O poveste japoneză despre sfârșitul lumii

    Se zice că odată, demult, păsării karebinga i s-a năzărit să zboare până la capătul lumii. S-a ridicat în văzduh de pe insula ei de baștină, Tanegașima, și s-a avântat în zbor iute ca săgeata peste marea cea mare

     A zburat karebinga șapte zile și șapte nopți în șir, iar în cea de-a opta zi a văzut un arbore înalt, cu o singură creangă. Arborele părea că crească chiar din adâncurile mării. A coborât karebinga pe creanga aceea, s-a odihnit, apoi a pornit iarăși la drum.

Interzicerea fumatului

Dau, pe site-ul ziarului Adevărul, peste un articol scris de un anume Doru Pop - profesor universitar. Articolul se intitulează „Fumatul, fascismul și fantezia libertății” și reprezintă, în opinia mea, un exercițiu de gălăgie de dragul gălăgiei, plin de argumente subțiri, susținute prin comparații nepotrivite sau exagerate.

Din primul paragraf, autorul stabilește caracterul fascist al legii care interzice fumatul în toate spațiile publice închise: „Noua legislaţie anti-fumat, importată pe plaiurile mioritice după ce a fost testată în alte părţi, are un puternic iz fascist. Dincolo de utilitatea ei aparentă, efectele secundare ale legii sunt la fel de nocive. Este vorba despre o mentalitate care acceptă impunerea unor legi cu anasâna, numai de dragul unui ipotetic bine comun.”

Băiețelul de dincolo de peretele subțire

Locuiam într-un bloc din cele cu pereții subțiri – fagure uriaș în inima orașului. Alături, pe stânga, era casa scării, iar în garsoniera din dreapta se mutaseră doi tineri împreună cu copilul lor – un băiețel de doi sau trei ani. Plângea des și de fiecare dată auzeam vocea femeii apostrofându-l: „Taci odată, nu înțelegi? Vrei să te bat?” Atunci se potolea dar numai pentru puțină vreme. Auzeam toate zgomotele ca și cum aș fi fost acolo: izbitul tacâmurilor de chiuvetă, tusea bărbatului, pașii copilului care alerga de la ușă la fereastră și înapoi, obsedant, ca o veveriță în cușca ei strâmtă. Garsonierele erau mici, ca pentru niște ființe liliputane, nu aveai loc decât pentru un pat, o masă și un dulap. Mai tot timpul stăteam întins, cu ochii închiși. Nu mă ridicam decât pentru a mânca sau pentru a merge să-mi fac nevoile. Pe la prânz porneam laptopul, citeam câteva știri și mă uitam după mailuri. Treaba asta nu dura foarte mult, cam o oră, dar în acea oră alergatul copilului mă scotea din sărite. Atunci mă bucuram s-o aud pe femeie strigând: „Dar mai termină odată, stai și tu liniștit că m-ai înnebunit de cap!”

Despre adevărata depresie

Aud mulți oameni spunând că sunt depresivi. Marea lor majoritate nu au habar ce înseamnă depresia. Mi-a plăcut și mie să cochetez cu ideea că aș avea depresie. Dar după ce am citit cartea lui Andrew Solomon, mi-a trecut. O să reproduc aici un pasaj, sper eu edificator, din „Demonul amiezii”, carte pe care nu voi înceta s-o recomand tuturor celor care cred, așa cum mi-a fost dat să aud de la cineva, că stările depresive sunt „fițe și figuri” (Dumnezeu să-i ierte). Așadar:

Moartea căprioarei la Benalmadena

În 2011 am locuit o vreme la un hotel din Benalmadena – un orăşel spaniol aproape lipit de Malaga. Iată ce am postat pe blogul meu într-una din acele frumoase zile.

Ieri seară, după o masă copioasă, am mai rămas în restaurant la discuţii din cele fără substanţă, pe care spaniolii le numesc, atât de frumos, sobremesa. După o vreme, a apărut una dintre fetele care muncesc acolo, strângând tonele de resturi lăsate de turiştii veniţi la „all inclusive”. Mai toate sunt nişte femei pe la 25-30 de ani, cu fețele arse de soare, lipsite de expresie, care când trântesc piciorul în podea îţi dau senzaţia că au pus temelie unei coloane aztece. Una singură arăta altfel, o fată pe la 14 ani, frumoasă şi nevinovată precum căprioara lui Labiş. „Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri”, mi-a înflorit în minte când am văzut-o. Oh, Doamne, trebuia să am înţelegerea erotismului din Moartea Căprioarei într-un restaurant de hotel, pierdut prin Malaga!

Remember „Marțea neagră”

Pe 10 decembrie 2013, zi care a ramas in istorie ca „Marțea neagră”, parlamentarii USL au votat pentru anularea, practic, a posibilității ca aleșii să poată fi cercetați pentru conflict de interese. Ei au încercat să treacă și o lege a amnistiei, prin efectul căreia infractori de rang înalt, precum Varanul, ar fi fost astăzi în libertate. Românii au continuat să-i crediteze pe useliști cu încrederea lor, manevrați, evident, de Ghiță, Hrebenciuc, Voiculescu etc.

O moarte ca oricare alta

Nu știu de ce tocmai acum (6 decembrie) a izbucnit valul de articole pe marginea știrii că a murit Pierre Brice. Omul a murit pe 6 iunie, adică exact acum 6 luni. Poate e vorba de vreo pomenire? S-a umplut Facebook cu postări de genul „A murit Winnetou”. Ceva îmi scapă, dar probabil mă voi lămuri la un moment dat. Dar dacă tot a reînviat subiectul, o să spun și eu câteva cuvinte pe seama lui.

Scrisori trimise pe Marte

Intr-un ziar online care, pe vremea când apărea pe hârtie, titra cu litere de-o șchioapă „Găina care naște pui vii”, dau peste un articolaș cu titlul „Câte timbre sunt necesare pentru trimiterea unei scrisori pe Marte?” E vorba de un copilaș (Oliver, cum altfel?) din GB, care, pasionat fiind de astronomie, ar fi trimis o scrisoare poștei britanice, cu întrebarea respectivă. Royal Mail ar fi cerut informații de la NASA, iar cei de-acolo ar fi făcut calcule și ar fi găsit că trimiterea scrisorii ar necesita 18.416 timbre.

Viclenia la 20 de ani

Mi-am adus aminte de existența unui tip de om, pe care îl poți întâlni deseori atunci când ai ceva care poate prezenta interes pentru alții. E vorba de escrocul sentimental, care știe cum să te ia ca să obțină de la tine ceea ce-i trebuie. Unul dintre acești indivizi mi-a scris într-o zi pe Facebook și am purtat următorul dialog:

Escroc Sentimental

Salut Raul

Ce mai faci?

Cum esti?

Crăciunul și corectitudinea politică

Oraşul se linişti treptat. Femeia în colanţi îi plăti lui Jonathan mai mult de 50 de kaini pentru participanţii la joc care răspunseseră la broşuri. Era atât de încântată să găsească pe cineva care lua munca în serios, încât îi ceru să vină din nou la lucru în seara următoare. Jonathan fu de acord să vină înapoi în seara următoare dacă va putea, apoi părăsi carnavalul pentru a-şi căuta un pat confortabil pentru noapte. Nu avea nici cea mai mică idee ce să facă, aşa că hoinări la întâmplare prin oraş. Pe când stătea sub lumina chioară a unui felinar, un bătrân purtând o cămaşă de noapte păşi afară din casă. Stătea şi se uita la acoperişurile caselor de pe strada lui.

Amenințarea musulmană

Se găsește de cumpărat pe Amazon cartea lui Peter Hammond apărută în 2010 și intitulată „Slavery, Terrorism and Islam: The Historical Roots and Contemporary Threat”. Este o carte controversată, ca și autorul ei de altfel, dar cu atât mai incitantă. Unele observații ale autorului necesită analiză și meditație. Fiind vorba de o carte apărută acum cinci ani, desigur că unele cifre menționate acolo s-au modificat. Dar fenomenele și tendințele descrise pot și par a fi în continuare reale. Iată, spre exemplu, ce susține Hammond cu privire la ce se întâmplă în statele în care locuiesc musulmani, în funcție de procentul lor.

Omul-bolovan

Există o categorie de oameni care, deși aflați la o vârstă la care ar trebuit să fi dobândit înțelepciunea, continuă să trăiască așa cum o făceau în adolescență. Principiul lor fundamental poate fi formulat prin următoarele cuvinte: „ăsta-s eu și dacă vă convine e OK, iar dacă nu vă convine, puțin îmi pasă”. Oamenii ăștia consideră că lumea trebuie să-și modifice devenirea în funcție de persoanele lor, tot așa cum apele curgătoare se învârtejesc în jurul câte unui bolovan pe care nu-l pot duce la vale.

Un măr și-o pară

Am avut de curând o discuție pe Facebook (unde altundeva) pe tema liberului arbitru. Eu susțineam, laolaltă cu adepții determinismului, că dacă Dumnezeu este omniscient, înțelegând prin asta inclusiv cunoașterea viitorului, atunci eu nu mai am libertatea de a alege, întrucât întotdeauna alegerea mea va fi cea pe care o știa Dumnezeu de la bun început. Faptul că o ființă atotputernică și omniscientă ȘTIE că eu, pe data de 22.11 voi urca pe Facebook o poză cu Charles de Gaulle este o constrângere pe care el o exercită asupra mea. Pot să-mi închipui că am ales de unul singur să urc poza și că dacă nu aveam chef n-o urcam, dar asta este doar o amăgire: cum aș fi putut să n-o urc, câtă vreme Dumnezeu știa că o voi urca? Ar fi însemnat să fac altfel decât știa Dumnezeu! Dar el este atotștiutor!

Degetul lui Dumnezeu

Ce-o avea Lukasenko in comun cu cei 16 de mai jos? Eu zic ca e vorba de o constiinta supradimensionata a propriei valori. Toti astia isi inchipuie (inchipuiau) ca au (aveau) o misiune si ca in urma lor va ramane o lume care ii va pomeni pana la sfarsitul veacurilor. In fond, ei se cred (credeau) niste mici dumnezei.

Demonul depresiei

Accedia este numele medieval al depresiei, folosit de Părinții Pustiei (sec IV - V). Am în față textul sfântului Ioan Casian, care descrie simptomele acestei cumplite maladii aplicate la cazul unui așa numit „trîndav” dintr-o chilie. Sensul lui „trândav” este acela de călugăr care nu se nevoiește, adică nu insistă cu rugăciunea indiferent de obstacolele pe care i le ridică diavolul în față. În gândirea medievală, accedia era provocată de așa numitul „demon al amiezii”.

Cioloș în chiloți

Nici nu s-a instalat la palatul Victoria și Dacian Cioloș, așa zisul tehnocrat care o sa scoată țara din mâinile politicienilor mafioți a dat cu bâta-n baltă mai rău decât mi-am putut închipui. Ce-a făcut el este mai mult decât strigător la cer în condițiile în care ne-a promis că va veni cu un guvern de tehnocrați apolitici. Prin acțiunea lui din noaptea de 16 - 17 noiembrie, premierul lui Iohannis ne-a demonstrat că nu el va conduce guvernul, ci Antena 3.

Omul bolnav și omul pe moarte

De câte ori gândul mă poartă la pieile-roşii, de atâtea ori îmi amintesc, fără să vreau, de Turcia. Oricât de ciudat, faptul are o justificare. Deşi indianul şi turcul au foarte puţine trăsături comune, totuşi există ceva care îi aseamănă: într-un grad mai mare sau mai mic, socotelile cu ei au fost încheiate. Despre turc nu se discută altfel decât ca despre "omul bolnav", în timp ce indianul — aşa susţin toţi cei care cunosc situaţia — e "pe moarte".

Pișatul ca revanșă

Scrie un băiat pe Facebook așa: „dragii mei prieteni, cunostinte si colegi, care va stiti ca aveti vreo legatura de orice fel cu mine, dati-va la o parte si feriti-va, va rog, pentru ca urmeaza sa ma pis pe toti cei care isi pun steaguri la profil si de asemenea, sa ma pis si pe cei care ii arata cu degetul pe cei care isi pun steaguri la profil, aratand cat sunt ei de speciali. eu va urez o seara frumoasa de sambata si va invit pe toti sa nu mai fiti oi in turma ca o sa va doara rau mai tarziu. pup dulce!”

Moartea dreaptă a celor de la Colectiv

Se folosește până la sastisire, în ultima vreme, expresia „moartea nedreaptă a celor din clubul Colectiv”. Mă întreb în ce sens este ea folosită. Pentru că dreptatea poate fi de două feluri: lumească sau divină. Sensul de dicționar al dreptății este „a acorda fiecăruia ceea ce i se cuvine”. Dar de unde știm noi ce i se cuvine fiecăruia? Din legi.

Halloween la Colectiv

Tragedia de la clubul Colectiv îmi dă nefericitul prilej de a constata odată mai mult că suntem un popor de primitivi. Oricât ne-am da rotunzi prin bloguri, in ziare și pe la dezbaterile televizate, in perioadele in care nu se intamplă nimic. Pentru că de indata ce are loc o tragedie cum a fost cea de vineri, mare parte dintre noi redevenim niste țărani necultivați, plini de superstiții, cu o gândire de tip magic, caracteristică oamenilor fără educație.