Trebuie să spunem că
băiatul n-a apucat să asculte nici un sfert din această zicere veche, foarte
veche, despre care nu se ştie dacă a vindecat vreodată durerile, bolile sau
bubele, dar a înveselit multe perechi de urechi, de multe ori, precum a făcut
şi azi cu ale noastre.
— Ajutooor, au,
auuu, mă doare, au-au-auuu...
Aceste
strigăte înăbuşite veneau dinspre gardul grădinii, cel de la dreapta băiatului.
Erau, aţi auzit, strigăte obişnuite. Cineva striga după ajutor. Dar felul în
care se alcătuiau sunetele era cel puţin neobişnuit. Parcă ar fi fost făcute
din hîrtie foarte uscată, din răsfoiala grăbită a unor cărţi vechi sau din
rostogolirea literelor desprinse brusc de pe hîrtie şi amestecate între ele ca
păsatul răsturnat într-o farfurie întinsă. Şi dacă vă mai spun că erau strigătele
unei cărţi, n-o să mă credeţi. Da, o carte striga după ajutor.