La o fermă
Pe vremea aceea s-a petrecut în Scania un fapt despre care s-a vorbit mult, scriindu-se chiar şi în ziare, dar pe care mulţi l-au socotit drept o născocire, întrucât nu i-au putut găsi explicaţie.
S-a întâmplat anume că o veveriţă a fost prinsă într-un aluniş de pe ţărmul lacului Vomb şi adusă de către cineva la o fermă din apropiere. Toată lumea de la fermă, atât tinerii, cât şi cei vârstnici, se bucurase mult la vederea acelei vietăţi micuţe şi frumoase, cu coadă lungă, cu ochi isteţi şi curioşi şi cu lăbuţe graţioase. Oamenii îşi puseseră în gând să se distreze toată vara privindu-i mişcările mlădioase, sprinteneala cu care spărgea alunele şi jocul zburdalnic. A fost reparată numaidecât o cuşcă veche de veveriţă, care consta dintr-o căsuţă verde, cu o roată de sârmă, şi căsuţa cu portiţă şi fereastră urma să-i servească drept sală de mâncare şi iatac. Apoi s-a aşternut în casă un pat de frunze, iar lângă el au fost puse o strachină cu lapte şi câteva alune. Roata de sârmă urma să fie jucăria veveriţei, pe care să se caţere şi să-şi facă toate ghiduşiile.
Oamenii de la fermă credeau că veveriţa va fi astfel mulţumită de noua ei locuinţă şi se mirau că n-o vedeau zburdând deloc. Dar ea, sărmana, stătea tristă şi mânioasă într-un ungher, scoţând din când în când câte un ţipăt ascuţit şi jalnic.
Nu se atingea de mâncare, iar pe roată nu se căţăra de fel.
— I-o fi teamă, îşi dădeau cu presupusul ai casei. Mâine, după ce s-o obişnui cu viaţa de-aici, o să vedeţi cum o să mănânce şi o să se joace!
În săptămâna aceea, femeile de la fermă pregăteau un ospăţ; în ziua în care fusese prinsă veveriţa erau ocupate cu coacerea pâinii. Fie că aluatul nu dospise încă, fie că gospodinele nu se întreceau cu hărnicia, fapt este că le apucase noaptea demult şi tot nu isprăviseră treaba.
În bucătărie era astfel zor mare şi nimeni nu avea răgaz să privească la veveriţă. Se afla însă acolo şi o băbuţă, a cărei bătrâneţe nu-i îngăduia să ia parte la coptul pâinii. Ea ştia acest lucru, dar nu voia să rămână chiar aşa, fără să facă nicio treabă. Amărâtă şi ca să-i mai treacă urâtul, nu se duse la culcare, ci se aşeză la fereastra odăii ei să privească afară. Din pricina căldurii, uşa bucătăriei fusese lăsată deschisă şi lumina puternică din încăpere ajungea până în curte. Curtea era împrejmuită şi atât de bine luminată, încât bătrâna putea să vadă desluşit crăpăturile şi găurile tencuielii de pe zidul din faţă. Ea zări astfel şi cuşca veveriţei, atârnată într-un loc unde lumina bătea cu mai multă putere, şi băgă de seamă că veveriţa sărea din culcuşul ei pe roata de sârmă şi de pe roată în culcuş, fără să se odihnească o clipă. Se gândi atunci că mica vietate avea, pesemne, un motiv să fie neliniştită, dar pe urmă îşi zise că stătea trează, cu siguranţă, din pricina luminii prea mari.
Între grajdul vacilor şi grajdul cailor se afla, în aceeaşi curte, o poartă mare, acoperită, care era de asemenea luminată. După ce trecu o bucată de vreme, în puterea nopţii, bătrâna observă că pe acea poartă se furişa, tiptil, o făptură omenească cât un ghemuleţ, înalt doar de-o şchioapă, cu galenţi în picioare şi cu nădragi de piele ca orice gospodar. Ea îşi dădu seama numaidecât că era vorba de un spiriduş şi nu se sperie câtuşi de puţin. Deşi nu-l văzuse încă până atunci, auzise mereu vorbindu-se că ar umbla prin partea locului şi era încredinţată că aduce noroc unde se iveşte.
Cum ajunse în curtea pietruită, spiriduşul alergă întins spre cuşca veveriţei. Aceasta era însă atârnată prea sus şi din care pricină el nu putea să ajungă până la ea. Se îndreptă atunci spre şopronul cu unelte şi luă de acolo o prăjină. O sprijini de zid până în dreptul cuştii, apoi se căţără pe ea cum se caţără un marinar pe o frânghie. Ajungând la cuşca cea verde, începu să zgâlţâie portiţa, ca s-o deschidă. Bătrâna stătea însă liniştită, ştiind bine că portiţa fusese încuiată cu lacăt, de teamă să nu se furişeze ştrengarii de la fermele din vecinătate şi să fure veveriţa.
La un moment dat, bătrâna băgă de seamă că veveriţa se suise pe roata de sârmă, văzând că spiriduşul nu poate să deschidă portiţa. Urmă apoi o convorbire lungă între spiriduş şi veveriţă. După ce ascultă tot ce-i spuse mica făptură, spiriduşul coborî pe prăjină şi ieşi pe poartă.
Bătrâna nu se aştepta să-l mai vadă în acea noapte, dar rămase mai departe la fereastră. După câtva timp, spiriduşul se întoarse înapoi. Era aşa de zorit, că abia atingea pământul cu picioarele. El se duse într-un suflet spre cuşca veveriţei. Bătrâna urmărea tot ce face spiriduşul. Ba, la un moment dat, văzu că acesta avea în amândouă mâinile nişte lucruri, dar ce anume erau nu putea desluşi. Spiriduşul se opri, aşeză jos, pe lespezile din curte, lucrul pe care îl ţinea în mâna stângă, iar pe cel din dreapta îl luă cu el şi urcă spre cuşcă. Ciocăni apoi cu un galent în ferestruie până ce sparse geamul şi-i întinse veveriţei ce avea în mână. Pe urmă coborî iar şi ridicând de jos lucrul pe care-l lăsase, îl luă cu sine şi se urcă din nou sus, după care se făcu nevăzut cu atâta repeziciune, că bătrâna abia îl putea urmări cu privirea.
Băbuţa îşi pierdu atunci răbdarea şi se duse tiptil în curte, aşezându-se la umbra cişmelei, ca să-l aştepte pe spiriduş. Şi-l mai aştepta curioasă şi o mâţă, care şi ea îl văzuse la un moment dat. Aceasta se furişase lângă zid, la câţiva paşi de locul unde bătea lumina mai mult, şi pândea.
Aşteptară mult şi bine amândouă în acea noapte friguroasă de martie şi, într-un sfârşit, bătrâna socoti că era vremea să intre iar în casă. Dar chiar în aceeaşi clipă auzi din nou paşi pe lespezile din curte şi-l văzu pe spiriduş ivindu-se iarăşi. Ca şi mai înainte, avea în mâini ceva, dar ceva care scâncea şi se zvârcolea. Abia atunci se lămuri bătrână despre ce era vorba. Pasămite, spiriduşul fugise în mai multe rânduri la aluniş şi-i adusese veveriţei puii, care altfel ar fi murit de foame.
Băbuţa rămase liniştită la locul ei, să nu-l stingherească defel pe spiriduş, care se pare că nici n-o observase. El se pregătea tocmai să lase jos unul din pui ca să-l urce pe celălalt la căsuţa veveriţei, când văzu sclipind lângă el ochii verzi ai pisicii. Neştiind ce să facă, rămase atunci pe loc, ca năuc, cu câte un pui în fiecare mână. Se întoarse apoi în toate părţile, nădăjduind de undeva un ajutor, şi dădu cu ochii de bătrână. Fără să mai stea pe gânduri se duse spre ea şi îi întinse unul din pui.
Băbuţa nu voi să se arate nevrednică de încrederea ce-i fusese acordată. Ea se aplecă să ia puiul de veveriţă şi îl ţinu sub ocrotirea ei până ce spiriduşul se sui cu celălalt la cuşcă şi veni înapoi să-l ia şi pe cel lăsat în seama bunei femei.
A doua zi dimineaţa, când cei de la fermă se strânseră la masă, bătrâna nu se putu stăpâni să nu povestească tot ce văzuse peste noapte. Bineînţeles, începură, cu mic cu mare, să râdă de ea, spunând că totul fusese pesemne doar un vis. Unde s-au mai pomenit pui de veveriţă aşa de timpuriu? o luau ei în zeflemea.
Băbuţa era sigură însă de tot ce spusese şi-i rugă să se ducă la cuşcă să se convingă cu ochii lor. Şi ce crezi? Pe culcuşul de frunze dormeau, într-adevăr, patru pui golaşi şi orbi, fătaţi abia de câteva zile. Când îi văzu, stăpânul gospodăriei nu se putu opri să nu zică:
— Oricum ar fi, eu unul vă spun: ne-am purtat aşa de urât, că ar trebui să ne fie ruşine de animale, ca şi de oameni!...
După ce-şi sfârşi vorbele, scoase din cuşcă veveriţa cu pui cu tot şi puse apoi bietele vietăţi în şorţul bătrânei.
— Du-te cu ele la aluniş – o îndemnă el – şi redă-le libertatea!
Aceasta e întâmplarea despre care s-a vorbit atât de mult şi despre care s-a scris până şi în gazete, dar căreia nimeni nu voia să-i dea crezare de minunată ce era.
P8:
Vittskövle
