Evident că urma să
fie simplu. Viața mă aruncase de colo-colo și trecusem prin atâtea, încât
revenirea, după 20 de ani, la catedră, nu avea de ce să fie o problemă. În timp
ce tramvaiul mă ducea către inspectoratul școlar din Ploiești, mă gândeam la
chinurile pe care le îndurasem pe când lucram la Timișoara, în fabrică. Altora
li se poate părea o nimica toată, dar pentru mine, ceea ce mi se întâmpla era
aproape imposibil de suportat. Directoarea, o femeie cu aspect de luptător de
SUMO, era un adevărat monstru. Urletele ei băgau pe oricine în sperieți, mai
ales că de multe ori porneau fără un motiv temeinic. Urla, de exemplu, pentru
că te vedea trecând pe un coridor, cu o geantă pe umăr. Sau, pe canicula cea
mai cumplită, urla dacă te vedea cu pantaloni până la jumătatea gambei. Sigur,
pentru ea nu conta, purta fustă și își aerisea picioarele până sus. Odată, unul
din camioanele firmei venise dintr-o cursă de trei zile și bietul șofer, care
nu dormise mai deloc, parcase în curte fără să-l mai spele. Avea de gând să
roage un coleg să rezolve problema, ca el să poată merge acasă pentru odihnă.
Ghinionul lui a fost că exact atunci apăruse Olimpia – așa se numea monstrul –
și începuse cu răcnetele: