Cazul Boureanu și pitecantropii mileniului III

Cazul Boureanu - fostul deputat care își maltratează copilul de 15 ani - este deosebit de interesant prin reacțiile pe care le stârnește. Mulți oameni normali consideră că Boureanu este de condamnat, pentru că violența asupra copiilor nu poate fi acceptată. Alții, însă, sunt atrași mai degrabă de varianta în care individul face exact ceea ce trebuie, pentru că fata lui este o individă nestăpânită, care a plecat pe un drum greșit etc. Opiniile lor se pot grupa sub sigla „da, dar”.

Cazul Ionescu

De-a lungul vieții sale păcătoase, Ionescu a făcut tot ce se putea pentru a ajunge la vârsta a treia golit de orice înseamnă suflet. El a fost mereu nemulțumit de tot și de toate, a refuzat să se deschidă în fața celorlalți, a făcut exclusiv ce a vrut, nu a luat nimic în serios, și-a bătut joc de cei care dovedeau sensibilitate, de cei naivi, a luat în derâdere iubirea, credința, a fost, cu alte cuvinte, un om de nimic - în termenii folosiți în cărțile de morală.

Cum a oprit Dumnezeu soarele

O aparent nouă mizerie propagandistică a sectanților - de data asta e vorba, s-ar părea, de prezbiterieni - face înconjurul internetului. Fără niciun fel de jenă, ei lansează un pseudo-articol din care aflăm că NASA tocmai a descoperit dovada că tot ce scrie în Biblie este adevărat. Cum? Ia uite:
„Oamenii de ştiinţă inspectau poziţia mai multor obiecte spaţiale, inclusiv a soarelui, a lunii și a planetelor în 100 și 1000 de ani - acest lucru este făcut regulat pentru a preveni ciocnirea sateliţilor noştri cu orbitele planetelor.

Crede și nu cerceta

Intru din când în când în discuții cu persoane care cred cu tărie că pentru a înțelege lumea nu este nevoie de gândire, ci de simțire. Temele abordate sunt, de obicei, legate de anumite fenomene care, în credința preopinenților, au un caracter supranatural. De exemplu, coincidențele. Sau visele. Spre surprinderea mea, există oameni care știu exact ce înseamnă o coincidență sau faptul că ai visat usturoi. Pentru ei, faptul că trece un fluture exact când ți-ai spălat părul are o semnificație specială. Dacă miaună mâța când bate ora exactă, la fel. O răceală e semn divin, sughițul vine din astral, musafirii sunt trimiși de energia karmică etc etc. 

Eminescu la Vanghelie

Despre Eminescu, amintirile curgeau la laşi, căci aici şi-a petrecut dânsul o bună parte din viaţa-i amărâtă. 

Intr’o odăiţă mică din rândul de jos al vechiului hotel Vanghelie, pe atunci proprietatea lui Vasile Sion Gherei, tatăl d-lui Petru Sion, se auzi într’o seară un schimb de voci, între nişte cântăreţe şi un om de statură potrivită, cu ochii mari, negri, visători, cu o musteaţă neagră, cu o pălărie înaltă tot neagră și îmbrăcat cu un palton bătând într’o culoare verzie, din buzunarul căruia scotea nişte alune şi le mânca: „Fräulein... fräulein, machen sie auf, geh... zum teufel...“

Himera numită „ajutorul lui Dumnezeu”

Să presupunem că mergi pe un drum și vezi o mașină căzută în râu, cu roțile-n sus. O mână iese din apă, agitându-se și, din când în când, se vede un cap și se aud strigăte de ajutor. Ce faci în situația asta, dacă ești un om normal? Evident, suni la 112 și dai fuga la mașină, unde încerci să-l ajuți pe nefericitul șofer să scape cu viață. Cu alte cuvinte, faci tot ce îți stă în putință ca să-i îndeplinești omului dorința exprimată prin strigătul „ajutor!”. Mulți oameni au fost salvați de semenii lor în împrejurări dramatice. 

Corectitudinea politică văzută de Căpcăunul Cumsecade

Aflu că de curând a apărut în Statele Unite o versiune a Bibliei politically correct: textul e rescris cu grija de a menaja toate susceptibilităţile imaginabile ale cititorului modern: nu se mai spune Our Father, ci Our Father/Mother, ca să se elimine excesul „macho” al unui Dumnezeu (strict) masculin; nu se mai spune „dreapta Tatălui” ca să nu se complexeze stângacii; nu se mai pomenesc numele feluritelor seminţii acolo unde contextul e pejorativ, ca să nu se încurajeze discriminările naţionaliste. 

O lamentare scabroasă

Mă trezesc la 5 și ceva dimineață, după un somn cu vise obsedante. Mă spăl, spun rugăciunea, fac cafeaua, deschid calculatorul, intru pe Facebook, încep să citesc mesajele. N-am multe, vreo 4-5, restul sunt simple likes. Unul din ele îmi atrage atenția în mod deosebit: o prietenă (îi voi spune L), care a citit poezia mea „Întins” a luat foc: „Întâi pusesem emoticonul "sad", dar apoi m-am răzgândit si am pus 'angry'. Cum naiba să nu fiu furioasă când văd că "stai întins".

Un adevărat primar al zilelor noastre

Cum treceam eu prin niște sate din Moldova - undeva în preajma Darabanilor - mi-au sărit în ochi diverse panouri luminoase vizibile din loc în loc pe câte un stâlp de curent. Toate sunt amplasate în satele care constituie comuna Păltiniș și pe fiecare dintre ele tronează numele primarului Costel Romanescu, care ne spune că suntem bineveniți sau, după caz, ne urează drum bun. Iată-l pe acest primar minunat, în toată splendoarea, alături de panourile lui:

Cazul Barbu Lăutarul

După cum s-a aflat în acești ani de spaimă pentru rațiunea oamenilor normali, nu poate fi găsit niciun fel de domeniu de activitate în care să nu fi existat un român mai mare, mai talentat, mai important decât toți cei care activează în același domeniu. Nu mai dau exemple, că mi se-apleacă. Iată însă că, răsfoind eu o carte cu titlul „Iașii de odinioară”, scrisă de un anume Rudolf Suțu și apărută în 1923, am dat peste un caz mai deosebit de recunoaștere a superiorității absolute a unui român - este vorba despre Barbu Lăutarul. Mă grăbesc să împărtășesc cu publicul larg acest extraordinar moment în care geniul românesc s-a impus rapid, făcându-l de ocară pe unul dintre cei mai mari pianiști ai tuturor timpurilor. Să-l ascultăm, așadar, pe Rudolf Suțu.

Cu Cristos la o bere

În Evanghelia lui Matei este relatată o întâmplare destul de ciudată. Cristos, cum a ajuns în Ierusalim, a răsturnat mesele și scaunele celor care făceau comerț în Templu, a săvârșit acolo o seamă de vindecări, după care a plecat în Betania ca să rămână peste noapte. Betania era un orășel aflat la circa 3 km de Ierusalim. Deci Cristos a dormit în Betania, iar a doua zi a luat-o înapoi către cetate și, pe drum, a flămânzit. Aici începe nebunia. S-a uitat Cristos primprejur și a văzut un smochin. S-a dus la el.... dar iată cum descrie Matei această scenă:

Fuck you!

Actorii tineri nu au înțeles nimic. Mă refer la ăia care au făcut roluri de excepție în filme de excepție. Mă gândesc, de pildă, la James Waterston, care l-a jucat pe Gerard Pitts în „Dead Poets Society”. Cum e posibil, după ce ai făcut rolul ăsta, să mai faci unul, în alt film, cu alt subiect, cu alte personaje? Este o blasfemie! Tu trebuie să rămâi pentru totdeauna, în mintea oamenilor, ca Gerard Pitts și asta ar trebui s-o gândești înainte de a juca rolul. Dacă te apuci ulterior de alte filme, înseamnă că n-ai înțeles nimic.

Iisus Nazarineanul...

Vogue

Pe vremea când mama era adolescentă, cei de vârsta ei inventaseră (sau poate preluaseră de la părinții lor, nu am idee) un mod de a vorbi aparte. Anume, după fiecare grup de sunete alcătuit din consoană și vocală, adăugau un al doilea grup, în care consoana era întotdeauna p. Spre exemplu, în loc de „caravelă” rosteau „caparapavepelăpă”. Când aveau de-a face cu diftongi, triftongi etc, se adaptau: în loc de „ciocolată” ziceau „ciopocopolapatăpă”, iar pe „recent” îl transformau din mers în „repecepentîpî”. Ei numeau acțiunea asta „vorbirea păsărească”.

Halep și creștinii

O mulțime de creștini, din cei care citesc cărți sfinte, se duc slujbe cu regularitate, țin posturile de peste an, dau bănuți pentru catedrale și altele de gen, au obiceiul de a se uita la meciurile de tenis în care joacă Halep, Begu etc. Probabil că ei simt, în sufletul lor, o mare bucurie când Halep reușește o lovitură bună, ca să nu mai vorbesc de momentul în care câștigă meciul. Dacă ar avea o rachetă în mână, poate că acești creștini ar arunca-o până la tavan, în semn de solidaritate cu Halep. Așa însă, ei se mulțumesc să sară de pe scaune, să ridice pumnul și să strige ceva de genul „Bravoooo”.

Un atac furibund

Am publicat, cu două săptămâni în urmă, în ziarul local din Sinaia, un articol cu titlul ”Sinaia văzută din Dublin ca un oraș turcesc”. Exprimam acolo opinia că Sinaia merită mai mult și aduceam anumite critici la adresa primarilor care au stat în fruntea orașului după Revoluție.
Astăzi, primesc un atac furibund pe FB, din partea unei domnișoare pe nume Maria Floricică. Fostă angajată (și, poate, reangajată) a primăriei, parteneră de excursii cu city-managerul Panait etc, această domnișoară mă face cu ou și cu oțet pentru că îmi „bălăcăresc” orașul. Prilej cu care urc aici atât articolul meu, cât și atacul domnișoarei. Pentru posteritate.

O poveste a lui Marin Preda

Strigoaica

Era într-o seară din sărbătorile Crăciunului când m-am întors acasă, în satul meu, din orăşelul unde intrasem ucenic să învăţ cizmăria. Eram mândru de acest lucru şi voiam mereu să mă duc să mă vadă foştii mei colegi, altă lume, dar mai ales fetele. De aceea, într-o seară, când mă întâlnesc cu un coleg de bancă, îi spun că vreau să merg cu el la şezătoare, şi după ce el îmi spune că chiar ăsta fusese şi gândul lui înainte de a-i spune eu, plecarăm. Eu nu fusesem niciodată la vreo şezătoare aşa în regulă şi îl tot întrebam:

— Şi cum e, mă, acolo? Ce fac ei?

— Lasă că ai să vezi tu, zicea el, şi botograsul dă Costică mă băgă prin nişte întortochieri dă uliţe timp de aproape un ceas.

O amintire a lui Coșbuc

Limba nemțească

Venise un fierar neamţ în sat la noi. Dumnezeu ştie de pe unde. Închiriase o cocioabă şi potcovea caii creştinilor.

Eu, copil de vreo şapte ani, „absolvent al clasei întâi primare“, mă învârteam toată ziua pe lângă fierărie. Era vara. Şi-mi dase prin cap să învăţ nemţeşte, ca să mă fudulesc înaintea tatei, căci el ştia nemţeşte.

Întreb într-o zi pe neamţ cum se zice pe limba lui apă?

O poveste a lui Hemingway

O așteptare de-o zi

Intrase în cameră ca să închidă fereastra în timp ce mai stăteam în pat şi băgai de seamă că-i e rău. Tremura, faţa-i era palidă, şi mergea anevoie, ca şi cum i-ar fi venit greu să se mişte.

—   Ce-i cu tine, Schatz?

—   Mă doare capul.

—   Atunci, du-te mai bine şi culcă-te la loc.

—   Nu mă culc. N-am nimic.

—   Du-te şi culcă-te. După ce mă-mbrac, vin să văd ce ai.

Când am coborât însă, era îmbrăcat şi şedea lângă cămin, avînd aerul unui foarte bolnav şi nefericit băiat de nouă ani. I-am pus mâna pe frunte şi mi-am dat seama că are febră.

Cortina

În cele din urmă, am înțeles un adevăr fundamental. Anume că între oameni există o cortină străvezie, pe care toată lumea detestă să o dea la o parte. Dacă s-ar putea ca nimeni să nu interacționeze în mod nemijlocit cu semenii săi ar fi ideal. Și pentru asta avem, astăzi, internetul. Fiecare se descarcă pe Facebook, pe blog, pe mail, pe chaturi și pe unde mai apucă. După care consideră că nu mai e nimic de făcut în plus. 

Grupul de la Ploiești

N-am venit bine din Dublin, că m-a sunat un prieten să mă invite la o întâlnire cu membrii cenaclului „Grupul de la Ploiești”. Ce să fac acolo? Evident, să citesc poezii din cele trei volume ale mele. Sigur că primul meu gând a fost că nu voi fi în stare să citesc în fața unei asistențe. Totuși, m-am dus. În fond, la trei volume dintre care două premiate, nu prea mai ai dreptul să faci mofturi.