Nils Holgersson (4)

Seara

Gâscanul de casă, care se înălţase în văzduh, era foarte mândru că zbura încoace şi încolo deasupra şesului Scaniei, în tovărăşia gâştelor sălbatice şi că avea astfel prilejul să stea de vorbă de sus, din înaltul cerului, cu păsările domestice de pe pământ. Oricât de fericit s-ar fi simţit însă, spre sfârşitul după-amiezii începu să-l cuprindă oboseala. Căută el, nu-i vorbă, să răsufle mai adânc şi să dea mai repede din aripi, dar, până la urmă, tot rămase o bună distanţă în urma tovarăşelor sale de drum.

Gâştele sălbatice care zburau mai la urmă, văzând că nu se poate ţine de ele, începură să strige la gâsca din vârful stolului, conducătoarea lor:

Celebra nuvela "Sah" a lui Stefan Zweig (4)

Nu mi-a trebuit mult să-l găsesc pe covertă pe fugarul atât de grăbit. Stătea culcat pe deckchair-ul lui şi citea. Înainte de a mă apropia de el, am profitat de ocazie ca să-l privesc. Capul cu trăsături ascuţite se rezema pe perne într-o atitudine de uşoară oboseală; din nou, m-a surprins mai ales paloarea stranie a obrazului relativ tânăr, al cărui păr complet alb îi încadra tâmplele. Aveam, nu ştiu de ce, impresia că acest om trebuie să fi îmbătrânit brusc. Abia m-am apropiat, că el s-a şi ridicat politicos şi s-a prezentat cu un nume ce mi-era cunoscut ca al unei vechi familii austriece foarte de vază. Mi-am amintit că cineva cu numele acesta făcuse parte din cel mai apropiat cerc de prieteni ai lui Schubert şi că unul dintre medicii particulari ai bătrânului împărat descindea din aceeaşi familie. 

Sharuirea Buffett-Gates

A da și altora din ceea ce ai tu - a sharui, ca să fiu mai pe înțelesul oamenilor moderni, este piatra de temelie a învățăturii creștine. Esența e următoarea: dacă dai, înseamnă că nu ești legat de bani ci te preocupă mai mult soarta aproapelui tău, deci ai dragoste și cine are dragoste are parte de răsplată în ceruri.
Se presupune tacit că sensul lui „a da” este de la cel care are către cel care n-are, ori are prea puțin. Poate că așa o fi fost pe vremea lui Cristos. În ziua de azi, lucrurile s-au schimbat: de cele mai multe ori, cineva care are îi da tot cuiva care are. De exemplu: Warren Buffett i-a donat lui Bill Gates în jur de un miliard de dolari. Așadar nu a împărțit acești mulți bani la amărâți, la negrii de prin ghetouri - nici vorbă - i-a pus în conturile unuia dintre cei mai bogați oameni ai planetei.

De-ale lui Zoscenko (36)

Aviatorul

...Măi frate, m-am speriat al naibii. Am în­lemnit, zău aşa! Ba încă şi aparatul s-a aplecat într-o parte şi s-a răsturnat. Hait, s-a zis cu mine! M-am apucat cu mîna de ramă şi am sărit afară...

Mă uit în jos: cad de zbîrnîi! Ehei, îmi zic, ce bine e să cazi cu paraşuta... Aşa, fără para­şută, zău dacă nu te bagă-n boală... Şi cum zic, cad la pămînt şi mai că-mi vine să plîng — şi de mine mi-e milă, da' şi de aparat, mă gîndesc că se face praf... Şi deodată — zdup de pă­mînt... Hait, îmi zic, bucură-te, Născătoare de Dumnezeu, c-am rămas făr-un picior...

— Şi aeroplanul? S-a făcut praf?

— Care aeroplan?

— Aparatul ăla... Nu ziceai c-ai căzut din aparat?

   — Da' de unde! Am căzut de la etaj. Apa­ratul a căzut de pe poliţă, în bucătărie... Cum a dat buzna miliţia în casă, ne-am speriat gro­zav. Am vrut să ascundem alambicul pe poliţă... Şi alambicul a căzut. Ce mai, gălăgie mare! De frică, ne-am repezit la fereastră... Şi am sărit jos... Juma' de picior lipsă...

Grizzly, stapanul muntilor(18)

Thor a auzit haita încă de la o milă depărtare. Avea, totuşi, două motive pentru care nu mai voia să fugă, ca acum cîteva zile. Mai întîi, de cîini îi păsa tot atît de puţin ca de bursucii şi hîrciogii care fluierau la el de pe stînci. Numai gura era de ei. Îl tulburase însă întotdeauna ceea ce venea în urma lor. Dar iată că astăzi se întîlnise faţă în faţă cu făptura care adusese în văile lui mirosul acela ciu­dat, iar ea nu mai încercase să-i facă vreun rău şi el se depărtase, renunţînd s-o ucidă. Mai era însă şi alt motiv — mergea s-o întîlnească pe Iskwao. Se vede că omul nu este singurul animal care-şi riscă viaţa din dragoste.

Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(16)

Orologiul

Chinezii văd ora în ochii pisicilor.

Intr-o zi un misionar, plimbîndu-se printr-o mahala din Nanking, băgă de seamă că-şi uitase ceasornicul şi întrebă cît era ceasul pe-un băieţaş.

Ştrengarul cerescului Imperiu stătu mai întîi la îndoială; pe urmă, răzgîndindu-se, răspunse: „Mă duc să vă spun". Puţin după aceea, se ivi din nou, în braţe cu un cogeamite motan. Privindu-l, cum se zice, în albul ochilor, spuse fără şovăire: „Nu e încă amiază de-a binelea!" Ceea ce era adevărat.

Din povestirile vesele ale lui Hasek (1)

Poveste canibală

Ca să vorbim în termeni ştiinţifici, suntem siliţi să-i împărţim pe canibali în trei mari comunităţi. Aşadar: ca­nibalii din Oceanul Pacific şi cei din jurul Australiei, apoi canibalii africani, printre care se evidenţiau odinioară dahomeii, a căror moştenire a fost transmisă botocuzilor şi, în sfirşit, cunoaştem marea comunitate a insularilor aflaţi în preajma Ţării de Foc din America de Sud. Datorită influenţei creştinismului, toţi aceşti amatori de carne de om îşi delectau palatinul cu fripturi de misionari.

Desigur, modul de preparare a misionarilor era foarte diferit. Greşeala rezidă în faptul că aceste mari comunităţi de canibali nu editează reviste în care să fie publicată, cu regularitate, rubrica fixă  „Lista de bucate săptămînală pentru o familie aşezată”.

Nils Holgersson (3)

Pânza cadrilată

Ameţeala îl ţinuse pe băiat îndeajuns de mult. Valuri de aer suflau şi şuierau asupra lui, gata să-l prăvălească, aripile se mişcau neîncetat, iar în pene parcă vuia o vijelie. În jurul său zburau, gâgâind de zor, treisprezece gâşte. Ochii lui scânteiau, iar zgomotul făcut de zburătoare îl asurzea. Habar n-avea dacă stolul de gâşte zbura sus de tot sau aproape de pământ, şi nici încotro se îndrepta n-avea idee.

Abia după ce-şi veni puţin în fire putu să-şi dea seama în ce direcţie îl duceau păsările. Nu-i vorbă, lucrul ăsta nu era prea uşor, fiindcă ştrengarul nu se încumeta deloc să privească în jos. În sinea lui era sigur că dacă ar fi încercat, l-ar fi apucat iarăşi ameţeala. 

De prin China (3)

Grizzly, stapanul muntilor(17)

Un sunet nearticulat şi gîtuit, care nu mai avea nimic omenesc, a fost tot ce a putut ieşi de pe buzele lui Langdon cînd întîlni privirea fixă a uriaşului grizzly, iar cele cîteva secunde care au urmat i s-au părut o veşnicie. Îl fulgeră gîndul că nu mai putea face acum nimic, dar absolut nimic. Nici măcar nu putea fugi, căci în spate se ridica, de nepătruns, ca un zid, peretele de stîncă. Să caute scăpare în partea văii? Şi asta era cu neputinţă, căci l-ar fi înghiţit prăpastia adîncă de mai bine de o sută de picioare. Se afla, aşadar, faţă în faţă cu moartea, o moarte tot atît de îngrozitoare ca aceea care se abătuse asupra cîinilor.

Celebra nuvela "Sah" a lui Stefan Zweig (3)

A doua zi, micul nostru grup era prezent la ora fixată. Locul de la mijloc, în faţa maestrului, a fost rezervat, bineînţeles, lui Mac Connor, care îşi descărca nervozitatea aprinzând una după alta ţigări de foi groase şi uitându-se mereu agitat la ceas. Dar campionul mondial s-a lăsat aşteptat mai mult de zece minute, ceea ce, după povestirile prietenului meu, eu şi bănuisem că se va întâmpla — fapt care de altminteri a dat apariţiei lui şi mai multă importanţă. Calm şi nepăsător, a păşit spre masă. Fără să se prezinte — „ştiţi prea bine cine sunt, iar cine sunteţi voi nu mă interesează”, părea să spună cu această lipsă de politeţe — a şi început să organizeze jocul, sec şi profesional. Cum acolo, pe vas, un simultan era imposibil din lipsă de table de şah, el a propus ca noi să jucăm cu toţii împotriva lui. După fiecare mişcare, ca să nu tulbure consfătuirile noastre, avea să se retragă la o altă masă, într-un ungher al încăperii. Îndată ce vom fi executat contramişcarea, avem să ciocănim linguriţa de un pahar căci din păcate nu aveam la îndemână un clopoţel de masă. Pentru o mişcare propunea un maximum de zece minute, dacă nu aveam nimic de obiectat. Bineînţeles, am primit toate propunerile, ca nişte şcolari ascultători. Alegerea culorii i-a atribuit lui Czentovic negrul. În picioare încă, a executat întâia mişcare, şi s-a întors apoi îndată la locul convenit, unde, rezemat nepăsător, răsfoia o revistă ilustrată.

Mici intamplari cu animale (114)

Pesta porcină sau altă molimă a ajuns şi pînă la stîna din apropierea casei de vînătoare unde îmi petreceam vacanţa şi a omorît cei doi rîmători pe care îi aduseseră oamenii la buruieni, la zer. Neglijenţi, în loc să-i îngroape, i-au tras mai depărtişor, pe malul rîului. Mi se îmbia prilej să observ fără trudă şi chel­tuială păsările care veneau să se înfrupte din hoituri. Speram chiar să descopere hoiturile şi vultanii. Vultan negru (Aegypius  monachus) sau sur (Gyps fulvus) nu s-a arătat. A trebuit să mă mulţumesc vreo două zile cu corbii care s-au prezentat îndată şi, trudindu-se, au sfîşiat pielea, ospătîndu-se în voie. Îi puteam observa bine, desigur cu binoclul, dintr-o margine de pădure de peste rîu. A treia zi, văd pe lîngă doi corbi şi o pasăre străină, ceva mai mare decît ei. Îmi bate la ochi penajul foarte deschis. M-am bucurat: era un oaspete rar, un vultur hoitar (Neophron percnopterus), cel mai mic din neamul vulturilor de pe la noi. 

Neophron percnopterus

Faceti-va bine (190)

Migdalul

Denumire ştiinţifică: Prunus amygdalus; Amygdalus communis.

Prezentare. Migdalul este un arbore mediteranean, dar poate fi întâlnit şi la noi, în culturi din Dobrogea, Banat, Oltenia. Aparţine familiei rozaceelor. Nu prea înalt – maximum opt metri – migdalul are frunze lanceolate şi flori roz sau albe. Fructul este o drupă, în care se găseşte sâmburele de migdal. Aceşti sâmburi sunt utilizaţi în cofetărie şi patiserie, în cosmetică şi în farmacie. Pentru terapii medicinale se folosesc nu numai sâmburii de migdal, ci şi frunzele, florile, cojile, din care se prepară infuzie şi decoct.

O batjocorire a baladei „Monastirea Argeșului”

Manole 

Meşterul şedea călare pe o scîndură, sus, în vîrful schelei, bălăbănindu-şi picioarele ca două pendule care se mişcă în sensuri opuse. Avea privirea obosită şi mîinile murdare de mortar. De aceea, vrînd să prindă cu mîna un ţînţar, îşi lăsă pe obraz o pată vizibilă.

In jur era o linişte sinistră, ca după cutremur. Calfele dormeau la umbra unui salcîm, nepăsătoare, după ce mai înainte jucaseră o aprigă copcică. Manole îi blestemă în gînd şi îşi aprinse luleaua, risipind mişcări leneşe şi curbe. Starea lui sufletească era nesatisfăcătoare şi neagră. Noaptea, la ora zero şi un minut, construcţia se dărîmase pentru a treia oară. O capră care păştea imprudentă pe lîngă ziduri se salvase în ultimă instanţă, ca prin minune, cu o spaimă groaznică în suflet.

Văzînd a treia ediţie a dezastrului, legendarul meşter se manifestase calm, păstrîndu-şi neştirbit prestigiul.

De prin China (2)

Grizzly, stapanul muntilor(16)

În noaptea aceea, Muskwa simţi şi mai mult cum îl apasă singurătatea. Bruce şi Metoosin se culcaseră devreme, frînţi de oboseală după urcuşul anevoios al muntelui, iar Langdon făcu întocmai, lăsîndu-l pe Pipoonaskoos acolo unde-l aruncase lunganul.

După descoperirea care făcuse să-i bată inima aşa de tare, Muskwa a rămas nemişcat în loc. Nu ştia ce-i moartea şi nu-i cunoştea încă chipul. Pe Pipoonaskoos îl simţea atît de cald şi de moale... desigur că în curînd avea să se scoale, numai că de data asta era hotărît să nu-l mai necăjească şi să nu se mai lupte cu el.

Liniştea se aşternuse din nou peste fire şi stelele împînziseră cerul deasupra ultimelor pîlpîiri ale focului, dar Pipoonaskoos rămase tot aşa de ne­clintit. Uşurel, Muskwa îl mirosi şi-l trase de părul moale ca mătasea, gemînd încetişor de parcă i-ar  fi spus:

—    Îţi făgăduiesc, Pipoonaskoos, că nu mă mai bat cu tine, numai scoală-te şi hai să fim prieteni!

Nils Holgersson (2)

Gâştele sălbatice
Băiatului tot nu-i venea parcă să creadă că ajunsese spiriduş.

„O fi vreun vis, vreo simplă închipuire! îşi zise el. Fără îndoială că peste câteva clipe o să fiu iarăşi o fiinţă omenească!”

Se aşeză în faţa oglinzii şi închise ochii. Peste câteva minute îi deschise iar, nădăjduind că vraja luase sfârşit. Nici pomeneală însă! Era tot de-o şchioapă, deşi neschimbat la înfăţişare. Părul bălai, pistruii de pe nas, peticele nădragilor şi cârpiturile ciorapilor erau la fel ca înainte, cu singura deosebire că se micşoraseră mult, după cum îi era statul acum.

Totul sau nimic

Există o mulţime de oameni care merg pe principiul „totul sau nimic”. Un principiu fundamental greşit, dar împotriva aplicării căruia aceşti oameni nu se pot lupta, pentru că vine din adâncurile fiinţei lor, de-acolo unde se coc toate acţiunile noastre, toate gândurile şi convingerile. Acolo, în acele abisuri se formează, spre exemplu, convingerea că nu e bine să furi. Nicio putere din lume nu-l va putea determina pe cel care are această convingere să o încalce şi să pună mâna pe ceva care nu-i aparţine. Din aceleaşi abisuri vine pornirea de nestăvilit de a te crede buricul pământului - cel mai important om care a existat, există şi va exista vreodată; şi tot de-acolo pleacă smerenia, care te face să crezi că eşti ultimul dintre ultimii.

Celebra nuvela "Sah" a lui Stefan Zweig (2)

Cele povestite de prietenul meu îmi treziră o curiozitate deosebită. Monomanii, oamenii prizonieri ai unei singure idei, m-au intrigat întreaga viaţă, căci un spirit cu cât e mai limitat, cu atât este pe de altă parte mai aproape de infinit. Tocmai oamenii aceştia, aparent solitari, îşi construiesc, ca termitele, cu materia lor specială, o ciudată şi absolut unică lume în miniatură. Aşa încât nu mi-am ascuns intenţia de a studia sub lupă — în timpul celor douăsprezece zile cât avea să dureze călătoria până la Rio — pe acest curios specimen de intelectual unilateral.

Dar prietenul meu m-a prevenit:

Conjurația imbecililor

Una dintre cărţile pe care eu le consider esenţiale se numeşte „Conjuraţia imbecililor”. A fost scrisă de un american pe nume John Kennedy Toole. Titlul original este „A confederacy of dunces”.
Personajul principal al cărţii este un anume Ignatius, în care coexistă câte ceva din câţiva mari eroi ai literaturii universale: este şi puţin Don Quijote, şi niţel McMurphy, şi oleacă Falstaff. Probabil că el este imaginea chiar a lui Toole - un om care nu a acceptat sistemul şi până la urmă a fost înfrânt de el.
În 1969, după ce încercase zadarnic să publice acest roman, John Kennedy Toole a pus capăt unei relativ lungi perioade de depresii, alegând să se sinucidă. Mama lui, Thelma, a intrat la rândul ei în depresie şi s-a refăcut abia după vreo doi ani, timp în care manuscrisul cărţii s-a prăfuit, uitat pe un dulap. Apoi, Thelma a luat decizia: va încerca să publice cartea. S-a adresat, aşadar, rând pe rând, editurilor americane importante. Tot rând pe rând, acestea au returnat manuscrisul, ca fiind nepublicabil. „De fiecare dată când l-am primit înapoi, am murit puţin”, zicea mai târziu Thelma.

Ignatius

John Kennedy Toole