În primăvara anului 1991, într-o după-amiază plină de soare, stăteam la o bere cu un bun amic, pe terasa cabanei Schiori din Sinaia. Pe vremea aia citeam, ca orice român, toate ziarele şi revistele posibile. Aşa se face că aveam la mine, pe lângă Zig Zag, Baricada, Adevărul şi ce-o mai fi fost, un exemplar purulent din „România Mare”, publicaţie care se ocupa sistematic cu terfelirea tuturor celor care nu mergeau pe linia trasată de Ion Iliescu. De îndată ce oricare dintre aceştia călca pe bec, dovedindu-se ori pro-occidental, ori pur şi simplu anti-comunist, în revista lui VC Tudor apăreau articole kilometrice în cadrul cărora respectivul era numit microcefal, băutor fruntaş, vânzător de ţară, coadă de topor şi câte altele. Ei bine, în numărul pe care-l primisem eu în acea zi frumoasă de primăvară era împroşcat cu secreţii ministrul culturii. Titlul, întins pe două pagini, era următorul: „Andrei Pleşu - un bandit în guvernul României”.
Etichete:
termeni medicali
A fost odată o
cinstită calfă de croitor, pe nume Labacan, care învăţa meseria la un meşter
iscusit din Alexandria. Nu se putea spune că Labacan mînuia cu stîngăcie acul;
dimpotrivă, făcea treabă foarte bună. De asemenea, ar fi fost nedrept să-l
socoteşti leneş. Ceva însă tot nu era în bună rînduială la el, căci deseori
putea să coasă ceasuri în şir, pînă ce acul se încingea şi aţa fumega; atunci
făcea treabă ca nimeni altul. Dar alteori, şi din păcate lucrul acesta se
întîmpla mai adesea, şedea adîncit în gînduri, privea ţintă drept înaintea lui,
iar faţa şi întreaga-i făptură aveau atunci ceva atît de ciudat, încît meşterul
şi celelalte calfe nu vorbeau niciodată de starea aceasta altfel decît:
«Labacan arată din nou ca un om de neam».
