joaca rolul principal, fiind si realizatorul filmului. Cu totii, insa, mi s-au parut remarcabili. In special actrita argentiniana Luciana Pedraza (sotia lui Duvall), care este o... care e una dintre.... care m-a.... ei poftim, nu sunt in stare sa explic despre ce e vorba. Pun doar cateva poze

Luciana cu sotul ei, Robert Duvall

Un colț sinistru

Azi, mergand la firma de telefonie care ma jupoaie de bani fara ca eu sa folosesc in vreun fel serviciile ei, am observat cu oarece surprindere ca in coltul opus, acolo unde eram obisnuit sa vad firma HUMANITAS, apare un fel de ruina, un spatiu parasit, sinistru, jupuit si cenusiu, cam cum sunt mai toate spatiile din centrul Timisoarei dupa 16 ani de administratie Ciuciuhandu si vreo doi de administratie Robu (poate ca in acest caz mai degraba ar fi corect sa spunem „adminstratie USL”).

Inca n-am aflat ce s-a intamplat. Poate ca mititelul mustacios care conducea afacerea cu nepricepere maxima si cu grosolanie tipic romaneasca o fi crapat de la canicula? Poate a dat pur si simplu faliment? Poate a furat ca un hot ordinar? Poate s-a calugarit? Poate a rupt Liiceanu contractul? Poate n-a vrut sa puna in vanzare teza de doctorat a lui Ponta? Poate e vorba doar de o renovare? Dracu stie! In ce ma priveste, vazand sinistrul colt, mi-am amintit de ultima mea intrevedere cu Liiceanu, despre care am povestit aici.

Prabusirea

Pana acum n-am mai facut un drum care sa ma prabuseasca in asemenea hal. Dar sa va spun cum s-au petrecut lucrurile.

Am hotarat sa plecam din Hanovra duminica seara, pe la ora 7. In situatii de genul asta, eu nu-mi fac iluzii ca o sa fie cineva gata de plecare la ora stabilita. Asa ca am plecat la 8:30. Am intrat pe autostrada si mi-am luat avant, pe o vreme nu chiar buna. Pe la 9 - Michelle primeste un telefon. Zice „da”, „OK”, „bine, ti-o dau” si ii paseaza telefonul Mariei. Deci era Lili. Zice fiica-mea ceva cu voce destul de stinsa, apoi imi da telefonul: „e mama, repede ca e urgent”. Iau telefonul si aud:

O noua calatorie

Azi e ziua plecarii. Mai precis, plecam la Timisoara: eu, Maria, Michelle si Cindy. Plecam seara, in ideea ca prindem ceva racoare si drumurile nu-s asa de aglomerate. Pe de alta parte, e posibil sa prindem furtuni - ieri, cat eram la Heide Park si apoi in timpul noptii, la Hanovra a fost dezastru - copaci doborati etc. Dumnezeu cu mila.

Lumea pierduta (15)

Ochii noştri au văzut minuni

 Toate acestea le scriu zilnic, dar sper, înainte de a ajunge la sfârşitul acestor rânduri, să văd sclipind o zare de lumină printre neguri. Ne scotea din fire gândul că eram reţinuţi cu sila, din lipsa unui mijloc de evadare. Mă gândeam, ce e drept, că într-o zi o să fim fericiţi că am fost reţinuţi împotriva voinţei noastre într-o ţară ciudată şi că, în felul acesta, am avut posibilitatea să vedem mai multe din minunile şi din vietăţile care trăiau acolo.

In casa bunicilor (13)

Motanul bunicului

Dimineaţa, bunica-i dă în farfurioara lui — mă rog — lapte cu miez de pâine.

Adică bunica numai îi pregăteşte farfurioara.

—  Mai pune, Elencule, — zice bunicul.

—  I-ajunge.

—    Pune-i de la mine, Elencule. E bătrân, săracu'!

—    Şi mata eşti tinerel, cucoane Alecule?

Dacă n-o vede bunicul, bunica mai toarnă ş-un gâlgâit de apă în laptele motanului.

Predarea controlului

Sambata, 27.07.2013 - zi de Heide Park. N-am mai fost pana acum, dar ne-au povestit niste amici ca e ceva special. Acestor amici le place sa fie invartiti la viteze foarte mari, sa fie aruncati de colo-colo, sa fie tinuti cu capul in jos etc. Mie nu, asa ca merg la Heide Park doar ca sa fac poze cu Maria urcandu-se la 60 de metri pe Colossos si coborand de-acolo cu 120 km la ora.

Se spune ca acest parc este destinat in special adultilor. Prin urmare exista multi oameni in toata firea care merg sa se distreze in acest fel care pe mine nu ma amuza deloc. M-am intrebat mereu de ce oare nu ma atrag caderile in gol, roller-coast-urile etc etc. Am gasit raspunsul acum vreo 6-7 ani, in Ungaria. Eram intr-o statiune unde distractia se baza exclusiv pe apa. Stateam in bazine uriase, ne bagam sub perdele de apa, ne lasam dusi de curenti, ieseam, prin canale, sub cerul liber, treceam de la cald la rece si inapoi etc. Am uitat cum se numeste statiunea aia, dar pana la urma n-are nicio importanta. 

Din povestile lui O. Henry (20)

Aproape bună de tipar

Mi-a stîrnit interesul cînd cobora de pe bac la Desbiosses Street. Avea aerul că e familiarizat cu emisferele şi luminile şi că intra în New York ca stăpîn al unor do­menii, venit să le reviziteze după o absenţă de cîţiva ani. Dar mă gîndeam că, în ciuda aerului său, nu pusese pînă atunci piciorul pe pietrele alunecoase ale Oraşului cu Prea Mulţi Califi.

Niste canale

Doamna din Banat și misoginismul

Există foarte mulți oameni care trăiesc cu anumite idei preconcepute și se simt foarte bine așa – n-ar accepta să renunțe la ele sau măcar să le nuanțeze pentru nimic în lume. Una dintre aceste idei este cea care spune că de îndată ce un bărbat face o afirmație de genul „femeile parchează prost lateral cu spatele”, acel bărbat este misogin.

Misogin înseamnă, conform dicționarului, un bărbat care urăște femeile, care le evită, nu vrea să aibă de-a face cu ele etc. Dar cum poți spune că un bărbat însurat, cu copii, (eventual cu amantă(e)) este misogin? Și mai ales cum poți pretinde că milioane și milioane de bărbați sunt misogini doar pentru că au observat că femeile au probleme cu parcarea laterală în marșarier?

Aberatiile doctorului Rednic

Am dat peste un reportaj pe tema ne-plecarii din Romania a unor medici. Am inteles ca e vorba de unul dintr-o serie de reportaje, in care apar tot felul de medici romani si explica de ce nu pleaca ei din tara si raman sa lucreze aici in conditii precare. In reportajul pe care l-am citit eu, personajul principal e un anume Nicolae Rednic din Cluj, specialist internist.

Uciderea lentă a copilului

Cum spuneam şi altundeva, când eram copil aveam câteva dorinţe de tipul „să nu mor niciodată”, ori „să călătoresc pe stele” şi le ziceam în fiecare seară în loc de rugăciune. O văd acum pe Maria dorindu-şi să aibă brusc 16 ani, pentru că la vârstă aia o fată poate face anumite lucruri care la 11 ani îi sunt interzise. Şi cu ocazia asta m-am gândit la frumuseţea sufletului de copil... suflet pe care cei mai mulţi dintre noi îl îngroapă, odată cu trecerea anilor, tot mai adânc.

Faceti-va bine (272)

Scaiul dracului

Denumire știinţifică: Eryngium maritimum.

Prezentare. Acest scai, întâlnit mai rar, este o plantă ce crește la malul mărilor, fiind prezent și pe nisipul Mării Negre. Aparţine familiei umbeliferelor. Are dezvoltare bienală sau perenă, în funcţie de climă. Se prezintă ca o tufă sferică, a cărei înălţime nu trece de 30 – 40 cm. Frunzele au forme diferite și sunt crestate, aparent la întâmplare. Florile de scaiul dracului apar în lunile iulie și august, sunt micuţe, au culoare albăstruie și formează o inflorescenţă asemănătoare cu un capitul. Scaiul dracului este o plantă frumoasă, având un aspect impresionant. Din acest motiv a și fost distrusă de turiștii aflaţi la mare, în prezent fiind pe cale de dispariţie. Pentru uz medicinal se recoltează rădăcina, din care se prepară decoct, sirop diuretic, extract fluid. În asociere cu alte plante medicinale, se obţine o mixtură. 

Scaiul dracului

In casa bunicilor (12)

Măriuca

Bunicul îi spune Măriuca: aşa o cheamă. Bunica îi spune Mariţa: aşa vrea bunica.

— Măriuco, — o cheamă nepotul.

— Te iei bine cu bunicu-tău, — intervine bunica, aruncându-i o căutătură peste ochelari.

—  Nu, bunică, dar aşa o cheamă pe ea, şi-i şi mai frumos.

— Iaca, drace, de unde-o sărit priceputul! Şi de ce-i mai fru­mos, mă rog, dumitale?

Lumea pierduta (14)

Adevăratele cuceriri

 Ne închipuiam că oamenii-maimuţă, urmăritorii noştri, nu ştiau nimic de ascunzătoarea noastră din junglă. Dar curând am descoperit că ne înşelam. În pădure nu se auzea nicio mişcare, nicio frunză nu se clintea şi totul era liniştit în jurul nostru. Dar ar fi trebuit să ne aducem aminte, din prima noastră experienţă, de răbdarea şi de şiretenia de care dădeau dovadă aceste fiinţe atunci când erau nevoite să pândească şi să aştepte momentul favorabil. Orice o fi să mi se întâmple în viaţă de aci încolo, sunt sigur că niciodată n-o să fiu atât de aproape de moarte ca în dimineaţa aceea. Dar s-o luăm de la început.

Somnul de veci(21)

DOUAZECI SI UNU

Nu m-am apropiat de familia Sternwood. M-am înapoiat la birou, m-am aşezat pe scaunul turnant şi-am încercat să-mi bălăbănesc picioarele în ritm egal. Prin ferestre sufla un vânt puternic şi funinginea de la crematoriile hotelului de alături pătrunse în odaie şi se răspândi pe suprafaţa biroului, ca ştirul măturat de vânt pe un maidan. Îmi spuneam că trebuie să mă duc să-mi iau masa de prânz, că viaţa e stupidă, că va fi la fel de stupidă dacă beau ceva singur-singurel şi că dacă beau ceva la acea oră a zilei n-o să aibă nici un haz. Reflectam la toate astea când mi-a telefonat Norris. În felul lui şi cu o poli­teţe plină de atenţie, mi-a spus că generalul Sternwood nu se simte prea bine, că i se citiseră din ziar anumite articole şi că presupunea acum că ancheta mea se încheiase.

Cateva imagini retinute de Dennis Stock

Descoperirea iadului

Zice Sartre că iadul sunt ceilalți, dar greșește. Iadul este personal, il porti cu tine de cand te nasti si il construiesti prin toate actiunile tale. Iadul este trecutul. De acolo vin toate. Relele pe care le-ai comis nu se mai despart de tine, sunt acolo, in trecut, nu pot fi sterse nicicum, fie ca ti le amintesti fie ca nu. Nimeni nu e inger, cu totii avem un trecut si, in cadrul lui, niste fapte rele pentru care nu exista posibilitatea de-comiterii, ci doar posibilitatea iertarii. Exista asadar o solutie pentru a scapa de iad: iertarea. Ea necesita credinta si pocainta. Daca este adevarat ca va fi o Judecata, lucrurile vor decurge astfel: „Raul Baz, ai comis urmatoarele pacate (urmeaza lista). Pedeapsa pentru ele este urmatoarea (o noua lista). Dar tu ai crezut in Mine si te-ai pocait. Asadar, esti achitat, poti sa te duci in Rai”.