Iepuroaica este
o mamă ciudată. Nu-i vorbă, şi ea îşi apără puii de un duşman pe care l-ar
putea abate, şi adeseori chiar cu multă vitejie, dar îi lasă cam singuri, şi
abia sunt puii de cîteva zile si ei îi si stă gîndul din nou la peţitori. În
cele vreo patru săptămîni cît alăptează, de multe ori poartă deja în ea o nouă
generaţie. Dar de pui nu uită.
Un blog pentru linistea adultilor
Totalul afișărilor de pagină
duminică, 13 octombrie 2013
Gelsomino in tara mincinosilor(14)
Iată
cărările şi-ntîmplările lui Benvenuto-Care-Pururea-Stă-în-Picioare
Din fericire, în partea aceea a oraşului, casele erau clădite
mai aproape unele de altele decît sunt aşezate scrumbiile într-o
cutie.
Lui Gelsomino nu-i fu
deci greu să sară de pe un acoperis pe celălalt, încurajat de Şchioapa, care ar fi preferat
acoperişuri puţin mai depărtate, ca să-şi poată lua avînt
pentru unele salturi, după cum — fireşte — ii plăcea ei. La un moment dat
totuşi lui Gelsomino îi alunecă un picior şi iată-l căzînd
pe un balcon unde un bătrîn uda florile.
— Vă rog să mă iertaţi, zise el,
mîngîindu-şi genunchiul la care se lovise. N-am avut cîtuşi de puţin de gînd
să nimeresc în această casă, în felul ăsta.
Micul print (10)
Se afla prin părţile asteroizilor 325, 326, 327, 328, 329 şi 330. Aşa
încât se apucă să-i viziteze, ca să-şi caute de lucru pe-acolo şi ca să se
instruiască.
Pe cel dintâi asteroid trăia un rege. Regele şedea, înveşmântat în purpură şi în hermină, pe un tron lipsit de orice podoabă, dar în acelaşi timp măreţ.
Pe cel dintâi asteroid trăia un rege. Regele şedea, înveşmântat în purpură şi în hermină, pe un tron lipsit de orice podoabă, dar în acelaşi timp măreţ.
- A! Iată un supus! strigă regele
când îl zări pe micul prinţ.
Şi micul prinţ se întrebă:
- Cum poate oare să mă
recunoască, de vreme ce niciodată nu m-a mai văzut?
Dar nu ştia că lumea,
pentru regi, e un lucru foarte simplu. Oamenii sunt, toţi, nişte supuşi.
vineri, 11 octombrie 2013
Piua - zadarnica speranță
Mai țineți minte momentul ăla când Jerry, cu Tom pe urmele lui, se oprește, se întoarce și întinde o labă către motan, care se oprește la rândul lui? Când eram copii, îi spuneam „piua”. Oricine zicea „piua” ieșea de sub legea jocului și ceilalți se opreau din alergare - de fapt întregul joc se oprea pentru câteva clipe. Jerry, de obicei, face asta ca să-i mai ardă una lui Tom. Noi o făceam ca să ne mai tragem sufletul, ca să ne reevaluăm strategia. Îmi amintesc și azi cum spuneam „piua” și băieții care mă fugăreau se opreau.
La ciocănit cu Roberta
Aflu cu neplăcere maximă că la sfârșitul lui august, cu prilejul concertului ținut la București de Roger Waters, acesta s-a întâlnit cu politrucul fanfaron Valeriu Zgonea și, mai mult, că au făcut un fel de mini-show, manipulând împreună un ciocan uriaș și prefăcându-se că dărâma zidul parlamentului. Domne, asta mi se pare de-a dreptul abominabil. Nu-mi vine să cred, sunt oripilat și mâhnit până la nivelul celulelor lui Purkinje.
Inchiderea magazinului de ţevi Humanitas
Aflu din presă că s-a închis cea de-a două librărie Humanitas din Timișoara. Surpriza a fost mare, cu atât mai mult cu cât nu aveam habar că se închisese cealaltă. Acest eveniment îmi prilejuiește un exercițiu de sinceritate care pe mulți îi va cutremura: în loc să simt oroare, în loc să mă podidească lacrimile pentru soarta culturii etc etc, primul sentiment pe care l-am simțit a fost unul de satisfacție. Da, ăsta a fost primul, pornit din niște adâncimi inexplorabile ale ființei mele. Cred că cei mai mulți oameni simt săgetarea asta atunci când cineva care le-a făcut un rău mai mare sau mai mic pățește și el ceva neplăcut. Când unul care te terorizează toată noaptea cu muzică din boxe își rupe o mână, simți întâi un fior de bucurie, apoi revii la cele creștinești și te gândești că-ti pare rău pentru individ. Eu zic că asta e în firea omului - să se bucure când dusmnanul lui pățește ceva. Că dacă n-ar fi așa, n-ar mai fi venit Cristos să ne învețe că trebuie să ne iubim dușmanul ca pe noi înșine și să întoarcem și celălalt obraz când suntem pălmuiți.
miercuri, 9 octombrie 2013
Faceti-va bine (292)
Sparanghelul
Denumire ştiinţifică: Asparagus officinalis.
Prezentare. Sparanghelul este o plantă legumicolă perenă. Întâlnit
sub formă cultivată, dar şi în flora spontană – prin luminişuri de păduri,
tufărişuri, fâneţe – sparanghelul face parte din familia liliaceelor. Trăieşte
între 10 şi 20 de ani. Sparanghelul are un rizom puternic, pe care apar mugurii din care
cresc lăstari. Din acest rizom cresc şi rădăcinile, care sunt dezvoltate,
cărnoase, consistente. Frunzele au forma unor solzi lucioşi. Ramurile
sparanghelului, de culoare verde, filiforme, au funcţie de asimilare.
marți, 8 octombrie 2013
Un Dumnezeu rău
Un om are un copil. Îl creşte până la vârsta la care înţelege ce e viaţa, ce e societatea, ce-s legile, ce-i bine şi ce-i rău etc după care îi spune aşa: "Fiule, tu trebuie să faci următoarele lucruri - a, b şi c şi este foarte important să nu le faci pe celelalte - e, f şi g. Dacă faci ce-ţi spun eu, o să-ţi fie bine şi o să te răsplătesc cu toate bunătăţile posibile. Dacă însă nu faci cum zic eu, o să te pedepsesc cu cele mai grele şi înspăimântătoare pedepse, până la sfârşitul zilelor tale".
Asta pățești dacă ajungi în iad. La infinit. |
Trei milenii de umor (28)
Aristip
trăia la curtea unui tiran, acolo unde se afla şi adversarul său de idei,
Diogene. Ultimul executa cu plăcere diferite munci casnice, de cîte ori era solicitat
la curte. Surprinzîndu-l într-o zi pe Diogene curăţînd fructe, Aristip i-a spus
că aceasta este o muncă josnică, demnă de sclavi.
—
Te
înşeli, a răspuns liniştit Diogene. Dacă înveţi să cureţi fructe, nu mai
trebuie să te laşi scuipat de nici un tiran!
—
Dacă
ai învăţat temeinic cum să te porţi cu oamenii — i-a întors vorba Aristip —
n-ai nevoie de ştiinţa ta de-a curăţa fructe!
Un filozof l-a oprit pe Temistocle şi l-a întrebat:
—
Dacă
zeii ţi-ar da voie să alegi, ce-ai vrea să fii, Ahile sau Homer?
Fără
să stea prea mult pe gînduri, învingătorul perşilor a răspuns:
—
Iar
voi ce-aţi vrea să fiţi? Învingătorii jocurilor olimpice sau toboşarii care
anunţă cetăţii intrarea triumfală a campionilor?
Tortura aluatului
Zilele trecute mi-am amintit de sărățelele pe care le mâncam în vremea lui Ceașcă. Oriunde mergeam, pe unde eram invitat, apărea ca la comandă o farfurie cu sărățele, unele bune, altele foarte bune, altele excepționale. Alături de ele - farfuria cu fursecuri. Oh, ce vremuri! Făcându-mi-se mare poftă de respectivele delicatesuri, am pus, ca omul, o întrebare pe Facebook: „are cineva să-mi dea o rețetă de sărățele din alea meseriașe?” Am primit vreo două răspunsuri, încă mai aștept și altele promise. Dar ce să vezi, o prietenă din America mi-a spus cam așa: „dacă vrei sărățele, te duci frumușel la magazinul din colț și le cumperi de acolo; dacă ești mai pretențios, cumperi numai aluatul și-ți prepari sărățelele din el”. Merci, dar asta știam și eu, mi-am spus. Apoi însă prietena din America a continuat: „dacă, însă, îți ții nevasta în sclavie, uite-aici o rețetă de aluat făcut în casă". Ei bine, rețeta aia de aluat este cel mai complex lucru care poate fi întâlnit într-o bucătărie obișnuită - asta e părerea mea. Iată rețeta: cine are chef s-o facă, s-o facă. Apoi să-mi spună și mie cum a fost.
Mici intamplari cu animale (166)
O întîlnire nocturnă
Dintre
sălbăticiunile de la noi, căprioara se adaptează cel mai uşor. Îşi schimbă uşor
mediul si îşi adaptează curînd acestuia modul de viaţă. Trăieşte şi în brădetul
din muntele înalt, dar şi în cîmpia întinsă cu terenuri agricole, aici avînd
nevoie doar de mici pădurici sau boschete în care să se poată retrage. Sunt
chiar şi căprioare care trăiesc statornic în cîmp deschis. Cu vecinătatea
omului, cu umblările şi născocirile lui de asemenea se obişnuieşte curînd, după
ce vede că nu-i sunt primejdioase. Cînd trece trenul duduind printr-un teren cu
căprioare, călătorii de la fereastră se încîntă adeseori văzînd animalele
gingaşe care stau foarte aproape de linia ferată şi privesc liniştite cum
goneşte prin preajma lor monstrul de fier, cu zgomot asurzitor, împroşcînd fum
şi abur şi scîntei. S-au obişnuit cu el: nu le face
nici un rău, de ce s-ar speria şi ar fugi întrerupîndu-şi păşunatul? S-au
împăcat şi cu automobilele şi cu farurile lor orbitoare.
Micul print (9)
Cred
că micul prinţ, când a fugit de-acasă, s-a slujit de pribegirea unor păsări
călătoare. În dimineaţa plecării, a făcut o mare rânduială pe planetă. A
curăţat cu grijă hornurile vulcanilor activi. Avea doi vulcani activi. Numai
buni pentru a-şi încălzi gustarea de dimineaţă. Mai avea şi un vulcan stins.
Însă, după cum spunea el: „Nu se ştie
niciodată!” Aşa încât a curăţat deopotrivă şi vulcanul stins. Vulcanii,
dacă sunt bine curăţaţi, ard domol şi liniştit, fără erupţii. Erupţiile
vulcanice sunt ca focurile care răbufnesc pe horn. De bună seamă, noi, cei de
pe Pământ, suntem mult prea mărunţi pentru a ne curăţa vulcanii. De aceea ne şi
pricinuiesc o mulţime de neajunsuri.
luni, 7 octombrie 2013
Faceti-va bine (291)
Spanacul
Denumire ştiinţifică: Spinacia oleracea.
Prezentare. Spanacul, întâlnit în culturi, este o plantă anuală,
uneori bienală. Erbacee legumicolă, spanacul provine din Orient şi face parte
din familia chenopodiaceelor. Are o rădăcină fusiformă şi o tulpina dreaptă,
care nu prea trece de 30 cm înălţime. Frunzele spanacului – partea comestibilă,
hrănitoare, dar şi medicinală – au peţiolul lung, formă de săgeată şi
oval-alungită, sunt cărnoase şi au culoarea verde închis. Frunzele de spanac se
folosesc în bucătărie, pentru consum curent. Pentru preparate medicinale se
recoltează nu numai frunzele, ci şi seminţele. Frunzele se consumă sub formă de preparate
alimentare, de salate sau de suc, iar din seminţe se obţine o infuzie sau un decoct. Naturiştii nu recomandă fierberea frunzelor de spanac,
toate proprietăţile lui păstrându-se
numai în stare crudă.
Gelsomino in tara mincinosilor(13)
In ţara unde minciunii-i
umblă plugurile, adevărul e ca beteşugurile
Am lăsat-o pe mătuşa Pannocchia în uşa
casei sale, să asculte primele mieunaturi ale mîţelor, fericită ca un adevărat muzician
peste care a dat norocul să descopere o simfonie necunoscută a lui Beethoven, ce zăcea ascunsă de o sută de ani într-un
sertar. Am lăsat-o pe Romoletta în momentul în care — după
ce-i arătase Şchioapei drumul spre mansarda lui Bananito — se întorcea şi ea în fuga
mare acasă.
duminică, 6 octombrie 2013
O poveste cu Smaranda a lui Fănuş Neagu
Ploaie de vară cu peştişori roşii
În
iunie, a treia lună de când îi fugise fata cu lemnarul Chivu Pătraşcu din
Gorganul-tătarului, Grigore Cearcănu din Măgura hotărî că sosise vremea
socotelilor.
-
Sus, îl strigă el pe Voinea, feciorul cel mic, şi hai să-i scoatem Smarandei
apa de mare din urechi, iar pe lemnar să-l prăjim în ulei.
Porniră
spre fundul curţii, ca să iasă în stepă printr-o ruptură a gardului. Într-o
căruţă ruptă, dar cu coviltirul întreg, uitată lângă gardul de mărăcini din
timpuri surde, două fetiţe din vecini împleteau coroniţe din albăstrele, rapiţă
galbenă şi roşcuţă roşie.
-
Nea Grigore, îl strigă Călina, cea cu părul negru, răcusit în inele, Roxana nu
mă crede că atunci când eraţi mici ca noi, bunicul meu fugea pe ape.
O poveste a lui Voltaire (21 - final)
Ghicitorile
Zadig, ieşit din fire ca
un om lângă care a căzut trăsnetul, mergea în neştire. Sosi în Babilon în ziua
când cei care se luptaseră în arenă se adunaseră în vestibulul palatului ca să
ghicească ghicitorile şi să răspundă la întrebările marelui mag. Toţi cavalerii
veniseră, afară de cel cu platoşă verde. Îndată ce Zadig intră în oraş, norodul
se adună împrejurul lui; ochii nu se mai săturau să-l privească, buzele să-l
laude, inimile să-i ureze domnia. Invidiosul îl văzu trecând, se cutremură şi
întoarse capul. Norodul îl duse pe braţe până la locul adunării. Regina,
care află de sosirea lui, fu cuprinsă de teamă şi de speranţă. Neliniştea o
rodea: nu pricepea nici de ce Zadig era fără arme, nici de ce Itobad purta
platoşa cea albă.
Grohăieli în franceză
În România, televiziunile sunt împărţite pe căprării, după cum bate vântul politicii. Unele posturi sunt cu puterea, altele cu opoziţia. Şi în fiecare parte găseşti indivizi de tipul one-man show, care se ocupă cu spurcatul părţii adverse. La trustul Varanului, el lider maximo la înjurat şi manipulat este Mircea Badea. Dincoace, capo di tutti capi e Radu Banciu. Aşa încât românul adevărat, pasionat, implicat, are de ales între cei doi. Sincer să fiu, a fost o vreme când mă uitam şi colo şi colo, nu de alta dar un om informat trebuie să ştie de toate. Până la urmă, după ce mi s-a făcut greaţă de Badea şi societatea lui (Gâdea, Grecu şi celelalte scolopendre), am rămas la Banciu. În fond, omul e mai altfel, puţin mai aşezat, vorbeşte ca un ardelean, înjură numai un sfert din emisiune, în rest bate câmpii pe teme culturale, sociale, erotice, prezintă câte o carte, arată câte un cur de VIP, scoate limba ca Miley Cyrus, grohăie, citează în franceză, blesteamă. Un adevărat om-orchestră. Aşa că, repet, m-am obişnuit să mă uit seara la Banciu.
sâmbătă, 5 octombrie 2013
Trei milenii de umor (27)
— Luaţi-vă
manuscrisul, a zis redactorul unei rubrici de specialitate al unui ziar.
Operaţi modificările conform punctelor mele de vedere. Apoi veniţi mîine din
nou.
— Dacă mîine
va fi un alt redactor, cu alte puncte de vedere? — a întrebat autorul.
— Fiţi
liniştit, a venit răspunsul. Mîine am să fiu tot eu, dar cu alte puncte de
vedere.
Despre formalismul unor
răspunsuri „competente" practicate de unele reviste, zise de
„specialitate”. La redacţie soseşte o scrisoare: „Am încercat să creştem găini
de rasa Sussex. Am păstrat şi-am aplicat toate prescripţiunile specialiştilor
englezi. Cu toate acestea în fiecare zi găsim găini cu capul în nisip şi cu
picioarele în sus. Ce au?”
După douăzeci de zile
abonaţii au primit următorul răspuns laconic: „.Sunt moarte!“
Micul print (8)
Aveam, în scurtă vreme, să cunosc această floare mai în amănunt. Pe
planeta micului prinţ crescuseră dintotdeauna flori ca toate florile,
împodobite doar cu câte o singură cunună de petale, şi care se mulţumeau cu
foarte puţin loc, şi care nu supărau pe nimeni. Răsăreau de dimineaţă, printre
ierburi, şi pe urmă, seara, se stingeau. Aceasta însă încolţise într-o bună zi
dintr-o sămânţă adusă de nu se ştie unde, iar micul prinţ luase foarte
îndeaproape seama la creşterea mlădiţei celei noi, care nu se asemuia prin
nimic cu celelalte mlădiţe.
O poveste a lui Voltaire (20)
Pustnicul
Cum
umbla el aşa, întâlni un pustnic cu o barbă albă şi venerabilă, care îi
ajungea până la brâu. Ţinea în mână o carte din care citea cu luare-aminte.
Zadig se opri şi îi făcu o închinăciune adâncă. Pustnicul îi răspunse cu un aer
atât de măreţ şi de blând, încât Zadig vru să stea de vorbă cu dânsul. Îl
întrebă ce carte citeşte.
—
Asta e cartea sorţii, spuse pustnicul; vrei să citeşti puţin?
Şi
puse cartea în mâinile lui Zadig, care, deşi cunoştea mai multe limbi, nu putu
să înţeleagă nici măcar o literă. Asta îl făcu şi mai curios.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)