Masina de spalat vase

In sfarsit, aseara am scapat de masina de spalat vase. A venit domnul Molnar - cel care a instalat-o acum vreo doi ani - si a scos-o. Oh, ce de loc am acum, pe care sa-l umplu cu farfurii, pungi, borcanele, usturoi si pensule de-ale Mariei...

Picturi

Ieri am mers cu familia in vizita la matusa mea Virginia Baz Baroiu. Mama ei si mama lui tata au fost surori. Carevasazica, fetele ei sunt verisoarele mele si matusile Mariei. Eu unul imi aduceam aminte de "Tanti Virginica" destul de vag, din vremea cand ne vedeam la Constanta, la unchiul Emil - zis si Coco. Eram copil pe atunci, dar imi aduc aminte perfect de tablourile ei, pe care le vedeam atarnate la Coco pe un perete din sufragerie.

Tortura cu bichoni

Nu mai suport câinele. Sincer să fiu, e prea mult pentru un tip ciufut ca mine, lipsit de sensibilitate, îmbătrânit în rele și toate celelalte care mi se vor spune de către iubitorii de animale. Câinele asta nu e ca alți câini. Nu stă în partea lui de cameră, nici măcar nu are așa ceva. El stă în interiorul unui cerc cu rază de un metru, în centrul căruia mă aflu eu. Dacă mă duc la baie, împinge ușa și vine să mă privească în ochi când stau pe budă. Când întru în duș, pune labele pe marginea căzii și mă privește. Îmi da senzația că e un câine voyeurist.

La doctor

Apropo de doctori, că tot se vânzoleşte ţara plecând de la unul dintre ei - Raed Arafat, mi-am amintit de un astfel de domn, lucrător la spitalul de copii din Timişoara, arab şi el. Anul trecut, prin mai-iunie, Maria se tot plângea că are nişte dureri la gleznă. Căzuse destul de rău cu câteva luni înainte, dar stătuse cu piciorul imobilizat şi problemele păreau rezolvate. Aşa că revenirea durerilor, chiar dacă uşoare, mi se părea că necesită un consult. Mi-am scos fetiţa de la şcoală şi m-am dus la spital. Acolo, dezastru: sala de aşteptare arhiplină, oameni pe coridoare, prin toate colţurile, mă mir că nu erau şi pe tavan. Nu exista o ordine, o programare, se îmbulzeau cu toţii şi strigau, aşa că doctorului nu-i rămânea decât să îi ia pe cei mai apropiaţi de uşă. Am fugit mâncând pământul de acolo şi am zis că mergem să căutăm o clinică privată.

Chibritul

Am gasit, in sfarsit, poza pe care o cautam ca sa pot scrie despre Alifantis. L-am avut invitat la Savoart - evenimentul din decembrie in care am fost atat de implicat si am avut surpriza sa descopar in el un om extraordinar de placut, fara ifose, cu care mi-ar placea sa stau la povesti nopti intregi. Iata poza:

Partea feminina: Liliana, Maria, Christine, Delta

Am facut poza asta cu un aparat mic, al lui Christine, pe care, din graba, l-am scapat intai pe jos. Noroc ca nu s-a stricat, i-a zburat doar un capacel pe care l-am putut pune la loc fara probleme.

Am luat si un disc pe care am primit autograful lui Alifantis, dar si un lucru mai putin obisnuit: o cutie de chibrituri lungi, pe care o vedeti in poza care urmeaza:

Am aprins un bat, apoi i-am zis lui Alifantis: "ar fi trebuit ca in loc de sfrrrrr sa se auda ce bine ca esti...". "Sau ce minune ca sunt", a comentat cineva printre rasete.

Ciopartirea

Azi a fost ziua in care m-am ocupat de animale. La ora 13 l-am dus pe Richi la tuns, de unde l-am luat la 15:30. Intre timp, am fost cu soriceii dansori la veterinar, unde au fost diagnosticati cu raie. De fapt, doar partea femeiasca, baietii n-au absolut nimic - ei locuiesc in alt terariu. Le-am cumparat  un medicament, le-a fost administrat si acum vom astepta vindecarea. Intre timp, insa, m-am hotarat sa ma scap de ei. Culmea, e de acord si Maria. Cred ca s-a speriat la vederea soricioaicelor (asa s-o fi spunand?) care nu mai sunt deloc acele animalute dragute pe care le vedea prin magazine. 

Telenovela

Ieri, in timp ce pregateam diverse lucruri fine pe aragaz, am auzit istoria unei pisici povestita de Liliana catre Maria si Christine. Era vorba de o pisica din anii lui Ceausescu pe care socrii mei - Mitza si Valeriu (zis ulterior "Barosanu") o tineau in apartament. Locuiau la parter, nu era dificil sa tii o pisica obisnuita sa intre si sa iasa pe geamuri. Intr-o zi, pisica a disparut. Disparea ea, ce-i drept, cate o zi  - doua, ca orice pisica. De data asta, insa, a trecut vreo saptamana si nu s-a mai intors. Barosanu', suparat foc, a inceput sa bata cartierul cu pasul, cautand-o. A mers pe toate stradutele, printre blocuri, ce mai, n-a lasat nimic necercetat. La un moment dat, a auzit mieunatul pisicii venind de undeva din subsolul unui bloc. S-a dus acolo si a luat locatarii la rand, spunand ca aia e pisica lui si trebuie sa o ia inapoi. Pana la urma, administratorul a recunoscut ca a gasit matza pe strada si, fiind blanda, a putut s-o prinda, asa ca a dus-o in subsol ca sa lichideze soarecii. A mai spus ca nu stia ca e matza cuiva, ca daca ar fi stiut n-ar fi facut lucrul ala etc. Apoi a deschis usa de la subsol si Barosanu' si-a luat pisica. A dus-o acasa, dar lucrurile se schimbasera radical. Pisica era intr-un fel de stare de soc, ca in filmele cu copii rapiti. Se ducea tot timpul pe scari in jos, catre subsol si isi facea acolo nevoile, mieuna sinistru - pe scurt nu mai era ea insasi. In aceste conditii, Barosanu' a luat o decizie dureroasa:  a suit pisica in masina si a dus-o pe un camp unde i-a dat drumul. 

Daca s-ar fi intors acasa dupa o vreme, ar fi fost vorba, efectiv, de o telenovela cu pisici. Dar nu s-a mai intors

Strecuratoarea

Am o poza cu adevarat remarcabila, facuta acum doi-trei ani intr-un oras italian, cel mai probabil in Napoli. Dupa cum se vede, eu ma straduiam sa iau instantanee cu cealalta parte a familiei. Liliana si Maria veneau catre mine cand, deodata, o tipa s-a strecurat printre ele desi era loc acolo sa intoarca un tir. Dar, ca sa fiu sincer, nu m-am mirat - de la italieni te poti astepta la orice. Eu am apasat pe tragaci - sau cum se cheama butonul ala - si iata ce a iesit:

Sacrificii

Maria e la mare cu Liliana. Eu umblu prin tara. Iar Ali, in loc sa se duca si ea pe cine stie unde, sta acasa si are grija de Richi, de broasca testoasa, de soriceii dansatori si de flori. Ei, mare noroc avem noi toti cu Ali! Mai ales ca dupa ce face toate astea, sta cuminte acasa si citeste povesti.

O strafulgerare

Acum vreo luna, veneam acasa toti trei: Maria, Liliana si cu mine. Am parcat si m-am apucat sa culeg plasele si ce mai aveam de dus. Ele au luat-o inainte, au sunat la Mitza si au intrat in scara blocului. Am venit din urma, am intrat folosind cheia, apoi am inceput sa urc scarile. Dupa cateva trepte am ridicat privirile si am avut un mic soc: Liliana era sus, in capul scarilor, in semiobscuritate si nu zicea nimic. Mi-au trebuit doua secunde ca sa inteleg ca nu avea cheia si ma astepta sa descui, iar Maria intrase la Mitza. Toata treaba mi-a adus aminte de o scena din Amadeus al lui Milos Forman. Iat-o:

Frau și cuțitele

Aici, în Timişoara, o mulţime de doamne sunt apelate cu "Frau". Inclusiv învăţătoarea Mariei din anii când învăţa la Lenau era Frau. Lucru uimitor când vii pentru întâia dată în zonă, dar cu care te obişnuieşti după o vreme. Acum chiar glumesc când mă întâlnesc cu câte o cunoştinţă: "Ce faci Frau Lenuţa?"

Arderea de tot

Ieri, am avut de mutat mobila. Mobila grea, un anumit dulap aproape ca nu am putut sa-l car. M-a ajutat un oarecare Ioji, preferat de Mitza pentru operatiuni prin casa.Toata treaba a plecat de la hotararea Lilianei de a instala o masa in balcon. In balcon stau eu, am aici calculatorul, tot felul de sertare cu diverse si acel dulap foarte greu, in care tin, in general, colectia de discuri. Am multe, intr-adevar, sunt colectionar de muzica si filme. Am facut pe comanda dulapul ala si a iesit unul foarte greu.

Salata de boeuf

Boeuf, in franceza, inseamna vita. Asadar a face salata de boeuf cu carne de pasare e o tampenie colosala. Dar deh, am intalnit tampenii si mai mari.

Azi, Maria, Ali, Mitza, Lili si o baba careia i se zice Mitzi, au facut salata boeuf cu - oroare - carne de pui. Lili si baba Mitzi umblau sprijinindu-se in cate o carja.

Rezultatul a fost pus in trei castroane diferite. Unul a fost ornat de Ali, altul de Maria si al treilea de baba Mitzi. Am primit telefon sa cobor ca sa aleg cea mai frumoasa salata. Iata-le:

Maria

Alte glasuri, alte incaperi

In seara asta e Invierea...Va fi, probabil, prima data dupa 35 de ani cand nu o sa ma duc sa iau Lumina.

Pe vremea cand eram elev, mergeam la Inviere la Manastirea Sinaia. Si, intotdeauna, aduceam acasa Lumina, pe care o lasam sa arda pana dimineata. Cand ajungeam, mama ma astepta cu masa intinsa: oua rosii, drob, branza, ceapa verde, ridichi, cozonac, plus alte bunatati. Gustam din toate, apoi mergeam la culcare, in camera mea, unde ardea candela pe care o aprinsesem de la lumanarea cu Lumina Invierii. Farmecul acelei candele arzand in intuneric era magic, de-a dreptul. Ascultam, in linistea noptii, sfaraitul fitilului, priveam umbrele in miscare pe care le proiecta flacaruia pe tavan si aveam impresia ca sunt in alta lume, fermecata si plina de chemari  misterioase

Nu stiu ceva mai bun, in perioada asta

Lovitura duhovnicului orb

Mi-am adus aminte azi dimineață, în timpul plimbării cu Richi, de Teofil Pârâian, duhovnicul orb de la Sâmbăta de Sus. Întâmplarea a făcut să ajung la el, acum vreo zece ani. Pe vremea aia, eram „în vorbă” cu Liliana, dar nu ne gândeam încă la căsătorie. Ea venea cât putea de des la Sinaia, eu mergeam cât puteam de des la Timișoara.
Drumul către Timișoara trece prin Sâmbăta de Jos și, de acolo până la Mănăstirea Brâncoveanu unde viețuia Părintele Teofil, nu sunt decât cinci minute. Liliana îl știa, pentru că bătrânul duhovnic venea des la Timișoara să le vorbească studenților. M-am dus și eu odată la o conferință studențească de-a părintelui, însă, ca să fiu sincer, nu am fost prea impresionat. Dar poate că totul ține de starea de moment.

La Szeged, in spital

Azi dimineata, pe la 11, am plecat catre Szeged. Liliana, sotia mea, trebuie sa fie operata la un genunchi. O preoblema de ligamente, generata de o cadere la schi, asta iarna. A mers cu noi si Ali, care, ca si mine, este gata oricand de plecare. Mie, de cand ma stiu, imi place clipa plecarii. Indiferent unde am de mers, cel mai bine ma simt in momentul in care plec. Cand ajung, deja imi vine sa ma gandesc la clipa cand voi pleca si de acolo.

Primul Richi

A sosit vremea sa povestesc cate ceva si despre primul catel al Mariei, un bichon havanez pe nume Richi. L-am comandat la Bucuresti si ne-a sosit cu trenul. Era atat de mic si de pufos, incat parea neverosimil. Va puteti inchipui ce mult l-a indragit Maria.

Cum moare omul

In fiecare dimineata la ora 7, ies cu cainele nostru, pe nume Richi. Fac o tura de 10 -15 minute, il aduc acasa, apoi imi vad de treburile mele. In turele astea, sigur ca ne intalnim cu alti oameni (eu), respectiv caini (Richi). Un cuplu om-caine simpatic este format dintr-un domn de peste 60 de ani si un catel flocos, dintr-o rasa pe care nu o pot identifica. Domnul e imbracat in trening si alearga, iar catelul nu o ia inainte prea mult, nici nu ramane in urma (ceea ce Richi nu e in stare sa inteleaga, asa ca eu nu pot alerga). De mai multe ori ne-am intalnit si cei doi catei atata s-au jucat, incat lesele lor s-au incurcat si a fost o problema serioasa cu descalcirea.Toate astea se petrec pe trotuarele strazii Nistrului, care se intinde de-a lungul Begheiului (asta este raul Bega, asa zic banatenii).