Faceti-va bine (113)

Fumăriţa
Denumire ştiinţifică: Fumaria officinalis.

Prezentare. Fumăriţa este o mică plantă erbacee, din familia papaveraceelor. Frunzele sunt bipenate, iar florile, de dimensiuni reduse, au culoarea roşie sau albă. Fructele sunt globuloase. Atât planta, cât şi fructele, au un gust pronunţat amar. Pentru aplicaţii medicinale se foloseşte întreaga plantă, recomandată fiind, însă, partea aeriană.

Orbirea

Am trait s-o vad si pe asta: un anume Puiu Hasotti, aroman de prin judetul Constanta, a devenit piatra din capul unghiului in constructia politica romaneasca. Mai precis, Crin Antonescu, seful pe linie de partid al lui Hasotti, a declarat nici mai mult nici mai putin ca daca Basescu nu semneaza numirea respectivului in functia de ministru, va fi declansata procedura de suspendare a presedintelui. Eu cred ca orice om normal isi face cruce cand aude asemenea enormitati. Cum adica sa suspenzi presedintele unei tari pentru ca isi exercita dreptul constitutional de a refuza numirea unui ministru? Nu mai am rabdare sa scot textele din Constitutie care precizeaza cu exactitate situatiile in care un presedinte poate fi suspendat. Discutia asta s-a purtat cu ocazia precedentei suspendari. Motivele pentru care presedintele poate fi suspendat sunt unele teribil de grave. Nici nu poate fi vorba de faptul ca el nu a acceptat o propunere de ministru.

Cristoiu - milogul simulant

Un comentator de care m-am săturat până în gât este Ion Cristoiu. Ion Cristoiu vine seară de seară în studiourile B1TV și înjură la pesediști. Îi ia pe rând și-i face de comedie, lucru pentru care ar trebui să-mi devină simpatic. Numai că eu nu mai rezist la stilul ăla de Ion Roată pe care și l-a confecționat bătrânul gazetar. Tot ce spune este împănat cu umplutură de genul „încă odată”, „iertați-mă”, „să ne înțelegem”, „eu sunt bătrân” etc, respectivele automatisme țînând loc de „î î î î î î î î î î î î î î”- urile și „ă ă ă ă ă ă ă ă ă” - urile prelungi în care este specialistă Andreea Pora. Din stilul Cristoiu face parte și strâmbătura, o știți, cea cu colțurile gurii lăsate. Așa se strâmbă cei care vor să lase impresia că au ceva inteligent de spus dar nu se reped, sunt modești, chiar umili, îi lasă pe toți să debiteze enormități, după care pun lucrurile la punct printr-o idee strălucită. Când glăsuiește, Cristoiu nu uită să adauge nefericita formulă „zic și eu”, care s-ar traduce prin „v-am lăsat să trăncăniți, să bateți câmpii, acum spun și eu ceva”, iar acel ceva trebuie să fie, negreșit, un gând foarte adânc, o observație simplă și genială, pe care auzind-o, cu toții se vor mira și vor începe să-l privească pe Cristoiu cu alți ochi. O atitudine de milog simulant, în fond - „Ascultați-mă și pe mine, vreau și eu să spun ceva, poate că e o prostie, dar lăsați-mă și pe mine să spun” etc. Mi-l pot imagina pe bătrânul gazetar prin anii 70, stând la coadă într-o alimentară și zicându-i vânzătoarei, cu colțurile gurii lăsate: „dați-mi și mie o bucată de slănină”. Asta era esența cererii când ajungeai în față, acel „și mie”, adică da, sigur, ceilalți au luat, ei sunt îndreptățiți să ia, dar acum, dacă a mai rămas ceva, poate-mi dați „și mie”, așa cum le-ați dat lor etc.

Cantecul lui Buzzati

Cântec de război

Regele şi-a ridicat capul de pe masa de lucru făcută din oţel şi diamante.

— Ce naiba cântă soldaţii mei? a întrebat.

Afară, prin Piaţa Încoronării, treceau batali­oane după batalioane, mărşăluind spre graniţă şi cântând. Le era uşoară viaţa, pentru că duşmanul fusese pus pe fugă şi departe, în câmpii, nu mai aveau de cules decât gloria, cu care urmau să se încoroneze la întoarcere. În consecinţă şi regele simţea că are o sănătate de fier şi era sigur pe el. Lumea era pe cale să fie supusă.

Bleen si asumarea

Imi permit sa reproduc aici, fara comentarii, postarea facuta de un anume "BLEEN" pe site-ul blogary. Tot ce voi spune este ca punctul de vedere al lui "BLEEN" mi se pare corect si extrem de greu de atacat. Dar iata textul:

Fuck you anyway!

De indata ce m-am apucat sa scriu cate ceva despre Ponta, Nastase si ceilalti, au aparut, cum era si firesc, reactii din partea unor persoane mai mult sau mai putin cunoscute sau apropiate. Pozitionarea unora dintre aceste persoane este una care mie mi se pare nu numai absurda, dar si periculoasa pentru o evolutie democratica a Romaniei. E vorba despre cei care, citind ce scriu eu despre Nastase, vin si-mi spun ceva de tipul: "Ai dreptate? Fuck you! N-ai dreptate? Fuck you!" Asta, daca am trai in vremea lui Stalin, ar insemna condamnarea mea la moarte: "Nu conteaza ca ai sau nu dreptate, tu trebuie sa dispari, nu mai suportam sa te auzim sau vedem, trebuie sa dispari cu dreptatea sau nedreptatea ta cu tot" 

Căinarea lui Bombonel

Odiseea politică a lui Adrian Năstase s-a încheiat într-un mod pe care unii îl consideră ruşinos, alţii tragic. Sigur că după zece ani de opoziţie în care Năstase şi ai lui s-au dat victime ale lui Băsescu, oamenii au cam uitat teroarea din vremea guvernării celui pe care presa l-a numit ulterior „Marele Arogant”. Ulterior, spun, pentru că în vremea lui vocile critice erau extrem de puţine. Aşadar, oamenii au cam uitat, drept pentru care mulţi îl căinează acum pe fostul premier. „Săracu', ce a fost şi ce a ajuns, ia uite, a vrut să se sinucidă, înseamnă că o fi având dreptate” etc.

Ispravile lui Pacala (22)

Alte rămăşaguri

— Ei, boierule, Bălanul şi cu Murgul sunt ai mei.

Hai să-ţi fur acum inelul cel din deget, dacă vrei.

Şi de-l fur în timp de-o lună, tot al meu pe veci să fie!

Nu? Să te slujesc nainte, trei ani, fără de simbrie.

Te mai prinzi? grăi Păcală. Ori ţi-ajunge, mi se pare.

— De! boierul îi răspunde. Hai, mai facem o-ncercare.

Şi de-oi pierde tot eu, iarăşi: lucrul nu-i curat, argate!

Am să jur atunci pe cruce că tu eşti cu dracul frate.

Iar în gându-i: — Aş! pe Murgu, pe Bălan, mi i-a furat,

Căci pe amândoi în grija slugilor eu i-am lăsat.

Sluga să-ţi păzeasc-avutul? Zi argat... şi taci din gură!

La inel... sunt eu de pază, însumi! Nu cred că mi-l fură.

Şi inelul scump, boierul, ştiţi de-atunci cum şi-l păzea?

Cât e ziua, cât e noaptea, tot în deget îl ţinea.

Mici intamplari cu animale (47)

Şi iată o altă întîmplare cu jder şi cu cocoş de munte, petre­cută pe terenul de vînătoare de la Lăpuşna — Gurghiu.

Pe acel teren se află o poiană mare, Poiana Meşter. De aici si pînă în locurile unde se tin cocoşii de munte este distantă de kilometri. In iarna anului 1931, paznicii au găsit în mijlocul poienii acoperite cu zăpadă proaspătă un cocoş de munte mort. Urmele arătau că de la cocoş s-a îndepărtat un jder: ucigaşul. Paznicii au căutat în zadar pe jos urmele cocoşului, ca şi cele ale jderului. Nicio urmă de cocoş, nicio urmă de jder. Curioşi, ei şi-au lărgit căutarea după urma de jder venită, făcînd în jur cercuri pînă la o distanţă de vreun kilometru: nici o urmă de jder apropiindu-se de poiană.

Ce s-a întîmplat aici? Un singur răspuns este cu putinţă şi, după judecata acelor ţărani paznici de vînătoare, care citesc fără greş în cartea mare a naturii, jderul a atacat cocoşul în vreun brad, departe de Poiana Meşter. Se vede că nu i-a putut aplica clasica muşcătură în ceafă şi cocoşul a putut să zboare, cu jderul încleştat de el, pînă deasupra poienii, unde, învins de duşman sau slăbit de rănile căpătate, a căzut. Iată un jder aviator! Oare cine era mai speriat, cocoşul de munte cu moartea în spate sau jderul văzîndu-se purtat prin văzduhuri? Scurta a tras-o tot bietul cocoş. Pesemne însă că aterizarea a fost cam bruscă; i-a trecut jderului pofta de mîncare, şi a plecat lăsînd cocoşul întreg.

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor

Faceti-va bine (112)

Fucusul
Denumire știinţifică: Fucus vesiculosus sau Ascophyllum nodosum.
Denumiri populare: alge brune, iarbă de mare, varech.
Prezentare. Devenite de ceva vreme o adevărată modă în alimentaţia oamenilor, algele sunt într-adevăr folositoare organismului uman. Alga fucus este recoltată din mare și de pe plaje, după reflux. Talul acestei alge poate ajunge până la 0,5 metri lungime, fiind prevăzut cu niște vezicule datorită cărora alga poate pluti pe apă. Alga fucus se dezvoltă în mările din nordul Europei, în zona de nord a Oceanului Atlantic, în regiunea Canalului Mânecii. Pentru uz medicinal se prelucrează talul.
Substanţe active importante: un compus specific numit fucoidină. Alga fucus se remarcă prin cantitatea însemnată de oligoelemente (iod, cupru, seleniu, fier, mangan, crom și chiar aur), vitamine (vitamina C și vitaminele din grupul B) și acid folic. Proteinele din fucus, aflate în cantitate mare, sunt asimilabile în totalitate. Cercetătorii atrag atenţia asupra faptului că lipidele lipsesc, în general, din această algă.
Întrebuinţări. Terapiile cu alga fucus au succes în curele de slăbire, asigurând o reducere a obezităţii fără ca organismul să se dezechilibreze funcţional sau să se epuizeze fizic și psihic. Studiile specialiștilor au dovedit că această algă poate stimula funcţionarea glandei tiroide. Datorită proprietăţilor dietetice și abundenţei de compuși, această algă este folosită și în alimentaţia curentă.

De-ale lui Zoscenko (16)

H O Ţ I I

Nu ştiu, da' de la o vreme s-au cam prăsit hoţii. S-a umplut lumea de hoţi.

Mai că nu găseşti om care să nu fi suferit un furt.

Nu de mult mi s-a furat şi mie o valijoară. Cu puţin înainte de Jmerinka.

Mă-ntreb, zău, ce-i de făcut cu această calami­tate socială? Oare să li se taie mîinile la hoţi?

Cică în Finlanda, pe vremuri, aşa erau pedep­siţi hoţii: li se tăia mîna. Cum era prins cîte un tovarăş din ăia de-ai lor că fură — harşt! na, pezevenghiule, să ştii cum e fără o mînă. Dar vezi că dintr-asta s-au dat şi oamenii pe brazdă. Acolo, cică, nici nu mai e nevoie să-ţi încui casa. Şi dacă se întîmplă, bunăoară, să-şi piardă cineva portofelul pe stradă, nu s-atinge nimeni de el. Numai îl pune vreunul mai la vedere, ca să stea acolo pînă-n vecii vecilor... Auzi ce proşti!

Adicătelea, banii din portofel tot dispar ei. Nu se poate altfel. În chestii din astea, nu numai mîna, şi capul de li s-ar tăia, şi cred că tot n-ar ajuta la nimic. Dar, la urma urmei, ce contează banii? Important e că portofelul a rămas la lo­cul lui...

Uite, mie, aproape de Jmerinka, apăi cînd mi-au zulit valiza, ştiu că mi-au zulit-o pe cinste. Cu tot conţinutul. Nu mi-au lăsat nici măcar mînerul. Aveam în valiză un burete de doi bani, ei bine, şi pe ăla mi l-au manglit. Mă-ntreb la ce naiba le-o fi trebuit buretele?! Că tot au să-l arunce, nemernicii! Ei bine, nu; mi-au furat va­liza cu burete cu tot.

Moș Ion Roată și rămânerea pe loc

Cazul plagiatului comis de Ponta m-a făcut să realizez odată în plus cât de mare este diferenţa între gândirea românească şi cea de dincoace de fosta cortină de fier. Am avut nenumărate discuţii cu fel de fel de persoane, de la necunoscuţi bântuind pe forumuri, la prieteni de pe Facebook pe care-i cunosc doar online şi până la cei pe care-i ştiu de ani şi ani din lumea reală. Aproape fără excepţie, au încercat să mă atragă în discuţii în care esenţa chestiunii, adică plagiatul, urma să fie escamotată sub un val de puneri piezişe ale problemei. Argumentele lor sunt de genul următor: plagiatul nu a fost dovedit, există plagiat scuzabil - cel care nu preia idei originale ci doar pagini de umplutură, au plagiat şi alţii, cum ar fi Laura Kovesi, 85% din lucrările de doctorat sunt plagiate, problemele ţării nu sunt astea, nu contează că un premier a plagiat, câtă vreme e un bun premier, nu am dreptul să vorbesc, pentru că precis am copiat şi eu la examene în facultate, este un atac politic, în spate se află Băsescu. Şi mai sunt, aici le-am enumerat doar pe cele foarte frecvente.

Culmea tupeului și aroganței

"Cei care activează în învățământ, în domeniul juridic, știu foarte bine că în descrirea unor instituții apar adesea formulări seci, descriptive care, asemenea formulelor matematice, nu pot fi schimbate. A  specula acest lucru și a fabrica un astfel de subiect este de o josnicie fără margini!

Nu știu dacă realizează dar, prin astfel de gesturi, Traian Băsescu nu face cinste nici instituției prezidențiale și nici României. El a arătat, din nou, că minciuna, imoralitatea și lipsa de caracter definesc modul său de a fi."

Acesta este un citat din Adrian Năstase. Fostul premier PSD a sărit să-l apere pe Ponta, care este acuzat de plagiat. Așadar, Năstase vrea să ne convingă de faptul că într-o lucrare de doctorat este obligatoriu să copiezi, pentru că, spune el, anumite chestiuni pur și simplu nu pot fi formulate altfel. Și, mai mult, el consideră de la sine înțeles că tot ce se întâmplă este opera lui Traian Băsescu. 

Am avut curiozitatea să caut pe net textele incriminate - cele despre care se spune că reprezintă un plagiat.

Draga noastră mocirlă

După cum a aflat toată lumea, primul ministru al României, Victor Ponta, este acuzat de plagiat. Mai precis, două prestigioase publicații internaționale, Nature și Frankfurter Allgemeine Zeitung au scris că mai bine de jumătate din teza de doctorat a lui Ponta este copiată după diverși autori. Omul care a descoperit plagiatul este Marius Andruh, președintele Consiliului pentru Recunoașterea Diplomelor Universitare. "Indiciile privind plagiatul sunt copleșitoare", a declarat acesta.

Mici intamplari cu animale (46)

Din dascăl în învăţăcel, vînătorii învaţă meşteşugul de a apropia pînă la bătaia puştii cocoşul de munte, cînd roteşte. Singura metodă de a-i ajunge în apropiere. Cînd, în strofa cîntecului, cocoşul ajunge la versul de cîteva secunde al „tocilatului", el n-aude, nu vede. Atunci, în acele două-trei secunde, vînătorul face un pas sărit, poate doi, ca pe cînd s-a terminat tocilatul să rămînă nemişcat, stană de piatră. O mişcare cît de mică, un zgomot cît de slab pe care l-ar face este observat, şi cocoşul a plecat. Într-o salbă de asemenea sărituri, fiecare în timpul unui tocilat, vînătorul se apropie pînă la un loc bun de împuşcătură. Pe vînătorul începător, mentorul cu expe­rienţă îl duce de mînă, făcînd împreună săriturile, oprindu-se cînd trebuie; altfel, tînărul ar speria zeci de cocoşi, fără să tragă în unul singur. Pînă se învaţă şi el.

Dar cine-i învaţă pe jder să vîneze cocoşi exact după me­toda aplicată de om? Dintre cei doi carnivori care cercetează bătăile de cocoşi si îi vînează — rîsul si jderul — numai jderul cunoaşte şi pune in aplicare metoda. Rîsul se apropie tiptil de cocoşul care roteşte pe jos, fără o tactică specială, ca să sară asupra lui în două-trei salturi năprasnice şi lungi. Jderul vînează după metoda clasică, utilizînd de minune clipele scurte, cînd cocoşul e surd şi aproape orb. Exact ca vînătorul.

De două ori mi-a fost dat norocul să văd măiestria aceasta a jderului. Lucrurile s-au petrecut după acelaşi tipic. E destul dacă înfăţişez una dintre scene.

Faceti-va bine (111)

Frasinul
Denumire știinţifică: Fraxinus excelsior.
Prezentare. Arbore impresionant, frasinul poate crește până la 40 de metri. Face parte din familia oleaceelor. Are coroana rară, cu frunze penat-compuse și cu ramuri noduroase. Coaja este gri-argintie. Înflorește în aprilie sau chiar la începutul lunii mai, cu puţin înainte de a înfrunzi. Florile sunt lipsite de corolă. Fructul este alungit și are o aripă, acest gen de fruct numindu-se samară.

O iesire a capcaunului cumsecade

Măgării

N-aş putea să spun că mă aşteptam la altceva. Rocada de la vîrf, cu opoziţia la guvern şi guvernul în opoziţie e una din banalităţile sănătoase ale democraţiei. Pe de altă parte, îmi cunosc bine marfa: ştiu cîte parale fac politicienii noştri şi n-am oblojit niciodată iluzia că vom asista la mari revoluţii comportamentale. Nu m-am aşteptat nici la fair-play, nici la bună-credinţă, nici la corectitudine procedurală, nici la bună-cuviinţă, nici la stil. La noi, politica n-a depăşit încă faza îmbrîncelii. Trăim într-un cult vioi al buşelii generale. Buşeală înăuntrul aceluiaşi partid, între partidele (temporar) aliate şi, încă mai abitir, între partidele duşmane. Buşeală, în sfîrşit, dinspre politicieni spre popor şi viceversa (cu deosebirea că poporul nu poate da ghionturi decît o dată la patru ani). Care va să zică, nu mă aşteptam la mari noutăţi. Şi totuşi, ca să fiu sincer, mă aşteptam la ceva mai multă inteligenţă. Sau măcar la mici exerciţii de şmecherie. Nu e prea inteligent să te arunci, din prima clipă, înainte de orice altceva, într-o rudimentară campanie de răfuieli personale. Dacă eşti băiat deştept, joci mai întîi mici scenete de calm şi magnanimitate. Arăţi că nu e de nivelul tău să declanşezi răzbunări mărunte, epurări pripite, mătrăşiri grosolane. Mai ales că ai – şi ai spus că ai – alte urgenţe. Nu stau ţara, reforma, Europa şi criza mondială în loc din cauză de ICR, IICCMER, TVR şi Arhivele Naţionale. Parcă vorbeai de salarii, pensii, depolitizare, impozite, FMI etc. Dar te-au lăsat nervii: „Ia să arătăm noi stimabililor preopinenţi cine sînt şefii adevăraţi! Ia să le scoatem noi pe nas băsescismul, sau cîte o vorbă rea scăpată contra noastră”. „Sîntem la cîrmă! Am cîştigat! A venit momentul să ne reglăm conturile!”

O vraja a lui Marquez

ULTIMA CĂLĂTORIE A VASULUI‑FANTOMĂ

Acum o să vedeţi voi cine sunt eu, îşi spuse, cu noua‑i voce groasă de bărbat, mulţi ani după ce văzuse pentru prima dată transatlanticul uriaş, fără lumini şi fără zgomot, ce trecuse într‑o noapte prin dreptul satului ca un mare palat pustiu, mai lung decât satul întreg şi mult mai înalt decât turla bisericii, şi navigase mai departe în întuneric spre oraşul colonial fortificat împotriva piraţilor de pe cealaltă parte a golfului, cu vechiul său port de traficanţi de negri şi farul rotitor ale cărui lugubre fâşii de lumină, la fiecare cinci­sprezece secunde, prefăceau aşezarea într‑o tabără lunară de case fosforescente şi străzi de deşerturi vulcanice, şi cu toate că el era pe vremea aceea un copil fără voce groasă de bărbat, dar având voie de la maică‑sa să asculte până foarte târziu pe ţărm harfele nocturne ale vântului, încă îşi mai putea aduce aminte, de parcă l‑ar fi avut în faţa ochilor, că transatlanticul dispărea când lumina farului îi cădea dintr‑o parte şi apărea iar când lumina trecea, aşa încât era un vas intermitent, apărând şi dispărând la intrarea în golf, căutând cu dibuieli de lunatic geamandurile care semnalizau canalul portului, până când ceva trebuie să se fi stricat la busolele sale, fiindcă se abătu către stânci, se izbi, se făcu ţăndări şi se scufundă fără nici un zgomot, deşi o ciocnire atât de cumplită cu recifele ar fi trebuit să stârnească un zornăit de fiare şi o explozie de motoare ce‑ar fi încremenit de groază până şi dragonii cei adormiţi ai selvei preistorice care începea de la ultimele şase străzi ale oraşului şi se sfârşea la celălalt capăt al lumii, astfel că el însuşi crezu

Perversitatea lucrurilor

Nu stiu cum se face, dar de cate ori incerc sa o iau pe o directie, lucrurile evolueaza de la sine in directia opusa. Iata un exemplu foarte marunt, insa relevant.

Ieri m-am apucat sa montez niste banci si o masa, pe care aveam de gand sa le pun pe terasa, urmand ca diminetile sa bem acolo cafeaua. Zis si facut. Am lucrat ce am lucrat si prima banca a fost gata. Iat-o:

Verzi și uscate

Una din chestiile care mă amuză copios când stau la un spriț cu cineva care pune muzică, ori în mașină, cu un șofer meloman, este felul în care își subliniază ei preferințele. Să zicem că un domn are un CD cu piesele lui preferate și îl pune că să-i țină de urât în mașină. Mă sui lângă el și vorbim verzi și uscate (expresie preferată a bunicii mele). Vorbim, vorbim, apoi o lăsăm mai moale, pentru că subiectele se cam răresc, după care ascultăm doar muzică. Ei bine, la un moment dat, când începe nu știu care piesă, numai ce-l vezi pe tip că întinde mâna și dă mai tare. Am întâlnit chestia asta de mii de ori în viață, ba am practicat-o și eu. Nu știu cum naiba se întâmplă, dar invariabil vine o piesă care trebuie dată neapărat tare, altfel se dărâmă cerul. Mă gândesc că în felul asta poți sublinia ce gusturi bune ai tu, ori poți să-i sugerezi celui de lângă tine că trebuie să tacă pentru ca tu să asculți piesa respectivă. Culmea este, însă, că mie mi s-a întâmplat să dau mai tare câte o piesă chiar fiind singur în mașină. Și asta îmi amintește de vremea când mergeam cu un Cielo și puneam foarte tare chestii grele din anii 70. Nu știu cum naiba suportam eu vacarmul ăla, dar asta făceam. La un moment dat am luat un tip la autostop și am pus un Led Zeppelin la maximum. Eram la mine în mașină, așa că făceam ce aveam eu chef. Tipul ăla a rezistat vreo 10 minute, după care mi-a făcut semn cu mâna că vrea să-mi spună ceva. „Vă rog frumos, puteți să dați mai încet”?