Secretul Pădurii Bătrâne (3)

Matteo

   La începutul acestui secol, în Valle di Fondo, vântul Matteo era foarte cunoscut. Puţine vânturi atinseseră vreodată în trecut o notorietate asemănătoare cu a sa.

   O fi fost sau nu adevărată lăudata sa putere, sigur e că tuturor le era tare frică de el. Când se apropia Matteo, păsările încetau să cânte, veveriţele, marmotele şi iepurii de câmp se vârau în vizuini, vacile scoteau mugete lungi.

Adevărul lui Blaga

Mare porcărie și clasificarea științifică. Distruge orice puseu de romantism, orice fior de mister, stinge flacăra fanteziei, neutralizează imaginația. Ucide, vorba lui Blaga, „corola de minuni a lumii”. Nu știu de ce trebuie să-și bage oamenii de știință nasurile peste tot și, mai ales, să explice cum stau lucrurile. N-ar putea să țină pentru ei tot ce constată? Bunăoară, de ce trebuie să ne spună ei că pielea omului e un organ? Cum adică un organ? Adică așa, ca rinichii și splina? Doamne ferește! Adică atunci când mângâi sânul iubitei, mângâi de fapt unul dintre organe? Când îi spui „ce fină e pielea ta”, e ca și cum i-ai spune „ce ficat lucios ai”? Dar este abominabil!

Secretele padurii din Altenau

Polițiștii și geometria

Una dintre expresiile cele mai enervante pe care le aud la știri sună așa: „polițistul a tras un foc de armă regulamentar, în plan vertical”. Asta vrea să spună că glonțul tras de polițist s-a dus înspre cer și nu a pus pe nimeni în pericol. Numai că asta e o prostie care arată cu claritate faptul că regulamentele militare sunt făcute de indivizi care  n-au habar de geometrie.  

Trei milenii de umor (54)

Directorul este chemat de către minister la telefon. Medicul de serviciu îl caută, dar nu-l găseşte. Peste un ceas, negăsindu-l defel, medicul dă alarma. Întreg personalul spitalului îşi caută directorul, dar eforturile lor sunt zadarnice. În parc, un asistent medical răscoleşte nişte tufişuri de tisă. Un nebun îl bate pe umăr:

—   Ia vedeţi ce este cu bărbatul pe care l-am închis în „rezer­vaţia” mea! Parcă e turbat sau chiar nebun! Auzi ce susţine încontinuu? Că el ar fi director!

Educatie sanitara in comunism (7)

Bunul cel mai de preţ

Cînd tovarăşa învăţătoare a întrebat clasa: „Ce este sănătatea? Ce se înţelege prin sănătate? Cînd se poate spune despre om că este sănătos?” mai toţi copiii au rămas nedumeriţi. Cum adică „ce este sănăta­tea?” Răspunsul este cum nu se poate mai uşor: „un om este sănătos, cînd nu este bolnav”, aşa a răspuns Rodica; şi noi, toţi din clasa a III-a B, am aprobat-o.

Secretul Pădurii Bătrâne (2)

Bernardi 

   Lipsesc amănunte despre felul cum a ajuns Sebastiano Procolo să descopere afacerea cu duhurile şi cu vântul Matteo.

   După cum a povestit Vettore, într-o seară Procolo fusese atras de o lumină care străbătea pădurea şi se apropiase de ea fără să fie văzut. Era Bernardi, care, la lumina unui felinar, conducea acasă trei copii pierduţi în pădure; trei liceeni, colegi ai lui Benvenuto. Bernardi le-ar fi istorisit povestea, fără să-şi închipuie că în clipa aceea colonelul îl urma şi asculta totul.

Dulcele sacrificiu

În anul 2000 a fost lansat filmul "Chocolat", cu Juliette Binoche şi Johnny Depp. Un filmuleţ plăcut, nu cine ştie ce născător de întrebări existenţiale, cu un scenariu construit după o schemă străveche: „singur împotriva tuturor”. În cazul asta, în schemă intră o doamna fără domn, dar cu o fetiţă, care se stabileşte într-un sătuc francez şi deschide o ciocolaterie. Comunitatea este oripilată, principiile morale ale sătenilor sunt puse la grea încercare, primarul e ostil etc. Apar nişte ţigani care călătoresc pe rîu şi dau spectacole de-ale lor din loc în loc, unul din ei are o mică îndrăgostire cu doamna fără domn, apoi pleacă. La sfârşitul filmului, pleacă şi doamna împreună cu fetiţa ei, către noi zări, către noi aventuri. Asta e tot.

Povestile lui Wilhelm Hauff (21)

Seicul din Alexandria (1)

Ali Banu, şeicul din Alexandria, era un om ciudat. Cînd trecea de dimineaţă pe uliţele oraşului, cu turbanul lui din caşmir scump, cu veşmîntul de sărbătoare, încins cu un brîu care preţuia cît cincizeci de cămile, cînd trecea aşa, cu paşi domoli şi apăsaţi, cu fruntea întunecată, cu sprîncenele în­cruntate, cu ochii plecaţi, mîngîindu-şi gînditor, la fiecare cinci paşi, barba lungă şi neagră, cînd se ducea astfel la mos­chee, unde, potrivit dregătoriei sale, citea credincioşilor din Coran, oamenii se opreau în loc, se uitau după el şi-şi spuneau:

Romania needucata (6)

Cazul Mircea Diaconu

Dupa experienta din 2012, cand in parlament au intrat masiv persoane fara doctrina si fara niciun fel de proiect politic, multi dintre candidati nefiind altceva decat infractori, romanii needucati se pare ca n-au inteles nimic. Lucrul asta este vizibil pentru oricine analizeaza putin ceea ce se petrece acum, zilele astea, cu fostul actor Mircea Diaconu.

Hai ca pe-asta n-o stiati (6)

Ochelarii

In Antichitate, nu era nimic de făcut pentru cineva care avea defecte de vedere din naştere sau se confrunta cu slăbirea vederii odată cu înain­tarea în vârstă. Când romanii înstăriţi şi instruiţi de acum 2000 de ani ajungeau la punctul în care nu mai puteau citi, puneau sclavii să le citească cu voce tare. Existau lupe şi se pare că erau utilizate de meşteşugari pentru efectuarea lucrărilor de fineţe. La drept vorbind, se pare că lupele de cristal au fost utilizate chiar şi de meşteşugarii minoici din Epoca Bronzului, pe la 1600 î.H.

Moartea unui parcagiu

Luna trecută, în presă a apărut informația că la o secție de poliție din București, un tânăr de 26 de ani a fost omorât în bătaie. Ocupația lui - parcagiu. Mai exact, el era unul dintre șmecherii care te îmbie să intri în parcare, îți arată un loc unde te poți băga și apoi îți iau bani pentru „serviciul” ăsta. Parcările alea sunt publice, așa încât nu ai nicio obligație să-i plătești pe parcagii, dar ei îți dau a înțelege că dacă nu le dai nimic, nu garantează pentru integritatea mașinii și a bunurilor aflate în ea. Asta e de fapt o amenințare: „nu ieși cu banu', îți aranjez mașina”. Oamenii plătesc, poliția, în general, nu intervine - din frică, din imbecilitate, din indolență, din complicitate, nu știu ce să spun, asa că parcagiii fac bani prin șantaj și amenințare. 

A patra elegie duineza a lui Rilke

O, arborii vieţii, când în iarnă?

Nu suntem una. Nici ca păsările-nştiinţaţi

în drum spre sud. Zăbavnic şi-ntrecuţi,

aşa, deodată, ne-agăţăm de vânturi

şi cotropim un iaz nepăsător.

Deodată ştim şi floare şi-uscătură.

Şi undeva mai umblă lei, şi nu ştiu,

cât sunt măreţi, de nicio neputinţă.

Mici intamplari cu animale (209, final)

Sunt oare impresionate animalele de moartea semenilor? (2)

In august, pe vremea alergatului căprioarelor, stăteam la pîndă într-un pătul dintr-un teren de munte. Patulul era clădit cu măiestrie între patru molizi mari din marginea unei tăieturi presărate cu mici boschete de brădui. A fost şi amurgul din ziua aceea unul dintre nenumăratele pe care le-am petrecut în amvonul înalt al observatoarelor, şi care au cuprins poate ceasurile cele mai pline de încîntări din cariera mea de vînător.

Secretul Pădurii Bătrâne (1)

Sosirea colonelului

    Se ştie despre colonelul Sebastiano Procolo că s-a stabilit în Valle di Fondo în primăvara lui l925. Unchiul său Antonio Morro, murind, îi lăsase o parte dintr-o imensă proprietate de păduri la zece kilometri de sat.

  Cealaltă parte, mult mai mare, fusese atribuită fiului unui frate mort al ofiţerului: lui Benvenuto Procolo, un băiat de doisprezece ani, orfan şi de mamă, care trăia într-un colegiu particular nu departe de Fondo. Tutore al lui Benvenuto până atunci fusese unchiul Morro. Ca urmare, grija băiatului fu încredinţată colonelului.

   

Atentie! Craig Morey! Interzis minorilor!

Mici intamplari cu animale (208)

Sunt oare impresionate animalele de moartea semenilor? (1)

Am văzut scene care m-ar face să răspund „nu!" — şi am văzut altele care îmi spun că animalele au conştiinţa morţii, ştiu că un tovarăş mort înseamnă primejdie şi sunt impresionate de văzul unui semen ucis. Mi se desprind din amintiri trei scene.

O poezie moarta despre niste nemuritori muribunzi

Remediul gândirii

Timp de trei ore am lucrat la grădina din faţă şi nu se vede mare lucru. Am cărat tone de ace de la coniferul casei, care se scutură continuu în vânturile de-aici, din nord. Am dat cu sapa, am măturat până am tocit minunata unealtă (ah, unde sunt măturile de nuiele cu care strângeam, în armată, hectare de frunze?!). Şi nu m-aş mai fi oprit, dar trebuia să intru şi să iau de pe foc oala cu fiertură pentru ciorba de burtă şi să hrănesc căţeaua Cindy, care alăptează şi are o foame de lup. Apoi am constatat că mai am jumătate de cană de cafea şi m-am aşezat aici, la masa de lucru, pentru o mică odihnă.

Cosmicomicariile lui Italo Calvino (11)

Anii - lumină      

Cu cît o galaxie este situată mai departe, cu atît se îndepărtează mai rapid de noi. O galaxie care s-ar afla la 10 miliarde de ani-lumină de noi, ar avea o viteză egală cu cea a luminii, 300 de mii de kilometri pe secundă. „Cvasi-stelele" descoperite recent s-ar apropia de acest prag.

Într-o noapte cercetam ca de obicei cerul cu teles­copul meu. Observai că pe o galaxie depărtată la o sută de milioane de ani-lumină era expus un afiş. Pe el scria: TE-AM VĂZUT. Făcui repede socoteala: lumina galaxiei ajunsese la mine într-o sută de mi­lioane de ani şi întrucît de acolo de sus se vedea ce se întâmpla aici cu o sută de milioane de ani întârziere, asta însemna că mă văzuseră cam acum două sute de milioane de ani.