Amintiri din vremea ciumei (4)

Dar mai exista şi o altă nebunie, în afara celor de mai sus, lucru care v-ar putea sugera o idee asupra stării de spirit a bieţilor oameni din acele zile. Anume, lumea se încredea în nişte înşelători şi mai primejdioşi decît cei de care am vorbit. Pentru că pungaşii mărunţi nu urmăreau decît să golească buzunarele; aşa încît, întreaga păcătoşenie era de partea lor, a înşelătorilor, şi nu de cea a înşelaţilor. Dar în nebunia de care vă voi vorbi acum, păcatul era de partea înşelaţilor, sau de partea amîndurora, în egală măsură. Aceasta consta în atîrnarea la gît a talismanelor, săculeţelor cu ierburi, exorcismelor, amuletelor, şi mai ştiu eu a căror trăsnăi menite chipurile să întărească organismul împotriva ciumei. Ca şi cum ciuma ar fi însemnat înstăpînirea unui duh rău asupra trupului. Toate acestea erau însoţite de semne magice, semne din zodiac, fîşii de hîrtie înnodate într-un anume număr de noduri, şi anumite cuvinte speciale şi cifre scrise pe ele. Îndeosebi cuvîntul Abracadabra, aşezat în triunghiuri, sau piramidă, în felul următor :

O portocală

Locuiam în Hanovra. Maria avea 9 ani și se acomodase pe deplin. Eu duceam însă dorul locurilor pe care le părăsisem, al prietenilor, al pădurii de la Sinaia. Găteam uneori în stil românesc  - atât cât mă pricepeam la gătit, dar nu reușeam niciodată să mă simt ca acasă. Cel mai dor îmi era de Crăciunurile petrecute cu ai mei - cu zăpezi până peste genunchi, cu bradul furat pădurii, care mirosea a cetină și a labe de urs, cu globurile atât de fine încât îmi era teamă să nu se spargă în mâinile mele de copil, cu motanul cel roșu care îi dădea târcoale, cu mirosul de nuci prăjite pe plită și cu cadourile lăsate în mod tainic sub brad de un Moș Crăciun pe care îl și văzusem odată...

Din seria „Lecturi obligatorii” - Fabrica de ceasuri

WERNER VON NUSSBAUM: „Fabrica de ceasuri“ — Ce a contribuit oare la succesul extraordinar al ro­manului de faţă? Greu de răspuns. Fapt cert este că nimic nu se ridică la înălţimea artei. Un industriaş din Republica Dominicană îşi transformă, la începutul se­colului, fabrica de maşini de cusut într-o mare uzină de ceasornice. In lipsa concurenţei, industriaşul plasează pe piaţa sudamericană cantităţi mari de produse, de la pendulele de tip „Dom gong“ şi „Cathédrale“, pînă la cesuleţul de mînă cu lichid de frînă. Cu o calificare nu prea bună, nedispunînd de materiale de calitate, muncitorii construiesc mecanisme deplorabile, dar ele se vînd, aducînd venituri fabuloase patronului. 

Amintiri din vremea ciumei (3)

Intr-adevăr, erau timpuri de mari dizidenţe în chestiuni de religie: nenumărate secte şi diviziuni şi păreri izolate îşi făceau drum printre oameni. Biserica anglicană fusese restaurată odată cu restaurarea monarhiei, cu vreo patru ani în urmă. Dar predicatorii şi slujitorii presbiterieni şi independenţi şi de toate credinţele se constituiseră în grupări separate şi ridicau altar contra altar. Toate aceste grupări aveau întrunirile lor religioase, dar nu chiar atît de numeroase ca astăzi, întrucît pe atunci nu erau încă organizate, cum aveau să devină mai tîrziu, iar congregaţiile, deşi se adunau laolaltă, nu erau chiar foarte multe. Dar atîtea cîte erau, fuseseră declarate ilegale de către cîrmuire, care se străduia să le suprime şi să le desfiinţeze adunările.

Ce este un liberal?

Văd pe FB postarea unui prieten virtual luată din timeline-ul cuiva care, probabil, îi este lui prieten virtual. O postare despre românii care au plecat să muncească în străinătate și au revenit în țară acum, cu pandemia. Reproduc aici textul, care mi se pare neprețuit pentru a înțelege gradul de confuzie în care se află bună parte dintre oameni, indiferent de opțiunea lor politică:

Amintiri din vremea ciumei (2)

Dar mai bine să mă întorc la începuturile acelor vremi de bejenie, la momentele cînd temerile oamenilor, abia  încolţite, erau în mod ciudat îmboldite de o serie de întîmplări care, luate laolaltă, te fac să te minunezi cum de mul­ţimea nu s-a nidicat toată ca un singur om, părăsindu-şi locuinţele şi lăsînd oraşul pustiu, ca pe un petic de pămînt hărăzit unei Akeldama, un ogor blestemat să fie ras de pe faţa pămîntului, blestemat să piară odată cu toată su­flarea de pe el. N-am să vorbesc decît despre cîteva din aceste întîmplări; dar erau atît de multe, şi răsăriseră ca din pămînt, atîţia vraci şi şarlatani care le răspîndeau peste tot, încît adeseori m-am minunat că a mai rămas locului sămînţă de om (mai ales de femeie).

Menon: peștele-torpilă și diagonala pătratului

MENON Prea bine. (Către un sclav) Apropie-te!

SOCRATE Este grec şi vorbeşte greceşte?

MENON Bineînţeles, doar e născut în casa mea.

SOCRATE Acum fii atent şi vezi cum ţi se pare, îşi reaminteşte singur sau învaţă de la mine?

MENON Am să fiu atent.

SOCRATE Spune-mi, prietene, ştii că o suprafaţă de felul acesta este un pătrat?

SCLAVUL Ştiu.

Pandemiile

În 2005 apărea lucrarea „The Doomsday book” a lui Joel Levy. În 2010 apărea traducerea în limba română, sub titlul „Cartea Apocalipsei - Scenarii pentru sfârșitul lumii”. Puteți citi mai jos un fragment, intitulat „Pandemiile”. După ce terminați, puneți cartea jos și gândiți-vă bine la lumea în care trăim și la modul în care credeți că e bine să acționăm în cadrul ei.

                                                        PANDEMIILE

      Puţine persoane aflate astăzi în viaţă îşi mai amintesc de marea pandemie gripală din 1918, care a ucis de două ori mai mulţi oameni decât prima conflagraţie mondială într-o perioadă de timp mult mai scurtă. In acest moment lumea se află în faţa unei noi pandemii gripale, având cel puţin trei surse distincte care ar putea declanşa un val epidemiologie devastator asupra popu­laţiei total nepregătite.

Amintiri din vremea ciumei (1)

Citiți și faceți paralela cu ce se petrece azi, la 355 de ani de la tragedia descrisă de autorul aventurilor lui Robinson Crusoe. Veți vedea cum aceleași metehne - neghiobia, lăcomia, lipsa de compasiune etc acționau și atunci, exact ca astăzi, când însă nu ne amenință ciuma ci virusul COVID - 19.

Să fi fost pe la începutul lunii septembrie 1664 cînd eu, ca de altfel şi vecinii mei, am aflat din zvon public că ciuma ar fi izbucnit din nou în Olanda¹; în anul 1663 molima se dezlănţuise cu mare furie pe acele meleaguri, cu osebire la Amsterdam şi Roterdam, unde, spuneau unii, s-ar fi răspândit venind din Italia, în timp ce alţii gîndeau că ar fi venit din Levant odată cu avuţiile aduse acasă de flota turcă; alţii îşi dădeau cu părerea că ar fi venit din Candia.², şi iarăşi alţii ziceau că din Cipru. 

Din seria „Lecturi obligatorii” - Prietenia dintre îngeri și italieni

ALBERT TREFLA: „Prietenia dintre îngeri şi ita­lieni“ — Nu mai este nici o îndoială că există, încă din antichitate, o strînsă prietenie între îngeri şi locui­torii peninsulei. Albert Trefla, dăruit încă de timpuriu pasiunii pentru istorie, pentru artă, nu este mai puţin înclinat către investigaţia gratuită, avînd un mare ta­lent de detectiv. El a observat că sub masca unei indi­ferenţe bine disimulate, îngerii preferă de-a lungul veacurilor să se arate în Italia, îndeosebi în marile oraşe. 

Împotriva fericirii

„Melancolia este un dar înspăimântător.

Ce este ea dacă nu telescopul adevărului?"

George Gordon, Lord Byron

Trăim vremuri de rău augur. Fiecare privire iritată prevesteşte un dezastru potenţial. Paranoia ne trezeşte în majoritatea dimineţilor cu un şoc şi ne clătinăm şovăitori sub soarele fantomatic. Noaptea, frica ne agită capetele capricioase. Îndurând aceste chinuri, vagi şi eluzive ca şi oroarea obscură pe care o sugerează, ne străduim să ne dăm seama exact ce ne sperie. Minţile noastre trec în revistă o litanie intimidantă de probleme globale. Sperăm, întocmind această listă, să găsim un sens, un răspuns pentru neliniştea noastră.

Pălăria - o nuveluță a bulgarului Alexandăr Karparov

În seara asta restaurantul e mai aglomerat ca oricînd. Toate mesele sunt ocupate. Rîsete şi strigăte răzleţe se desprind din zumzetul general şi sunt absorbite de fumul cenuşiu al ţigărilor.

Sunt singur la masă. Nu departe de mine, la una din mesele vecine, mai mulţi tineri, bărbaţi şi femei, „bine dispuşi“, o îngînă uşor pe cîntăreaţa de jazz.

De ce nu se reformează educația în România

Ultimul scandal legat de educație are ca subiect tăbărârea de către ministrul Anisie peste o educatoare dintr-un sat ialomițean, în timpul orei, pentru că doamna ministru o auzea de pe hol cum zbiară la bieții copii. Anisie a ascultat o vreme la ușă, apoi a deschis-o cu o mișcare violentă, s-a proptit în fața învățătoarei și s-a răstit la ea: „sunt ministrul învățământului”. Biata educatoare a făcut pe dumneaei de spaimă și n-a știut ce să mai îngaime. Apoi Anisie i-a ținut o prelegere despre ce și cum ar trebui făcut ca procesul de învățământ să fie unul corect și de succes.

Din seria „Lecturi obligatorii” - Fabrica de ceasuri

WERNER VON NUSSBAUM: „Fabrica de ceasuri“ — Ce a contribuit oare la succesul extraordinar al romanului de faţă? Greu de răspuns. Fapt cert este că nimic nu se ridică la înălţimea artei. Un industriaş din Republica Dominicană îşi transformă, la începutul secolului, fabrica de maşini de cusut într-o mare uzină de ceasornice. În lipsa concurenţei, industriaşul plasează pe piaţa sudamericană cantităţi mari de produse, de la pendulele de tip „Dom gong“ şi „Cathédrale“, pînă la cesuleţul de mînă cu lichid de frînă. Cu o calificare nu prea bună, nedispunînd de materiale de calitate, muncitorii construiesc mecanisme deplorabile, dar ele se vînd, aducînd venituri fabuloase patronului. Zadarnic se plîng beneficiarii că ceasul de mînă o ia înainte cu trei sferturi de oră la douăzeci şi patru de ore; nu demonstrează nimic nici procesul în care sînt aduse ca probe ornice cu arcurile sărite, cu cadranele crăpate. Un martor se plînge că plesnirea unui arc, grosolan lucrat, a bubuit ca o explozie. Un argentinean şi-a rănit mîna în sticla neşlefuită a ceasornicului de buzunar. În fine, o venerabilă englezoaică, în vizită de studii în America, cumpărîndu-şi un ceas-brăţară, a avut surpriza de a-l vedea cum rugineşte în mai puţin de două zile. Totul este zadarnic, procesele sînt repede clasate, martorii ameninţaţi, intimidaţi, plătiţi. Scandalurile de presă sînt, de asemenea, înăbuşite. Afacerile îşi continuă cursul, de la un timp nimeni nu se mai plînge. Aici autorul notează două fraze pe care nu le-am putut descifra.

Moroiul - poveste din Lapoș

În ziua de 8 februarie 1907, în fața primăriei comunei Flămânzi din județul Botoșani, avea loc o adunare la care participau aproape 500 de săteni, veniți să semneze învoielile agricole pentru vara anului curent. Administratorul moșiei Flămânzi, Gheorghe Constantinescu, care-i chemase pe oameni, i-a lăsat să aștepte ore întregi, el văzându-și de treburile proprii. Când au aflat că semnarea o să se amâne încă mult și bine, țăranii, furioși, l-au scos afară pe individ din casa cumnatului său, Ciornei, unde lua masa și l-au maltratat. Tulburările au continuat și s-au extins, astfel încât, în ziua de 4 martie a fost necesară intervenția armatei. Practic, în acea zi izbucnea ceea ce astăzi este cunoscut sub numele de „Marea Răscoală din 1907”. După cum se știe, Răscoala s-a încheiat după uciderea a aproape 10.000 de țărani români, sălbăticia fiind întreținută de publicațiile socialiste Adevărul și Dimineața.

A opta minune a lumii - poveste din Bucov

La mijlocul secolului al X-lea, mai precis în luna august a anului 948, trei incendii violente izbucneau în zona Bucovului de azi: unul la Bucov-Tioca, unul la Bucov-Rotari și cel de-al treilea la Bucov-Ghespari. Toate trei puse de pecenegii conduși de crudul prinț Kurya, principalul aliat al lui Sviatostav al Kievului în campaniile lui sângeroase asupra Balcanilor. La acea vreme, casele aveau pereți de pământ și paie, care se sprijineau pe tălpi lemnoase, așa că cele mai multe au ars din temelii. Acțiunea era una de rutină, prințul Kurya nu avea niciun obiectiv de atac în zonă, dar tradiția pecenegilor le cerea să pârjolească totul pe unde treceau.

Din seria „Lecturi obligatorii” - Aforisme

DUILIO PETRO-MAX: „Aforisme" — Peste cinci sute de aforisme, observaţii şi „cugetări temporale“ dau măsura elasticităţii şi ascuţimii de gîndire a lui D. Petro-Max, fost intendent al Casei industriaşilor (1903—1909). Cîteva însemnări „temporale“ pot, neîndoios, demonstra întinderea gamei produselor sale :

•     A privi pe interlocutor în ochi însemnează a-i cerceta pînă în adînc buzunarul.

•    Măsoară din creştet pînă în tălpi pe oricine te solicită, ca să nu greşeşti locul unde urmează să intervii, cînd vine vremea să dai un răspuns.

Farfuria lui Cărăbuș – poveste din Bătrâni

În noaptea de 3 septembrie a anului 1972, pe la miezul nopții, Vasile Cărăbuș, paznic al CAP-ului din Valea Plopului, se pregătea să tragă un pui de somn. Toate erau în ordine și nu-și făcea vreo problemă că s-ar putea întâmpla ceva, pentru că de când adusese cu el cei trei câini fioroși – Ursu, Gelu și Lăbuș, luați de la stână, nu se mai încumeta nimeni să se apropie câtă vreme erau dezlegați. Nici milițienii nu veneau pe-acolo, așa că putea dormi liniștit. Luase și câteva guri de țuică – nu prea multă, doar cât să-i fie somnul lin. Dimineața îl trezeau mugetele vacilor care se pregăteau de o nouă zi de pășunat. Se scula, punea pe reșou ibricul de cafea, se spăla pe față ca să se învioreze și, când apăreau primii lucrători, era pregătit să-i întâmpine cu celebrele lui glume despre munca în zadar și altele la fel de inspirate.

Epopeea gorneteană

În anul 2011, la editura Tipo Man, vedea lumina tiparului o operă fundamentală a spiritului prahovean: „Monografia comunei GORNET”, sub semnătura istoricului Nicolae Costea Teleajen, secondată de cea a primarului de atunci, Ion Petrescu. Volumul debutează cu așa numita „Mică monografie”, scrisă în versuri de domnul primar, o adevărată epopee, cu nimic mai prejos decât cea a lui Ghilgameș. Iată textul: 

MICĂ MONOGRAFIE

Pe un deal scăldat în soare

Cu pădure de gorun,

S-a oprit să-şi lege rana

Un soldat, un străstrăbun.

Cuvântul îngropat - poveste din Puchenii Mari

În ziua de 16 iulie a anului 1861, la sfințirea celei de-a doua biserici din satul Răstoaica, în rândul din față puteau fi văzute două personaje înveșmântate în straie cernite – o femeie impunătoare, cu părul roșu care stătea să izbucnească de sub năframa de doliu, în pofida conciului cu care era strâns și un tânăr peste măsură de slab, îmbrăcat în smoking cu jacheta dreaptă, pantaloni reiați și papion negru. Nu erau alții decât Smaranda și Iorgu, văduva și fiul răposatului Neculae Niculescu -Dorobanțul, trecut la cele veșnice cu un an înainte, din pricina mușcăturii unui păianjen. Acest trist destin făcuse ca împlinirea dorinței lui de suflet – construirea bisericii din centrul satului, să se amâne. Pe patul de moarte, Neculae îi ceruse Smarandei să ducă lucrarea la bun sfârșit și îi încredințase o taină, cerându-i să nu vorbească despre asta înainte ca slujba de sfințire să ia sfârșit. Era vorba despre un cuvânt care îi fusese revelat în timpul rugăciunilor pentru terminarea cu bine a construcției, prin intermediul unui vis. Îl rostise în fiecare dimineață, conform poruncii primite și, exact în ziua în care, luat cu multele lui treburi, lăsase să treacă ora prânzului fără a-l rosti, fusese mușcat de păianjen. Smaranda trebuia să continue ritualul până când biserica va fi gata și, prin sfințire, cuvântul avea să devină unul ca oricare altul. Dar până atunci, nu avea voie să vorbească despre asta nici măcar cu Iorgu, fiul lor.