Un blog pentru linistea adultilor
Totalul afișărilor de pagină
luni, 22 aprilie 2013
Trei milenii de umor (9)
Balzac îşi batea veşnic capul cu
întreprinderi despre care presupunea că l-ar îmbogăţi peste noapte. Într-o zi l-a
întîlnit pe amicul său, pictorul Monnier, şi a început să-i povestească:
— În sfîrşit! Evrika! Am găsit un
mijloc eficace de îmbogăţire. Încep o afacere serioasă şi încă ce serioasă! O să vînd floricele de porumb! Nu rîde. Am
fost recent prin Austria şi-am văzut acolo ce afacere minunată poate fi asta.
Acolo nu e prînz la care să nu fie floricele şi vin de Tokay. Vreau să introduc
şi la Paris obiceiul acesta. Sunt sigur că publicul parizian se va îmbulzi cînd
va vedea firma „Honore de Balzac, scriitor de romane şi vînzător de
floricele". Ce cîştig mă aşteaptă! Ia să fac un calcul: dacă la fiecare
franc îţi rămîn şaptezeci de centime, atunci la o sută de franci cîştig şaptezeci de franci, la o sută de mii de
franci şaptezeci de mii, la o sută de milioane, şaptezeci de milioane...
Mici intamplari cu animale (140)
Dacă pe la sfîrşitul
lui ianuarie ai noroc de o zăpadă bună şi te încrezi în carabină, în ochi şi în
mînă, poţi face o vînătoare care iese din cadrul celor obişnuite. Atunci hoinăresc
vulpile în alaiurile lor de nuntă. Pe întinsul zăpezii le vezi de departe. Măiestria
e să le poţi apropia cu sania sau dibuind, pînă la o sută sau două sute de paşi,
de unde le poţi trimite un glonţ. Cadrul peisajului de iarnă e feeric, iscusinţa
ţi-e pusă la probă, împuşcătura e frumoasă, succesul — daca te încununează — îţi
dă mulţumire.
Faceti-va bine (239)
Plesnitoarea
Denumire Ştiinţifică: Ecballium elaterium.
Denumire populară: castravete sălbatic.
Prezentare. Plesnitoarea este o
erbacee anuală. Face parte din familia cucurbitaceelor. Tulpina este consistentă,
dar rămâne culcată pe sol în toată perioada de vegetaţie. Frunzele au formă
triunghiulară, sunt dinţate, păroase şi, la fel ca tulpina, consistente şi cărnoase.
Florile sunt galben-verzui, plesnitoarea înflorind toată vara.
Cei 13 si misterul (21)
Curînd se iviră
stelele şi Ortansa oftă visătoare.
— Ce-i cu tine? o întrebă un meteor roşu urmărind cu curiozitate în căderea sa, mersul plutelor pe rîu.
Barza îl privi tristă şi spuse încet:
— Sunt o neînţeleasă. Toţi se distrează, născocesc aventuri şi pe mine nimeni nu mă bagă în seamă.
— Nu fi proastă! Pentru mine cel mai agreabil lucru e să cad. Încearcă şi tu să faci la fel.
— N-am chef, clămpăni Ortansa uitîndu-se lung la meteorul care se depărta.
— Nu pricep de ce nu prind măcar un peşte, se văită Dick. Pînă acum am pus două muşte în cîrlig şi n-a venit niciunul.
— Ce-i cu tine? o întrebă un meteor roşu urmărind cu curiozitate în căderea sa, mersul plutelor pe rîu.
Barza îl privi tristă şi spuse încet:
— Sunt o neînţeleasă. Toţi se distrează, născocesc aventuri şi pe mine nimeni nu mă bagă în seamă.
— Nu fi proastă! Pentru mine cel mai agreabil lucru e să cad. Încearcă şi tu să faci la fel.
— N-am chef, clămpăni Ortansa uitîndu-se lung la meteorul care se depărta.
— Nu pricep de ce nu prind măcar un peşte, se văită Dick. Pînă acum am pus două muşte în cîrlig şi n-a venit niciunul.
Din povestile lui Mircea Eliade (3)
Incognito la Buchenwald
Se adunaseră toţi în faţa
ferestrei. Tăceau, ca şi cum s-ar fi silit să pară indiferenţi, privind
ninsoarea. Şi deodată, tresărind, Maria da Maria începu să şteargă geamul cu
palma stângă, apropiindu-şi fruntea şi clipind repede din pleoape ca să vadă
mai bine. Cineva se trudea să deschidă poarta. Atunci o văzu şi Făgădău.
Călcând anevoie, dar fără şovăială, printre troiene înainta o femeie îmbrăcată
într-o manta de ploaie, cu cizmele înalte până aproape de genunchi. Un şal a
cărui culoare nu se mai putea distinge îi acoperea aproape în întregime
figura. Curând o auziră pe verandă, ciocnindu-şi cizmele milităreşte, ca să le
scuture de zăpadă. Ieronim deschise larg uşa şi, pentru că necunoscuta rămăsese
nehotărâtă în prag, îi apucă braţul şi o trase înăuntru. Apoi închise uşa
împingând-o cu piciorul. Femeia îl privi zâmbind, cu o neaşteptată lumină în
ochi.
Cuvintele ucigaşe ale lui Lenin
Daca ar mai trai, Lenin ar implini azi 143 de ani. El a murit insa in 1924 si n-a mai apucat sa vada ce monstru a creat alaturi de fratii lui intru spirit Marx si Engels. Urc aici un articol scris Lenin in vreme ce era internat, la varsta de 48 de ani, intr-un sanatoriu din Finlanda. Daca o fac, asta nu inseamna ca am vreo simpatie pentru batranul teoretician al crimelor in masa. Vreau doar ca oamenii sa citeasca, sa priceapa si sa nu uite.
duminică, 21 aprilie 2013
Rasucirea lui Twain in mormant
Dupa cum se stie, Mark Twain a murit pe 21 aprilie 1910. Au trecut de atunci 103 ani. Ei bine, dupa atata amar de vreme, americanii aproape ca au reusit sa ii distruga opera, facandu-l sa se rasuceasca in mormant prin metoda intitulata "Political correctness". N-are rost sa discut pe tema asta, oricum nu se va schimba nimic. Cert e ca in ultimele editii ale lui "Huckleberry Finn" apar niste nazbatii de te iei cu mainile de cap: cuvintele "nigger" si "injun" au fost inlocuite cu "sclave", respectiv "indian". Pentru mine, asa ceva este dovada unui cretinism patologic, expandat in forme paroxistice floride.
Asa ca o sa incep sa urc romanul lui Twain (care-l continua pe cel cu Tom Sawyer, deja urcat), in varianta autorului, adica plin de "nigger", tradus in romaneste prin "negru". Si asta nu din pricina corectitudinii politice, ci pentru ca nu ai cum naiba sa traduci in romaneste "nigger" altfel decat prin "cioroi" sau ceva asemanator, chestie care intr-adevar nu se face.
sâmbătă, 20 aprilie 2013
Trei milenii de umor (8)
Cu vădita dorinţă de a-l pune pe poet în încurcătură, un individ
i-a pus lui Puşkin următoarea întrebare:
— Alexandr Sergheievici, ce tangenţă este între mine
şi soare?
Răspunsul a fost spontan şi ironic:
— Nici la
dumneavoastră, nici la soare, omul nu poate privi fără să se încrunte!
Faceti-va bine (238)
Pirul
Denumire ştiinţifică: Agropyron repens.
Denumiri populare: chir, răgălie,
grâul mâţei.
Prezentare. Pirul, aparţinător
familiei gramineelor, este o plantă foarte puternică. Poate ajunge până la 1,50
metri şi poate fi socotită nemuritoare, datorită rădăcinilor sale. Ori de câte
ori partea aeriană a pirului este distrusă, din rădăcinile sale va răsări, implacabil,
o nouă plantă. Foarte rezistent este şi rizomul care, de asemenea, va da noi tulpini
sau chiar plante separate, dacă este tăiat. Frunzele pirului sunt liniare,
aspre, de un verde închis. Florile sunt galben-verzui, foarte mici, grupate în
spice. Pentru farmacia verde se recoltează rizomii. Din aceşti rizomi, naturiştii
prepară decoct, extract, ceaiuri şi chiar infuzie. Multă vreme, infuzia a fost
cel mai utilizat preparat, mai nou punându-se accentul pe decoct. În combinaţie
cu alte plante medicinale, pirul contribuie la realizarea unor importante
ceaiuri medicinale.
Din povestile lui O. Henry (17)
Marionetele
Poliţistul
stătea în colţul dintre Strada 24 şi o alee extrem de întunecoasă, unde trenul
suspendat traversează strada. Era ora două noaptea; împrejurimile — beznă rece
şi o burniţă neplăcută care avea să dureze pînă în zori.
Un
bărbat într-un pardesiu lung, cu pălăria trasă pe ochi, ducînd ceva în mînă,
ieşi repede, dar fără zgomot, din aleea întunecoasă. Poliţistul îl acostă
politicos, dar cu aerul încrezător pe care ţi-l dă autoritatea evidentă. Ora,
reputaţia proastă a aleii, graba trecătorului, povara pe care o transporta —
toate acestea se încadrau la „împrejurări suspecte", care cereau
elucidare din partea poliţistului.
Somnul de veci (7)
Şapte
Era o cameră largă, pe toată lărgimea faţadei. Avea un tavan jos, cu
grinzi şi pereţi cafenii de ipsos, împodobiţi cu fâşii de mătase chinezească
brodată şi cu gravuri chinezeşti şi japoneze în rame de lemn zgrunţuros. Apoi
rafturi scunde cu cărţi, un covor chinezesc roz şi gros, în care un bursuc ar
fi putut sta ascuns o săptămână fără să-şi arate botul. Pe jos – perne, bucăţi
de mătase desperecheate, aruncate alandala, de parcă cine locuia acolo ar fi
vrut să le aibă la îndemână ca să le pipăie. Mai era şi un divan larg şi jos,
îmbrăcat în mătase trandafirie-deschis. Pe el se afla un maldăr de haine, inclusiv
lenjerie de mătase de culoare liliachie. Lumina venea de la o lampă mare şi
sculptată pe un piedestal şi de la alte două lămpi cu picior, adumbrite de
abajururi verzi ca jadul şi cu ciucuri lungi. Mai era şi un birou negru, cu
marginile sculptate la colţuri în chip de gargoile, iar în spatele lui, pe un
scaun negru lustruit, cu braţe şi spătar sculptate, o pernă de mătase galbenă.
Odaia degaja un amestec straniu de mirosuri, din care cel mai puternic în acea
clipă părea izul usturător al prafului de puşcă şi parfumul greţos al eterului.
Un îndemn simplu și de neaplicat
Am înţeles în sfârşit pe deplin că nu trebuie să ceri nimic de la nimeni, în nicio împrejurare, altfel decât oferind ceva la schimb. Pur şi simplu „a da” este o pornire pe care oamenii nu o au gravată în gene (cu excepţia pugiliştilor, desigur - that was a joke). Singurele excepţii sunt anumite persoane din familie - în general părinţii, când eşti copil şi, uneori (de fapt rareori), copiii când eşti adult. Rarissim, câte un prieten (am trăit asta). Dar cel care simte pornirea să dea oricui orice i se cere, este ori nebun, ori Cristos.
De câte ori soliciţi ceva cuiva pe ochi frumoşi, trebuie să te gândeşti bine de tot înainte de a o face, pentru că aproape sigur vei avea de tras din cauza nesăbuinţei tale. Am făcut experienţa asta şi m-am ars de nenumărate ori. Practic nu ştiu de ce am mai continuat - poate ca să găsesc, până la urmă, excepţia care confirmă regulă.
De câte ori soliciţi ceva cuiva pe ochi frumoşi, trebuie să te gândeşti bine de tot înainte de a o face, pentru că aproape sigur vei avea de tras din cauza nesăbuinţei tale. Am făcut experienţa asta şi m-am ars de nenumărate ori. Practic nu ştiu de ce am mai continuat - poate ca să găsesc, până la urmă, excepţia care confirmă regulă.
Miró și vinul roșu
Azi voi bea un pahar de vin rosu, inchinat lui Joan Miró (1893 - 1983), cel mai mare pictor
suprarealist spaniol (Picasso nu a fost niciodata suprarealist in adevaratul sens al
cuvantului, asa ca nu-l pun la socoteala). Acum cativa ani, aflandu-ma la
Barcelona, m-am dus la sediul fundatiei care poarta numele lui Miró, sperand sa vad
marile lui lucrari, cele pe care le-am admirat, literalmente, de mic copil. Dar
nu erau acolo. Unele nici nu fusesera vreodata, altele, insa, erau plecate intr-un turneu american. Am vazut in schimb destule panze si panzulite de-ale maestrului, una mai grozava decat alta. La plecare, am cumparat o cana in "stil Miró", pe care ori eu ori altcineva a spart-o intre timp. Nu-i bai, mai ajung eu pe-acolo...
vineri, 19 aprilie 2013
Cei 13 si misterul (20)
Fiindcă erau
nerăbdători, indivizii ajunseră cu mult înainte de apusul soarelui la rîu.
Salcia se ţinuse de cuvînt şi băiatul văzu legănîndu-se pe apă, aproape de mal,
o plută mică, foarte tînără.
Pluta vorbea
încet cu doi copaci pletoşi şi, după discuţia lor, băiatul înţelese că erau
probabil rudele ei.
Unul dintre
copaci îi spuse băiatului că voia să-i cunoască pe toţi membrii echipajului ca
să ştie în seama cui îşi lasă odrasla. Mica plută nu mai fusese niciodată
într-o călătorie lungă pe apă şi trebuia să fie prevăzătoare.
Trei milenii de umor (7)
Ajuns celebru prin lucrarea
„Discurs asupra universalităţii limbii franceze", Rivarol era un scriitor care
nu-şi cruţa duşmanii, dar nici prietenii, încondeindu-i deopotrivă. Iată ce-a
notat despre Condorcet: „Scrie cu opiu pe foi de plumb", iar despre
Mirabeau: „Mirabeau este singurul om din lume care seamănă leit-poleit cu
reputaţia de care se bucură: e într-adevăr un om groaznic - este capabil de
orice pentru bani, chiar şi de o faptă buna".
Aflat în refugiu la Londra,
Rivarol a fost întrebat de un amic ce părere are asupra poeziei prezentate şi
scrisă în hexametri.
—
Hexametrii sunt buni, a spus
Rivarol, dar au lungimea lor...
joi, 18 aprilie 2013
Din povestile lui Jack London (4)
Lupul din Alaska
Femeia rămăsese în urmă, să
îşi pună încălţămintea de cauciuc, din pricina ierbii plină de rouă. Când ieşi
din casă, îl găsi pe soţul ei admirând un mugur de migdal care se deschidea.
Căută din priviri peste ierburile înalte şi printre pomii din livadă.
— Unde e lupul? întrebă
ea.
— Acum o clipă era
aici.
miercuri, 17 aprilie 2013
Mici intamplari cu animale (139)
S-a întîmplat că cerbul pe care mi-l
sorocisem pentru toamna aceea să cadă chiar a doua zi după ce sosisem la munte. Alt cerb nu mai voiam să împuşc, dar nici să-mi ciuntesc cele zece zile pe care mi le-am plănuit să le petrec în farmecul singurătăţilor. Deci, prilej bun să petrec jocurile de nuntă ale cerbilor, să le pîndesc liniştit, fără gîndul carabinei.
În zori şi în amurg mă apropiam de cîte un loc de gonită, pe care mi-l trăda mugetul cîte unui
stăpîn de pîlc. Chiar şi din depărtare mai mare decît bătaia carabinei, acum inutilă, puteam să observ toate fazele impresionantului joc de
dragoste. Binoclul bun, cu mărire de opt ori, sorbea distanţa şi îmi aducea aproape actorii, care nici nu-l puteau bănui pe spectatorul
indiscret. Un post de observaţie preferat îl
aveam sub umărul
unei păduri
bătrîne. De acolo scăpăta pînă în vîlcea tăietura iar dincolo ea se
ridica
domol şi
larg pînă în linia zării.
O poveste a lui Eugen Barbu
Prînzul
de duminică
Într-o duminică mă aflam într-un tren arhaic, călătorind spre Cîmpu-Lung. Era în
vara anului secetei, într-o zi strălucită de iulie, cu cerul atît de albastru, încît
mă întrebam cum pot oamenii să suporte atîta frumuseţe cu atîta trufie.
Locomotiva gîfîia urcînd, şi numai aburul ei punea un văl tulbure peste acea
graţie fără seamăn a peisajului. Natura, într-o binecuvîntată uitare de sine,
ştersese rănile pămîntului pîrjolit, şi iunie, trecut de-acum, lăsase în iarbă şi
în pomi un strigăt intens vegetal, dureros în verdele violent. Treceam de halte
micuţe de lemn, năpădite de o vegetaţie neobişnuită după un asemenea dezastru,
şi mă bucuram că voi vedea defileul Dîmbovicioarei, atît de drag sufletului
meu.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)