Cotirea

Aflu din presa o noua grozavie: la ZOO Craiova, in urma unui inventar, a fost descoperit un pui de leu despre care nu se stia in mod oficial. Cu alte cuvinte, era un pui de leu cotit, pus deoparte. Ei bine, am trait s-o vad si pe-asta: trafic cu lei (din jungla) in Oltenia.

Unii, desigur, pretind ca nu e vorba de niciun trafic, explicatiile lor fiind absolut puerile, in genul celor date de Becali cand incalca orice lege avea el chef. Dar eu imi aduc aminte de leii gasiti la unul dintre fratii Camataru pe cand respectivul era la puscarie. Oare de unde sa fi provenit ei? S-o fi dus respectivul Camatar sa-i prinda personal prin Africa? Hai sa fim seriosi. In Romania, cum spunea acum vreo 30 de ani profesorul Dobru din Sinaia, exista oameni care-ti pot face rost si de o camila daca-ti trebuie una. Eu radeam la gluma asta, dar iata cum se dovedeste, peste timp, ca domnul profesor avea dreptate.

Disperarile tanarului Cioran (3)

Presentimentul nebuniei

Oamenii niciodată nu vor înţelege pentru ce unii dintre ei trebuie să înnebunească, pentru ce există ca o fatalitate inexorabilă intrarea în haos, unde luciditatea nu se poate să dureze mai mult decît un fulger. Paginile cele mai inspirate din care transpiră un lirism absolut, în care eşti prizonierul unei beţii totale a fiinţei, a unei exaltări organice, nu se pot scrie decît într-o astfel de tensiune nervoasă, încît o reve­nire înspre un echilibru este iluzorie. Nu se mai poate supravieţui normal după asemenea încor­dări. Resortul intim al fiinţei nu mai susţine evoluţia firească, iar barierele interioare îşi pierd orice consistenţă.

Din portretele lui August Sander (4)



Tot mai aproape

Nu e nimic de postat sub un asemenea titlu

Disperarile tanarului Cioran(2)

Cît de departe sunt toate!

Nu ştiu absolut deloc pentru ce trebuie să facem ceva în lumea aceasta, pentru ce trebuie să avem prieteni şi aspiraţii, speranţe şi visuri. N-ar fi de-o mie de ori mai preferabilă o re­tragere într-un colţ îndepărtat de lume, unde nimic din ceea ce alcătuieşte zgomotul şi com­plicaţiile acestei lumi să nu mai aibă niciun ecou? Am renunţa atunci la cultură şi la ambiţii, am pierde totul şi n-am cîştiga nimic. Dar ce să cîştigi în lumea aceasta? Sunt unii pentru care orice cîştig n-are nicio impor­tanţă, care sînt iremediabil nefericiţi şi singuri. Sîntem toţi atît

In casa bunicilor (9)

Bunicii au nepot cu firman de la motan

   Nepotul e ascultător ca o nepoată. Gura nu i se aude. Chiar şi motanul bunicului s-a alintat de piciorul lui, de la musteaţă până-n vârful cozii, sfârâind ca un titirez. 

   — Ai văzut, Elencule? arătă bunicul zâmbind. 

   — Am văzut, zise bunica. Se scarpină trântorii unul de altul. 

   Dimineaţa, nepotul se deşteaptă mai sprinten. Nu mai întârzie la şcoală. De la şcoală, trece pe-acasă după veşti, şi vine de-a dreptul la bunici. 

   — Să nu-mi umbli lelea pe uliţi, haimana, — i-a spus bunica. Ai bani de tramvai?

Lumea pierduta (10)

S-au întâmplat cele mai minunate lucruri

Mereu ni se întâmplă cele mai extraordinare lucruri. În ce priveşte hârtia, nu mai am decât cinci carnete vechi, iar în ce priveşte tocul, numai un stilou. Dar atâta timp cât o să-mi mai pot mişca mâna, o să continui să notez impresiile şi aventurile noastre. Deoarece, într-adevăr, suntem singurii dintre toţi muritorii cărora ne e dat să vedem ceea ce vedem şi e de o importanţă capitală să nu lăsăm lucrurile să se deformeze în amintirea noastră, fără să mai socotim că nenorocul care ne urmăreşte ar putea, într-o bună zi, să ne doboare. Oare Zambo o să ducă scrisorile până la fluviu? Oare o să pot, printr-o minune, să aduc eu singur însemnările acestea? Sau, până la urmă, vreun îndrăzneţ explorator, plecând cu vreun avion pe urmele noastre, o să descopere paginile acestui jurnal? In orice caz, am impresia că sunt sortite să supravieţuiască şi să devină nemuritoare.

O poveste a lui Voltaire (7)

Discuţii şi audienţe

Astfel Zadig îşi arăta înţelepciunea minţii şi bunătatea sufletului. Lumea îl admira şi totuşi îl şi iubea. Trecea drept cel mai fericit dintre oameni; ţara întreaga era plină de numele lui; toate femeile se uitau la dânsul; toată lumea lăuda spiritul lui de dreptate; savanţii îl priveau ca pe un oracol; chiar şi preoţii mărturiseau că ştie mai multe decât bătrânul arhimag Yebor. Nici vorbă nu mai era să fie dat în judecată pentru grifoni. Nimeni nu credea decât ceea ce i se părea lui vrednic de crezut.

Mici intamplari cu animale (155)

Vecinul meu avea în dosul casei o livadă cu fel de fel de poame alese. Era acolo şi un păr bătrîn, care spre toamnă cocea nişte fructe galbene ca aurul, mai dulci ca mierea şi cu un parfum deosebit de delicat. Perele acestea erau deliciul oame­nilor, dar şi al graurilor.

Omul nu putea sta toată ziua să hîşîiască de la pere păsările, aşa că într-o vară a făcut o sperietoare. A umplut cu paie nişte pan­taloni vechi, un veston, a trecut prin mîneci o bîtă ca să stea mînecile răstignite, a găsit pe undeva şi o căciulă spartă, a pus-o în capul chipului de om şi i-a cusut-o acolo, ţuguiată. Apoi a suit momîia în păr şi a priponit-o bine.

Faceti-va bine (267)

Salvia

Denumire ştiinţifică: Salvia officinalis.

Denumiri populare: salbie, şerlai, jaleş bun.

Prezentare. Salvia, un foarte preţuit arbust din familia labiatelor, are o talie mică şi cunoaşte, în dezvoltarea sa, mai multe varietăţi. Sub numele de salvie se întâlnesc mai multe specii, valoare medicinală având, însă, cea numită Salvia officinalis. Arbustul de Salvia officinalis are tulpina semilemnoasă şi o înălţime cuprinsă între 30 şi 100 cm. Frunzele au formă ovală, iar florile sunt de culori diferite – albastru, alb, galben sau violet. Salvia este cultivată nu numai ca plantă medicinală, ci şi ca arbust ornamental, fiind o plantă ce răspândeşte un miros plăcut. Pentru terapii medicinale se recoltează frunzele, în perioada de maximă vegetaţie. Preparatul principal care se obţine din salvie este infuzia. Se mai prepară, în funcţie de necesităţi, decoct, comprese, loţiuni, infuzie pentru băi, ceai medicinal – acesta în asociere cu alte plante medicinale.

Inca o poveste (cumplita, desigur) a lui Sartre

Erostrat

Pe oameni, trebuie să‑i vezi de sus. Stingeam lumina şi mă aşezam la fereastră: nici prin gând nu le trecea că puteau fi observaţi de sus. Îşi îngrijesc faţada, uneori chiar şi spinările, dar toate efectele lor sunt calculate pentru spectatori de un metru şaptezeci. Cine s‑a gândit vreodată la forma unei pălării melon aşa cum apare văzută de la etajul şase? Neglijează, nu‑şi apără, cu ajutorul unor culori vii şi al unor stofe ţipătoare, umerii şi craniile, habar n‑au cum să lupte împotriva acestui mare duşman al Umanului: perspectiva aeriană. Mă aplecam şi mă umfla râsul: unde e faimoasa lor „poziţie verticală” de care sunt atât de mândri? Apăreau literal­mente striviţi de trotuar, şi de sub umeri le ieşeau două picioare lungi, aproape târâtoare.

Educatie cu Krem pe Facebook

Am dat in dimineata asta peste un text urcat pe FB de cineva care l-a gasit la randu-i undeva, pe pagina unui liceu bucurestean. E vorba de cateva reguli simple de scriere si exprimare corecta in limba romana, postate de o profesoara binevoitoare. Uite:

"Dragi elevi,

Deşi vă bat cam 9 ore pe săptămână la cap, ştiu că nimic nu are un mai mare impact asupra voastră ca facebook-ul şi ale lui postări. Prin urmare: 

Corect este „frumoaso!” nu „frumoas-o!” şi deja ştiţi din melodia lui Krem cine are cratimă. 

Pe culmile disperarii

Pe 20 iunie 1995 a murit, la Paris, Emil Cioran, dupa o viata dedicata, asa cum el insusi spunea, "calomnierii universului". Prima lui carte s-a numit "Pe culmile disperarii" si a fost publicata in 1934, in Romania, pe cand Cioran avea 25 de ani. Mie imi vine foarte greu sa inteleg cum e posibil sa ai 25 de ani si sa scrii asemenea lucruri. Uite:

Pasiunea absurdului

Nu există argumente pentru a trăi. Acela care a ajuns la limită mai poate umbla cu ar­gumente, cu cauze, efecte, consideraţii morale etc? Evident, nu. Aceluia nu-i mai rămîn de­cît motive nemotivate spre a trăi. In culmea disperării, pasiunea absurdului este singura care mai aruncă o lumină demonică în haos. Cînd toate idealurile curente: moral, estetic, religios, social etc... nu mai pot direcţiona viaţa şi nu-i pot determina o finalitate, atunci cum se mai poate men­ine viaţa spre a nu deveni neant? Numai printr-o legare de absurd, prin iubirea inutilului absolut, adică a ceva care nu poate lua o consistenţă, dar, care prin fic­ţiunea lui, poate să stimuleze o iluzie de viaţă.

Din portretele lui August Sander (3)

Cereți și vi se va da

În cartea de căpătâi a creștinilor, anume Biblia, se poate găsi următorul text: „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide (Matei 7.7)” Asta face parte din predica de pe munte, deci este o părticică din ceea ce i-a învățat Cristos pe ucenicii lui. Carevasăzică, pentru a primi nu trebuie decât să ceri. Sigur că orice om care ia contact cu creștinismul și află cât de simplu e acolo să obții ceea ce-ți trebuie, este uimit de așa o învățătură. Mulți au zis că nu le-ar strica să o și aplice, așa că s-au apucat să ceară: „Dumnezeu, da-mi și mie te rog un milion de dolari”. Și ce să vezi? Nici pomeneală de vreun ban. Alții au zis: „Dumnezeu, dă-mi să trăiesc 120 de ani” dar au murit la 70. Sigur că se impune întrebarea: e adevărat sau nu ce zice Cristos? Adică e suficient să ceri ca să primești? Sau trebuie să mai faci și alte lucruri?

Somnul de veci (20)

Douăzeci

Căpitanul Gregory, de la Biroul de persoane dis­părute, aşeză cartea mea de vizită pe biroul lui larg şi plat, aşa încât colţurile ei să fie exact paralel cu marginile biroului. O studie cu capul lăsat într-o parte, bombăni, se răsuci pe scaunul rotativ şi se uită pe fereastră la ultimul etaj, cu ferestre zăbrelite, al Palatului de justiţie, la câteva zeci de metri mai departe. Era un om corpolent, cu ochi obosiţi şi cu mişcările lente şi calculate ale unui paznic de noapte. Avea o voce plată, inexpresivă şi neinteresată de cele spuse de interlocutor.

—  Detectiv particular..... zise el fără să se uite deloc la mine, şi continuând să privească pe fe­reastră.

Din măciulia unei pipe din rădăcini, înne­grită, care îi atârna în colţul gurii, se ridica un fir de fum. 

Juzcar

In timp ce cautam locuri de petrecut vacanta, am dat peste o pagina dedicata povestii unui sat din Spania, numit Juzcar. Un sat ca oricare altul, aflat aproape de Malaga. Numai ca acum doi ani, compania Sony Pictures a decis sa produca acolo un film cu celebrii lor Strumfi. Pentru asta, le-a venit ideea sa vopseasca tot satul in albastru. Satenii au fost de acord si s-a trecut rapid la treaba. Douazeci de oameni au vopsit in albastru cele 175 de case, inclusiv biserica si cimitirul - adica pietrele funerare. Dupa aia s-au facut filmarile si, la sfarsit, cei de la Sony Pictures au vrut sa revopseasca satul in alb. Numai ca oamenii au facut un sfat si au pus la vot, urmarea fiind ca satul a ramas asa, albastru, devenind o atractie turistica. Uite imagini:

Mici intamplari cu animale (154)

Prin terenul de vînătoare trece o linie ferată principală. În­tr-un loc se apropie de o albie de rîu moartă, năpădită de trestie şi papură. Toamna găseam acolo cîteva raţe si mă bucuram de ele, în regiune nemaifiind locuri unde să se ţină. Nu departe era un canton unde poposeam uneori sau mă adăposteam de o ploaie trecătoare. Cantonierul avea puşcă şi permis, mai pocnea cîte un iepure de care se bucura droaia de copii de acasă si avea ochii deschişi la ceea ce se întîmpla prin teren fiind zi de zi pe linie. Acest cantonier mi-a arătat un cuib de raţă  sălbatică mare, aşe­zat într-un loc de necrezut.

Andrei Marga - la nivelul de incompetenta

Se pare ca profesorul Andrei Marga, promotor al caloriferului romanesc, si-a atins nivelul de incompetenta, exact ca in principiul lui Peter. El are toate sansele sa fie scos pe usa din dos de la sefia Institutului Cultural Roman si nu pot spune decat ca o merita cu prisosinta.

Lumea pierduta (9)

Cine ar fi putut să prevadă ceea ce s-a întâmplat?

Ni s-a întamplat ceva înspăimântător. Cine-ar fi putut să prevadă oare aşa ceva? Nu pot întrezări vreun sfârşit al nenorocirii noastre. Poate că suntem condamnaţi să ne petrecem restul zilelor pe aceste meleaguri ciudate şi inaccesibile. Sunt încă atât de nelămurit, încât nu mă pot gândi cu mintea limpede nici la realitatea prezentă şi nici la perspectivele noastre de viitor. Cea dintâi apare îngrozitoare raţiunii mele înspăimântate, iar celelalte — întunecate ca noaptea. Niciodată un om nu s-a găsit într-o situaţie mai critică. Şi pe de altă parte, nu ne-ar folosi la nimic să vă arătăm situaţia noastră geografică exactă şi să cerem prietenilor noştri să ne trimită în ajutor vreo altă expediţie. Chiar dacă ar putea-o face, până să ajungă ei în America de Sud, soarta noastră va fi fost, după toate probabilităţile, demult pecetluită.