Fericirea și chinul

Una din caracteristicile fundamentale ale minții omenești este că ea nu poate cunoaște continuitatea. Tot așa și sufletul. Fericirea este discontinuă, nefericirea la fel. Nu există om care să se bucure de o fericire continuă. Nici chiar călugării ăia mari, care s-au retras din lume, nici ei nu pot să fie fericiți fără întrerupere. De unde pot să știu eu asta? Chiar de la ei, pentru că unii au ținut un fel de jurnale și ele au fost publicate. De exemplu, Siluan Athonitul, cel care a avut dialog cu Dumnezeu și Dumnezeu i-a spus celebra vorbă: „Ține mintea ta în iad și nu deznădăjdui”. Siluan povestește ce fericire incredibilă a putut cunoaște în urma anilor de rugăciune a inimii. Dar tot el povestește ce chin cumplit i-a fost dat să cunoască atunci când Dumnezeu l-a părăsit. El spune că Dumnezeu așa face: întâi te lasă să cunoști fericirea absolută, apoi te părăsește, ca să realizezi ce înseamnă lipsa Lui. Chinul și fericirea alternează pe parcursul vieții omului. Așadar nu există un mod de a trăi fericit. Fericirea continuă este un vis care se împlinește în rai. Dacă ajungi în rai, ai fericirea continuă. Dacă ajungi în iad, ai parte de chinul etern, fără întreruperi. Asta e, în fond, promisiunea lui Cristos: continuitatea.

Ajutorul și iertarea

Într-o zi, un om care până atunci a avut o viață liniștită, obișnuită, comună, dă de necaz. Să zicem, spre exemplu, că trece cu mașina peste cineva și-l bagă în spital. Să mai presupunem că omul cu pricina este evlavios, se duce la biserică în fiecare duminică, ține posturile etc. Se pune întrebarea: cum va acționa el imediat după comiterea faptei?  

Despre minuni (2)

Ziceam ca singura situatie in care s-ar putea vorbi de interventia divina ar fi repetarea exacta a conditiilor unui experiment, urmata de producerea unor cauze diferite. Ori asta nu se poate imagina decat daca timpul ar fi dat inapoi. Si intrucat lucrul asta este cu totul imposibil, daca totusi s-ar petrece, am putea zice ca a fost interventia lui Dumnezeu. Chiar si atunci, insa, vor fi oameni care vor spune: "intrucat lucrul asta s-a petrecut, inseamna ca el se poate petrece si altadata, prin urmare e vorba de un fenomen care se produce rar si este insuficient studiat; pana la urma se va gasi explicatia stiintifica si pentru el". Eu nu-mi pot imagina ceva care sa aiba caracterul de minune in mod absolut, indubitabil. Sa ne inchipuim ca intr-o zi s-ar deschide portile cerului si am vedea cu totii, indiferent unde pe glob traim, ingerii zburand de colo colo. Raiul! ar striga cei mai multi, trantindu-se la pamant. Dar eu sunt gata sa fac pariu ca se vor gasi si din cei care vor zice "nu e niciun Rai, nu exista asa ceva, e o civilizatie extraterestra care a ajuns pe la noi si ne-a oferit holograma asta ca semn de bune intentii". Ori eu zic ca o minune care poate fi interpretata altfel, nu prea mai e minune. 

O idee simpla

Multa lume crede ca e important numai sa faci anumite lucruri, fara sa conteze de ce le faci. Cei mai multi din categoria asta sunt oamenii care se duc la biserica. Ei sunt foarte linistiti la gandul ca fac ceea ce trebuie, insa daca-i intrebi ce-i mana in casa Domnului, dau din colt in colt: asa au pomenit ei inca de cand erau mici, e bine sa te duci, multa lume face asta, etc. Exista oameni care isi ajuta semenii. Dar de ce o fac, iarasi nu au habar: asa stiu ei ca e bine. 

Un aforism

Vorbele destepte, daca ati observat, sunt de multe ori niste banalitati imense, pe care poate le-au rostit multi oameni fara sa-si dea seama ce se ascunde indaratul lor. Un exemplu e dat de urmatorul aforism: "Numai cine merge impotriva curentului ajunge la izvoare". Nu-i asa ca e o banalitate crasa? Nu-i asa ca si un copil al strazii ar putea spune asta? Cu toate astea, de indata ce iei sensul metaforic, incepi sa realizezi cata intelepciune e in zicerea asta. Eu am avut, odata, un site - provocari.ro si o pusesem acolo ca motto. 

Azi ma gandeam ca mersul impotriva curentului nu e accesibil chiar oricui. Ia sa ne gandim, de exemplu, ca prin curent s-ar intelege atarnatul pe net. Ei, cat de multi sunt cei capabili sa se opreasca brusc si sa inceapa sa o ia invers, adica sa renunte la atarnat? Dar daca ar face-o, ar ajunge la izvoare, pentru ca ar vedea ce e viata reala. Insa mai e o intrebare: ce ar fi daca toata lumea ar merge impotriva curentului? Pai simplu: s-ar crea un nou curent. De exemplu, daca toata lumea ar renunta la atarnatul pe net, curentul ar fi "fara net". Si atunci ce ne-am face cu aforismul de mai sus? Daca l-am aplica, ar trebui sa acceptam ca numai cine intra pe net ajunge la izvoare!

Din fericire, Dumnezeu le-a oranduit pe toate in asa fel incat exista intotdeauna un echilibru, asa ca nu o sa se intample niciodata ca toata lumea sa renunte la net.

Doua povestioare despre Dumnezeu

Andrew lucrează în atelierul lui, când aude o voce bubui­toare venită de sus, care spune: 

-  Andrew, vinde‑ţi afacerea! O ignoră, dar vocea continuă zi după zi:

- Andrew, vinde‑ţi afacerea pentru trei milioane de dolari! După câteva săptămâni de insistenţe, Andrew cedează şi îşi vinde atelierul. Vocea continuă:

-  Andrew , du‑te la Las Vegas! El întreabă de ce.

- Andrew, ia cei trei milioane de dolari şi du‑te la Las Vegas. Andrew se supune, pleacă la Las Vegas şi intră într‑un ca­zinou. Vocea spune iar:

-  Andrew, du‑te la masa de blackjack şi joacă toată suma pe o singură mână! 

Trecerea

M-am uitat pe postarile mele din ultimele cateva zile si m-am ingrozit. Aproape in exclusivitate chestii plangacioase legate de pierderea copilariei, a inocentei, de lipsa de atentie din partea Mariei si tot asa. Trebuie sa recunosc ca aici nu e ceva in regula. A sta si a te gandi mereu cat de bine era "atunci" arata ca nu esti multumit cu ce e "acum". Dar ce oare ar trebui sa ma nemultumeasca? Am ce-mi trebuie, sunt stapan pe timpul meu, am o fetita ca o garofita, sunt sanatos (cel putin aparent), oare ce mai vreau?

Imi vine in minte schema crestina, aia simpla de tot. Omul traia cu Dumnezeu, a pacatuit, a cazut in timp (Cioran) si acum trece printr-un proces de schimbare, in urma caruia are sansa de a se intoarce de unde a fost alungat. Deci esti copil, apoi adult si asta nu e un regres decat la cei ca mine. In mod normal, e un progres: crescand te cunosti, te imbunatatesti, cauti sa te desavarsesti, ajungi la intelepciune, il cunosti pe Dumnezeu si mori impacat cu convingerea ca moartea e doar o trecere. Dar daca stai numai cu gandul in trecut, in anii copilariei, cand mai ai vreme sa faci si altceva? 

Asadar, va trebui sa aplic schema crestina simpla, atat de simpla incat multi nu o inteleg.

900 de secunde

Să presupunem - mă gândeam eu în timp ce aşteptam la semafor - că ai şti cu precizie că peste un sfert de oră o să mori. Nu contează cum, contează doar că după exact 15 minute (900 de secunde) nu o să mai fii în viaţă. Întrebarea care se pune în mod firesc este: ce trebuie să faci în acest sfert de oră? Cei mai mulţi cred că ar zice „să te rogi”. M-am gândit şi eu la asta. Dar nu cumva ar trebui să scrii şi un mic testament, în care să precizezi cui îi laşi bunurile tale - atâtea câte or fi? OK, să zicem că eşti sărac lipit. N-ai ce lăsa, poate n-ai nici cui lăsa. Dar poate ar trebui să scrii totuşi o scrisoare posterităţii? Să spui rapid cum, pe ce căi ai aflat tu că o să mori în exact 900 de secunde? Dar oare te va crede cineva? Mai mult că sigur nu. Şi atunci de ce să risipeşti cele 15 minute scriind o scrisoare care o să ajungă la coşul de gunoi? E clar, nu are rost să scrii.

Drepturi

Aud tot felul de oameni zicand ca in tara noastra proprietatea privata nu e respectata si ca abia asteapta sa fie respectata cu adevarat. Ideea lor este ca ar trebui introduse toate minunile americanesti cu legitima aparare, cu dreptul de-ai trage un glont in cap aluia care intra si se culca pe gazonul tau etc. Mie mi se pare ca asta nu e decat o reintoarcere la epoca de piatra. Adica eu intru la tine in ograda si tu imi frigi un cataroi in mandibula, apoi zici ca ti-am violat proprietatea etc. Mi se pare ca aici e vorba de incalcarea unui drept fundamental: dreptul la viata, care nu a fost acordat de oameni ci de Dumnezeu. De aia nu sunt eu de acord nici cu executiile de ceausesti si de saddami. In rest, pot sa-si bata gurile mii de avocati chitzibushari, sa ma considere rauvoitor sau retardat. N-au decat. Dreptul la parerea personala nu imi poate fi luat de nimeni.

Fericirea inexplicabila

Am mers mai devreme pana la coltz dupa apa si paine. Pe drum, m-a palit o stare de fericire inexplicabila. Mi s-a mai intamplat asta cateodata, in momente neasteptate, fara nicio explicatie plauzibila. Mereu mi-am adus aminte de Cioran care vorbea la randu-i despre astfel de episoade. Si asta ma nelinisteste oarecum, pentru ca poate fi vorba despre un simptom al bolii lui Cioran. Ma refer la existenta lui ca boala. Poate ca e vorba, insa, de un raspuns pozitiv, vindecator, creator de echilibru, pe care-l da Dumnezeu ruminatiei depresive de care sunt cuprins de o buna bucata de vreme. Poate ca vazand Dumnezeu cum rostogolesc eu prin minte numai idei negative, imi trimite cate o fericire de genul asta, pentru ca macar sa nu uit cum e.

Frica și credința

1. După acestea, Dumnezeu a încercat pe Avraam şi i-a zis: „Avraame, Avraame!” Iar el a răspuns: „Iată-mă!”
2. Şi Dumnezeu i-a zis: „Ia pe fiul tău, pe Isaac, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, şi du-te în pământul Moria şi adu-l acolo ardere de tot pe un munte, pe care ţi-l voi arăta Eu!”
3. Sculându-se deci Avraam dis-de-dimineaţă, a pus samarul pe asinul său şi a luat cu sine două slugi şi pe Isaac, fiul său; şi tăind lemne pentru jertfă, s-a ridicat şi a plecat la locul despre care-i grăise Dumnezeu.
4. Iar a treia zi, ridicându-şi Avraam ochii, a văzut în depărtare locul acela.
5. Atunci a zis Avraam slugilor sale: „Rămâneţi aici cu asinul, iar eu şi copilul ne ducem până acolo şi, închinându-ne, ne vom întoarce la voi”.

Armata si bunul Dumnezeu

Ceea ce ne cere Biserica este dezarmant de simplu. Anume: sa credem ca exista viata dupa moarte, ca sufletele pleaca din corpuri si se duc la Judecata, dupa care cei buni merg pentru eternitate in Rai, cei rai merg pentru eternitate in Iad si gata. Asadar, viata noastra pamanteana e asa, un fel de punere la incercare, cumva ca anii de armata pe care-i faceau pana nu demult in Romania, obligatoriu, baietii pe la 18 - 20 de ani. Daca te porti bine, iesi de-acolo cu grad si, in caz ca ulterior izbucneste, Doamne fereste, un razboi, ajungi sa comanzi trupele si ai sansa unica de a deveni erou al tarii tale. Daca te porti rau, ramai soldat prost si dupa aia, la razboi, devii simpla carne de tun.

O diferenta notabila ar fi ca armata poti s-o fentezi, nu insa si viata.

Nemulțumirea diavolului

În vremea când locuiam la Sinaia împreună cu soția mea, Luminița, în fiecare duminică mergeam la Mănăstire pentru Liturghie. A fost perioada cea mai intens religioasă din viață mea, din punct de vedere tehnic, dacă-mi este permis să mă exprim așa. Adică spuneam rugăciunile seara și dimineața, mergeam la slujbe, țineam posturile. Țin minte că într-un an chiar am ținut postul Paștelui și apoi și pe cel al Crăciunului, așa cum scrie la canon.

Ispitirea

Dupa cum se stie, crestinii au fost, sunt si vor fi intotdeauna ispititi de diavol. Ce inseamna asta? Prin diverse metode, diavolul incearca sa-i determine sa renunte la credinta in Dumnezeu si sa accepte sa devina oameni care pun pret pe cele lumesti. Insusi Cristos a fost ispitit, dupa cum se poate citi in Noul Testament. Iata pasajul (Matei, IV.1 - IV.11):

1.	Atunci Iisus a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie ispitit de către diavolul.
2.	Şi după ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, la urmă a flămânzit.
3.	Şi apropiindu-se, ispititorul a zis către El: De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini.

Cinci miliarde de victime

Ieri am primit un nou mail din cele pe care le trimit unii in masa, pe care diferiti amici de-ai mei le directioneaza catre mine si pe care eu nu le trimit mai departe din motive pe care le-am explicat. De obicei nici nu le citesc, dar de data asta am facut o exceptie, pentru ca aici, la Brebu, exista si clipe in care te plictisesti. 

Poze din mers

Am trecut prin Sucevita cu viteza legala si m-am oprit doar cat sa fac cateva poze, dar fara sa cobor din masina. Efectiv nu mai am rabdare sa intru si sa vad aceleasi lucruri. Si nu-i inteleg pe cei care fac turul manastirilor. Nu ii cred, pur si simplu, ca simt o mare evlavie, ori vreun fior oarecare, dupa ce intra in a patra manastire si gasesc inauntru aceleasi chipuri pictate, aceleasi straie cernite si acelasi miros de lumanari.

O viziune a lui Dumnezeu

Imi vine in minte un gand de neinlaturat: rugaciunea nu e decat o galagie.
Noi toti suntem una in Dumnezeu. El e un miriapod si noi miliardele de piciorute. Cand eu, un amarat de piciorut am o problema, trebuie sa fac galagie ca sa ma auda miriapodul. Cu cat fac galagie mai mare - adica ma rog mai intens - cu atat cresc sansele sa ma auda si sa intervina, sa-mi rezolve problema. Miriapodul isi iubeste toate piciorutele, deci si pe alea care nu fac galagie. Le-ar salva, dar daca ele nu fac galagie...

Poșta Îngerilor

În 2008, adică acum trei ani, circula pe net un text cu numele „Demisie”. O demisie în alb, oricine ar fi fost de acord cu ea era liber să o semneze. Problema era că nu aveai cum să i-o înaintezi decât lui Dumnezeu, singurul care ar fi putut să ţină cont de ea.

 DEMISIE

Subsemnatul __________ vă aduc la cunoștință hotărârea mea IREVOCABILĂ de a demisiona oficial din funcția de adult pe care o dețin în prezent în mod abuziv! După o analiză detaliată a situației, m-am hotărât să mă retrag și să preiau atribuțiunile unui copil de 6 (șase) ani, cu toate drepturile și îndatoririle pe care le-am avut cândva, dar la care am renunțat cu prea mare ușurință.
Vreau să desenez cu creta colorată pe strada unde locuiesc, atunci când trec oameni maturi și plini de importanță spre serviciu, și să nu-mi pese de stresul lor în lupta cu minutele și traficul.

Îngeri printre rafturi

Acum două zile, m-am dus la Auchan după mâncare clonată, procesată, injectată şi îngheţată - că doar n-o să merg să fur găini din curţile oamenilor, prin sate. Mergând eu cu coşul printre rafturi, m-a copleşit sentimentul insuportabil că nu există nimeni, nicăieri, care să ştie de mine, căruia să-i pese de mine, care să stea, altfel spus, cu ochiul aţintit asupra mea. Cu excepţia lui Dumnezeu, desigur. Mă gândeam că dacă ar fi să mă prăbuşesc la pământ, abia atunci un număr de oameni s-ar preocupa de mine: m-ar întreba unde mă doare, la cine să sune, poate unii m-ar stropi cu apă plată (Dorna sau Borsec - altceva n-aş suporta).

Recitarea lui Gogol

In adolescenta, desigur ca iubeam poezia. Cea care-mi vine acum in minte este "O sa ploua" a lui Marin Sorescu. Nu stiu, sincer, de ce imi placea poezia asta. Dar imi placea, asta e important si imi mai placea felul in care o recita Gogol. Intotdeauna incepea cu un cascat. Dar, fiind vorba de un cascat dumnezeiesc, el trebuia sa fie colosal. Asa ca Gogol il lungea cat putea de mult, de parca ar fi fost Pavarotti, iar sunetul in sine era un fel de muget modulat, in genul celor scoase de Tarzan. Cei care nu stiau despre ce e vorba si se nimereau pe-acolo, intepeneau. Inchipuiti-vi-l pe Gogol, cogeamite galiganul, stand cu picioarele departate, bine infipte in dusumea, ducand mana la gura si lasand sa izbucneasca acele sunete. Am vazut oameni care efectiv nu mai stiau ce sa faca: sa fuga, sa se ghemuiasca, sa planga, sa rada? Cand, in sfarsit, urletul lua sfarsit, incepea si poezia:

- O sa ploua,
Isi zice Dumnezeu, cascand,
Si privind la cerul fara pic de nor,
Ma cam incearca reumatismul
De vreo patruzeci de zile si patruzeci de nopti.
Ehe, se stica vremea!
Noe, ma Noe,
Ia vino pana la gard sa-ti spun o vorba!

De prisos sa amintesc ca si acel "Noe, ma Noe" era racnit ca sa se auda peste munti, vai, oceane si iarasi munti. Cel mai frumos era la sfarsit. Unii credeau ca mai urmeaza ceva, altii schitau un zambet, iar altii isi pastrau expresia de stupoare: "Ce-o fi fost asta, frate?"