Trei milenii de umor (35)

Renoir împlinise respectabila vîrstă de şapte decenii şi a fost vizitat de amicul său, Aristide Maillol. Discutînd despre artă, vizitatorul, care avea pe atunci cincizeci de ani, a spus:

—    Visul visurilor mele este să modelez o fată între şaisprezece şi douăzeci de ani, aşa cum mi-o închipui eu.

—    Ţelul meu, a răspuns Renoir, a fost mereu altul: cum aş putea picta un şervet alb...

Trei milenii de umor (34)

Adolf Menzel a expus una din ultimele sale creaţii, un tablou reprezentînd un bal al curţii prusace. O singură doamnă de onoare n-a fost satisfăcută de felul cum era reprodusă şi a trimis un ofiţer la Menzel ca să-i ceară satisfacţie. Pictorul l-a privit pe ambasadorul acestui mesaj al capriciilor şi i-a spus:

—     Perfect, dacă dumneavoastră credeţi că ştiţi să pictaţi mai bine ca mine nu ne rămîne decît să-mi predaţi conducerea regimentului pe care-l comandaţi, iar eu să vă înmînez penelul şi paleta!

Trei milenii de umor (33)

Prinţul Cosimo de Medici aprecia arta într-un fel personal faţă de ceilalţi nobili ai vremii. Sculpta şi era atît de încîntat de propriile sale opere încît n-a ezitat să-şi expună într-o piaţă florentină o statuie reprezentîndu-l pe Neptun. Apre­cierile curtenilor nu l-au mulţumit şi atunci i-a cerut părerea lui Michelangelo. Creatorul lui „Moise" i-a răspuns:

— Eu mă rog lui Dumnezeu ca să vă ierte c-aţi pră­pădit o aşa de mare bucată de marmură folositoare la multe alte lucruri.

Trei milenii de umor (32)

La Cazinoul din Frankfurt pe Main, unde Schopenhauer se afla în prezenţa unor cunoscuţi, un tînăr înfumurat şi nu prea deştept a afirmat următoarele:

- Să ştiţi că-i aşa cum vă zic: dacă Dumnezeu îi dă cuiva un post, îi dă şi inteligenţa necesară!

Replica filozofului nu s-a lăsat mult aşteptată:

-  Domnul meu, rugaţi-l pe îngăduitorul dv. Dumnezeu cît se poate de fierbinte să vă facă rost de un post, dar cît mai repede posibil!

Trei milenii de umor (31)

La un banchet îmbelşugat, cînd limbile au început să se dezlege, un comesean care băuse mai mult i s-a adresat lui Rene Descartes:

—    N-am bănuit niciodată că mîncărurile gustoase şi vinul vechi pot: să placă atît de mult unor filozofi! V-am urmărit întreaga seară şi văd că nu v-aţi dat înapoi de la nimic! 

—    Credeaţi, i-a răspuns Descartes, că mîncărurile bune se gă­tesc numai pentru proşti?

Trei milenii de umor (30)

Legiunile romane înaintau spre partea superioară a Tibrului, cîştigînd bătălie după bătălie. Înfrînţi pe cîmpul de luptă, sa­binii căutau noi mijloace ca să stăvilească înaintarea Romei. Ei au încercat să ofere senatorului roman, care conducea oastea victorioasă: o sumă importantă de bani. L-au găsit mîncînd ridichi, aceeaşi hrană ca şi sol­daţii înfometaţi şi lipsiţi de alimente. După ce i-a ascultat în tăcere, senatorul le-a spus demn:

 — Atîta timp cît ridichea îmi va fi dulce, n-am nevoie de aurul vostru! Iată filozofia mea!

Stilpon din Megara a vrăjit minţile locuitorilor atenieni prin eleganţa vorbirii sale şi prin subtilitatea şi fineţea gîndirii dialectice. Cînd Stilpon trecea pe stradă, atenienii părăseau locuinţele şi atelierele. Un contemporan i-a spus filozofului,:

—    Îi vezi? Se îngrămădesc în jurul tău de parcă ai fi un animal sălbatic.

—    Nu, i-a răspuns Stilpon. Mă înconjoară ca pe un om ade­vărat!

Trei milenii de umor (29)

Cicero afirmase că Socrate a adus mult bine omenirii: el ar fi coborît filozofia din cer pe pămînt, răspîndind-o prin poli­suri şi case, şi ar fi îndemnat la meditaţie asupra vieţii şi moravurilor. Într-un singur loc însă, înţelepciunea filozofului nu găsea ecou: la Xantipa, nevasta acestuia. Iată şi o întîmplare care ilustrează afirmaţia de mai sus. Murind sora nevestei lui Socrate, filozoful plecase pe la cunoscuţi şi rubedenii ca să anunţe tristul eveniment. În seara aceea nu s-a culcat în pro­priul cămin, ci la o cunoştinţă. Noaptea a avut coşmaruri. Se făcea că în faţa lui a apărut stafia cumnatei. Spe­riat, el a murmurat, pe jumătate adormit: „Suflete sau strigoiule, orice ai fi, nu te atinge de mine. Dacă eşti acum un spirit, atunci să nu-mi faci nimic, căci n-ai voie, iar de te stăpînesc demonii în infern, nici atunci să nu-mi faci nimic, deoarece nu trebuie să uiţi că sunt însurat cu sora ta şi prin aceasta sunt pedepsit peste puteri"

Trei milenii de umor (28)

Aristip trăia la curtea unui tiran, acolo unde se afla şi adver­sarul său de idei, Diogene. Ultimul executa cu plăcere diferite munci casnice, de cîte ori era solicitat la curte. Surprinzîndu-l într-o zi pe Diogene curăţînd fructe, Aristip i-a spus că aceasta este o muncă josnică, demnă de sclavi.

—    Te înşeli, a răspuns liniştit Diogene. Dacă înveţi să cureţi fructe, nu mai trebuie să te laşi scuipat de nici un tiran!

—    Dacă ai învăţat temeinic cum să te porţi cu oamenii — i-a întors vorba Aristip — n-ai nevoie de ştiinţa ta de-a curăţa fructe!

Un filozof l-a oprit pe Temistocle şi l-a întrebat:

—    Dacă zeii ţi-ar da voie să alegi, ce-ai vrea să fii, Ahile sau Homer?

Fără să stea prea mult pe gînduri, învingătorul perşilor a răs­puns:

—    Iar voi ce-aţi vrea să fiţi? Învingătorii jocurilor olimpice sau toboşarii care anunţă cetăţii intrarea triumfală a campio­nilor?

Trei milenii de umor (27)

—  Luaţi-vă manuscrisul, a zis redactorul unei rubrici de specialitate al unui ziar. Operaţi modificările conform punc­telor mele de vedere. Apoi veniţi mîine din nou.

—   Dacă mîine va fi un alt redactor, cu alte puncte de vedere? — a întrebat autorul.

—   Fiţi liniştit, a venit răspunsul. Mîine am să fiu tot eu, dar cu alte puncte de vedere.

Despre formalismul unor răspunsuri „competente" practicate de unele reviste, zise de „specialitate”. La redacţie soseşte o scrisoare: „Am încercat să creştem găini de rasa Sussex. Am păstrat şi-am aplicat toate prescripţiunile specialiştilor englezi. Cu toate acestea în fiecare zi găsim găini cu capul în nisip şi cu picioarele în sus. Ce au?”

După douăzeci de zile abonaţii au primit următorul răspuns laconic: „.Sunt moarte!“

Trei milenii de umor (26)

Un tînăr ziarist, disperat că şeful său nu este mulţumit de materialele aduse de el în ultima săptămînă, caută un interviu senzaţional, care să facă vîlvă şi să-l reabiliteze. Reuşeşte să stea de vorbă cu un dresor de purici, care a obţinut succese răsunătoare cu „elevii" săi. Încasările acestuia erau substanţiale.

—     Ce veţi face, a întrebat tînărul ziarist, dacă deveniţi mi­lionar.

—    O! s-a luminat chipul dresorului. Fiecare purice va avea propriul său cîine!

Trei milenii de umor (25)

La o consfătuire redacţională, Ross a spus:

—    În acest număr, de la prima pînă la ultima pagină, nu se găseşte nicio anecdotă!

—    Această observaţie aţi făcut-o şi săptămîna trecută, a in­tervenit James Thruber.

—    Bineînţeles! Dar în acest număr sunt şi mai puţine anec­dote ca de obicei!

Mike Berger, reporter al ziarului „New York Times“, cu toată miopia cunoscută pe care o avea, s-a prezentat ca voluntar în cel de-al doilea război mondial. La controlul medical al recruţilor s-a strecurat abil, iar tabelul pentru proba vederii l-a învăţat pe de rost. Reîntors ca grav rănit, cu gradul de sergent, a fost întrebat cum i-a mers pe front.

—    Minunat, a răspuns Berger. Cred că sunt singurul soldat care a luat parte la acest război şi care n-a văzut nimic din el.

Trei milenii de umor (24)

Publicistul francez Adrien Hebrard, fostul redactor şef al ziarului „Temps", a sintetizat esenţa jurnalismului în felul ur­mător: „Savoir — faire — savoir faire — faire savoir»

Un jurnalist diletant l-a atacat pe bonapartistul Paul de Gassognac într-o franceză lamentabilă. Acesta i-a răspuns:

—   Dacă mă jigniţi, eu ridic cu plăcere mănuşa aruncată de dumneavoastră. Ca ofensat am voie să aleg armele. Voi alege ortografia. Cu aceasta vă consider deja ca şi mort!

Trei milenii de umor (23)

Anton Bacalbaşa a publicat în ziarul „Epoca” o scrisoare des­chisă adresată lui Caragiale. În final, a adăugat următorul „post scriptum": „Vino deseară să prînzim împreună tot ca ieri, la „Andrei". Cu o singură condiţie: nu mai vreu să fiu păcălit. Plătesc eu mîncarea şi tu băutura".

Zi de primăvară timpurie, ora de prînz, cînd cafenelele s-au golit. La o masă, Alberto Moravia îşi cizelează romanul „La Noia“,  înainte de a fi predat editurii. În spatele său, la o masă apropiată, o tînără pereche se giugiuleşte. Scriitorul aude ur­mătorul dialog: 

Trei milenii de umor (22)

James Matthew Barrie era în vizită la o familie al cărei unic copil era un mic răsfăţat, drăguţ, care însă nu se mai sătura de dul­ciuri. Văzînd că întrece orice măsură, mama i-a atras atenţia:

—    Harry, dacă mai mănînci frişcă, mîine ai să fii bolnav!

—    Mamă, dar eu vreau să fiu astăzi bolnav, a răspuns copi­lul şi a mai luat o porţie.

Lui Barrie i-a plăcut atît de mult răspunsul, încît l-a introdus în cunoscuta sa poveste „Peter Pan“.

 

Trei milenii de umor (21)

Oră matinală într-o cafenea pariziană. Consumatori puţini. La o masă stau de vorbă Scott Fitzgerald şi amicul său, Ernest Hemingway. Vorbesc de ore întregi, de fapt de ieri seara. Ca o concluzie la tot ce s-a spus pînă atunci, Scott oftează amărît:

—    Ehei, bogaţii sunt altfel de oameni, nu cum suntem noi!

—    Ai dreptate, murmură Hemingway, ei au mai mulţi bani.

Trei milenii de umor (20)

Upton Sinclair era un om cu un temperament vulcanic, greu de suportat. Într-o zi a căzut greu bolnav la pat. Speriată, soţia i-a spus medicului curant, aflat la căpătîiul bolna­vului:

—  Ce să mă fac dacă moare? Nu ştiu cum să mă descurc fără el!

—  Stimată Mrs Sinclair, a consolat-o slujitorul lui Esculap. Primo: soţului dumneavoastră îi merge mai bine. Secundo: să nu vă îngrijoraţi cum o să vă descurcaţi fără el, ci mai degrabă cum are să se înţeleagă Dumnezeu cu el, acolo sus!

Trei milenii de umor (19)

În dramele lui Karl Schonherr figurau două sau, în cazuri excepţionale, trei personaje. Odată, Egon Friedell, autorul lu­crării „Istoria culturală a epocii moderne", a afirmat despre Schonherr următoarele:

— Acum lucrează la o piesă de teatru în trei acte, complet comprimată. De altfel, nu apare decît un singur erou, un tirolez surdo-mut.

 

Adăugaţi o legendă

Adăugaţi o legendă

Trei milenii de umor (18)

Anton Bacalbaşa a publicat în ziarul „Epoca" o scrisoare deschisă adresată lui Caragiale. In final, a adăugat următorul „post scriptum“: „Vino diseară să cinăm împreună tot ca ieri, la „Andrei". Cu o singură condiţie: nu mai vreau să fiu păcălit. Plătesc eu mîncarea şi tu băutura".

Trei milenii de umor (17)

Un prieten l-a vizitat pe Shaw, care se afla la vila sa de la ţară de la Hertfordshire. Prietenul l-a întrebat de ce şi-a ales tocmai acest loc ca reşedinţă. În loc de răspuns, Shaw l-a con­dus pe amic în cimitir şi i-a arătat inscripţia de pe o piatră: „Sub lespede zace Jane Ebersley, născută în anul 1815, moartă în anul 1895. Viaţa ei a fost scurtă".

—    Aici, a adăugat Shaw, trebuie să fie o climă foarte sănă­toasă! Înţelegi?

Trei milenii de umor (16)

O cunoscută balerină americană i-a scris lui Shaw o scrisoare: „...Aud că aveţi cel mai bine dotat creier din lume. Eu, la rîndul meu, după părerea unanimă a specialiştilor, posed cel mai frumos corp. Vă propun să ne căsătorim. Astfel, copilul nostru va întruni ambele calităţi...!"

Shaw a trimis următoarele rînduri: „...în numele cerului! Şi dacă copilul nostru va moşteni corpul meu şi creierul dv.? Din cauza acestei primejdii nu cutez a da curs propunerii pe care mi-o faceţi.“.