Minuni și false minuni (2)

STĂPÎNIRI DEMONICE 

În lupta atît de înverşunată pe care diavolul o duce împotriva Bisericii şi a lumii, fără să ţină seama de nici un fel de mijloace, este firesc că duhul răului nu cruţă pe nici un om pentru a-l cîştiga de partea lui. În căile de nepătruns ale judecăţilor dumnezeieşti, diavolul poate fi lăsat uneori în libertate, cu voia lui Dumnezeu, pentru a pune stăpînire pe unii oameni, în parte sau cu totul, spre o pedepsire a lor, spre o încercare a lor, sau spre adeverirea unor lucrări ascunse cu rosturi mai adînci în ordinea spirituală. Asemenea acte de posesiune pot să provoace două feluri de manifestări: unele cu înfăţişări demonice (îndrăciţii şi obsedaţii), iar altele cu înfăţişări angelice (falşii profeţi şi falşii făcători de minuni).

Florian Pitiș... Să fi scris el această scrisoare?

Vă salut,

Mă numesc Florian Pitiș și vă anunț că am cancer la prostată... Am 63 de ani, sunt director la un radio și de curând cea mai mare bucurie pe care am avut-o în viața mea a fost concertul Rolling Stones. Doctorii m-au avertizat că sunt prea slăbit, că poate o să agravez ce a mai rămas din boala mea participând la concert. Viața mea a fost extraordinar de frumoasă. Am fost rebelul cu plete în vânt... mi-am trăit viața intens, ca pe o minune și nu îmi pare rău de nimic din ceea ce am făcut. Aș vrea să vă aduceți aminte de mine și tind să cred că pentru voi am însemnat ceva... Să fredonăm împreună: Hei, tramvai, cu etaj și tras de cai, hei, joben ce umblai la Mon Jarden. Ce tânăr eram atunci și plin de viață... Cum am primit vestea? Ei bine dragilor, rău.

Despe Cartea lui Iov

În zilele de post evreiesc, pe care le respectă cu sfinţenie (supunându-se chinului foamei, dar mai ales celui al setei, căci în sete el identifică forma corporală a rugăciunii), Zacharias Lichter citeşte din Vechiul Testament. Partea la care revine cel mai des este Cartea lui Iov, din care cunoaşte întinse fragmente pe dinafară şi pe care o comentează cu accente de aspră fervoare. Iov este primul erou tragic al umanităţii – spune Zacharias Lichter; şi singurul care a putut să ducă tragicul până la capăt: căci a descoperit miezul absurd, şi necesar în acelaşi timp, al suferinţei. Dialogul rigorii şi al inocenţei cu flacăra distrugătoare a purităţii e, de altfel, unica situaţie fundamental tragică: tot restul – tristă bâjbâială. 

Sufletul omului în socialism - Un eseu al lui Oscar Wilde din 1891 (Partea IV)

Probabil că am nedreptăţit publicul limitându-i voca­bularul la cuvinte ca „imoral”, „neinteligibil”, „exotic” şi „nesănătos”. Mai există un alt cuvânt pe care-l folosesc. Cuvântul este „morbid”. Nu-l utilizează des. Sensul lui este atât de simplu, încât îi este teamă să-l utilizeze. Totuşi, îl foloseşte şi, când şi când, îl întâlnim în ziarele populare. Desigur, este un cuvânt prea ridicol pentru a fi folosit în cazul unei opere de artă. Căci, la urma urmelor, ce este morbiditatea dacă nu o manifestare a emoţiei, o modalitate de gândire pe care nu o poţi exprima? Publicul este în totalitatea lui morbid pentru că nu poate găsi niciodată modalitatea de a exprima ceva. Artistul nu este niciodată morbid. El exprimă tot. El se plasează în afara subiectului şi, prin mijloacele sale specifice, creează efecte artistice fără seamăn. A-l numi pe artist morbid pentru că tratează tema mor­bidităţii este ca şi cum ai spune că Shakespeare este nebun pentru că a scris Regele Lear.

Minuni și false minuni (1)

DESPRE CELE SUPRAFIREŞTI SI DESPRE ÎNGERI 

Pentru cine crede în Dumnezeu şi în darurile mîntuitoare ale Bisericii este firească şi credinţa în atotputerea Făcătorului: căci Cine a rînduit legile firii le poate şi birui, fiindcă El le stăpîneşte. El poate săvîrşi orice minune între care cea mai mare - de la Creaţie, de la Întrupare şi de la Înviere - este Prefacerea Sfintelor daruri la fiecare Sfîntă Liturghie. Pentru cine crede în Dumnezeu, toate minunile Sfintelor Scripturi sînt cele mai neclintite adevăruri ale Istoriei umane, după cum neîndoielnică este împlinirea profeţiilor, după cum sigură va fi şi Parusia, a doua venire a Domnului nostru lisus Hristos, pe norii văzduhului, în toată slava Lui cerească, atunci cînd vor învia morţii şi se va arde cu foc tot pămîntul, întru pregătirea şi pornirea înfricoşatei judecăţi a lumii.

Mitul androginului

Aristofan: Trebuie însă mai întîi să lămuresc care este natura omenească şi la ce prefaceri a fost ea su­pusă. Iată, cîndva, demult, noi nu eram alcătuiţi cum sîntem acum, eram cu totul altfel. În primul rînd, oamenii erau de trei feluri, nu de două ca acum, de fel bărbătesc și de fel femeiesc, ci și de un al treilea fel, care era părtaş la firea fiecăruia dintre cele două. Însă din acesta a rămas doar numele, fiinţa lui a pie­rit din lume. Făptura aceasta omenească din vremu­rile acelea era un bărbat-femeie, un androgin, iar alcătuirea lui, ca și numele, ţinea și de bărbat și de femeie. 

Războiul leacurilor - poveste din Călugăreni

 În opera lui de căpătâi, intitulată „Românii supt Mihai Voievod Viteazul”, apărută postum între 1861 și 1863 în „Revista română” a lui Alexandru Odobescu, Nicolae Bălcescu scria: "Mihai avea multă îngrijire pentru os­taşii săi. Adesea, la mese, el dăruia cazacilor, ca şi celor­lalte oşti, bani, cai, haine cusute cu fir, ce luau vederile prin feliurimea cotoarelor şi a florilor. Astfel toată armia sa era frumos împodobită şi mîndră de strălucitoarele ei costumuri, cît şi de vitejia ei. Adesea Mihai, cînd le da da­ruri sau leafa, îi îndemna să stea credincioşi pe lîngă prie­tenia şi norocirea lui şi le zicea: „Mai adăstaţi puţin, os­taşi şi vă voi duce într-o ţară unde se găseşte cu îmbelşugare mătase, aur, diamante şi tot feliul de avuţii”."

Despre flacără

 „Nu demult – le povestea odată Zacharias Lichter câtorva prieteni într-o după-amiază cu lumină dulce, mă îndreptam cu o bucată de pâine în buzunar şi cu un borcan de iaurt în mână spre o grădină publică; eram obosit, mi se făcuse foame şi abia aşteptam să mă aşez pe-o bancă şi să mănânc. Neatent cum mergeam, n-am observat că la un moment dat asfaltul trotuarului era spart: m-am împiedicat, am căzut, iar borcanul de iaurt s-a făcut ţăndări şi mi-a împroşcat hainele. Parcă spre a spori ridicolul situaţiei, am început să strig şi să mă zbat, cuprins de-o inexplicabilă spaimă, ca şi cum m-aş fi prăbuşit nu pe-o stradă oarecare, ci într-o prăpastie fără fund.

Sufletul omului în socialism - un eseu al lui Oscar Wilde din 1891 (Partea III)

 Individualismul este deci acel lucru pe care-l vom atinge prin socialism. Drept rezultat firesc, statul tre­buie să renunţe la ideea guvernării. Trebuie să renunţe pentru că, aşa cum a spus un înţelept cu multe secole înaintea lui Christos, omenirea poate fi lăsată în voia ei – acest lucru e posibil pentru că există. Dar faptul de a guverna omenirea nu există. Toate modalităţile de guvernare sunt eşecuri. Despotismul este nedrept faţă de oricine, inclusiv faţă de despotul care, probabil, este făcut pentru lucruri mai bune. Oligarhiile sunt nedrepte faţă de mulţi, iar olocraţiile sunt nedrepte faţă de puţini. Democraţia a trezit mari speranţe odată, dar demo­craţia înseamnă pur şi simplu terorizarea poporului de către popor pentru popor. S-a descoperit că aşa este. Aş zice că era şi timpul, pentru că orice formă de autoritate este destul de degradantă, îi degradează pe cei care o exercită şi îi degradează pe acei asupra cărora se exer­cită. Atunci când este folosită într-un mod violent, brutal şi crud, are un efect bun: creează sau, în orice caz, aduce la suprafaţă spiritul de revoltă şi indivi­dualismul care o va ucide. Atunci când este aplicată cu un anume grad de blândeţe şi însoţită de premii şi răsplăţi, este teribil de demoralizantă. În acest caz, oamenii sunt mai puţin conştienţi de presiunea teribilă la care sunt supuşi, petrecându-şi viaţa într-un fel de confort grosolan, asemeni animalelor preferate, fără să-şi dea seama că, de fapt, gândesc cu gândurile altora, trăiesc după standardele altora, poartă, practic, ceea ce s-ar putea numi haine de mâna a doua, nefiind o clipă ei înşişi. „Cel care doreşte într-adevăr să fie liber”, spune un gânditor subtil, „nu trebuie să se conformeze”. Iar autoritatea, ademenindu-i, mituindu-i pe oameni să se conformeze, creează un tip brutal de barbarism suprasaturat.

Cinci întâlniri cu diavolul - poveste din Valea Călugărească

   În anul 1859, în comuna Valea Ialomiței, aflată la granița dintre județele Ialomița și Brăila, se năștea, într-o familie bogată de aromâni, Nicolae Pișculescu. În vremea aia, zona era împânzită de lacuri, multe dintre ele fiind azi secate din cauza irigațiilor masive. Afacerile locale se învârteau mai toate în jurul pescuitului și o parte însemnată din ele aparțineau familiei Pișculescu, mai precis tatălui lui Nicolae, care controla producția de pește din lacurile Râzea și Porcul.

   Așa se face că Nicolae, începând de pe la 17 ani, călca pe urmele tatălui și era implicat în multe combinații cu pește, câteva dintre ele destul de periculoase. În 1878, una dintre aceste combinații l-a obligat să plece din Valea Ialomiței. El s-a stabilit în Dideștii Teleormanului, la 300 de kilometri distanță de locurile unde copilărise și la numai 13 kilometri de Roșiorii de Vede.

Pasărea cu aripile scrise - Poveste din Secăria

 În vara anului 1944, la Secăria a avut loc o serie de evenimente din cele care te pot marca pentru tot restul vieții dacă asiști la desfășurarea lor. Zilnic, începând de marți 01.08 și până sâmbătă 05.08,  la ora 12:00, o pasăre imensă, albă, s-a rotit deasupra satului în cercuri largi, timp de zece minute, după care s-a odihnit alte patru minute pe acoperișul casei lui Gheorghe Stoica, pentru a zbura apoi, cu o viteză incredibilă, în direcția Comarnicului.  Cel care a văzut-o primul a fost copilul Stelian Tăbăraș, care i-a spus bunicii sale că avea pe aripi niște cuvinte scrise cu negru, ceea ce a făcut-o pe bătrână să exclame: „aoleu, n-or fi fost în rusește?”. Stelian, în vârstă de numai cinci anișori, a întrebat: „ce înseamnă rusește?”. Iar bătrâna i-a explicat: „limba pe care o vorbesc rușii, cei mai îngrozitori oameni care trăiesc pe pământ.”

Remember Zacharias Lichter

Mulţi dintre cei care au avut prilejul să-l vadă, chiar întâmplător şi în treacăt, l-ar putea recunoaşte dintr-o descripţie cât de sumară: făptura lui ciudată, de o urâţenie neverosimilă, se întipăreşte până şi în memoria oamenilor cu un simţ al observaţiei slab dezvoltat, ca una dintre acele amintiri marginale, dar tenace care, multă vreme acoperite de umbră, pot oricând reveni cu prospeţimi şi precizii uimitoare.

Onoruri postume - o poveste a lui Danilo Kiš

Faptele s-au petrecut cam pe la o mie nouă sute douăzeci şi trei sau douăzeci şi patru. Şi cred că a fost vorba de Hamburg. Era în perioada crahului financiar şi a inflaţiei galopante, cînd cîştigul zilnic al unui docher se ridica la şaptesprezece miliarde de mărci, iar oficiile unei prostituate de lux se plăteau de trei ori pe-atît. (Marinarii hamburghezi îşi ţineau „mărunţişul" în cutii de carton, la subsuoară.) Intr-una din cămăruţele rozalii din preajma portului se stingea fulgerător din viaţă, de aprindere de plămîni, o prostituată pe nume Marieta. Ucraineanul Bandura, marinar şi revoluţionar, susţinea că „se mistuise din dragoste". Trupu-i divin nu se putea căptuşi cu o chestie ordinară, apoi oftica era o „boală burgheză".

Sufletul omului în socialism - Un eseu al lui Oscar Wilde din 1891 (Partea II)

S-ar putea pune întrebarea în ce mod individua­lismul, care este mai mult sau mai puţin dependent de existenţa proprietăţii private pentru a putea să se dezvolte, va beneficia de abolirea proprietăţii private. Răspunsul este foarte simplu. Este adevărat că, în con­diţiile existente, extrem de puţini oameni, cum ar fi Byron, Shelley, Browning, Victor Hugo, Baudelaire şi alţii, care au avut mijloace proprii de întreţinere, şi-au putut desăvârşi personalitatea în mai mică sau mai mare măsură. Nici unul dintre aceştia nu a lucrat o zi ca angajat. Toţi au fost scutiţi de sărăcie. Cu toţii au fost extrem de avantajaţi, întrebarea este dacă înlătu­rarea unui asemenea avantaj ar servi individualismul. Să presupunem că este înlăturat. Ce se va întâmpla atunci cu individualismul ? Ce foloase ar trage acesta?

Cancerul învățământului(1)

În postarea de față va fi vorba despre meditații. Un subiect de mare actualitate, care poate fi abordat din perspectiva elevilor, a profesorilor, a părinților sau a ANAF-ului. Cel mai simplu e pentru fisc: meditațiile contra cost generează venituri care ar trebui impozitate. Așadar, profesorii ar trebui să dețină case de marcat, să le dea elevilor bonuri fiscale și să țină contabilitatea. Altminteri, devin evazioniști.

Cicluri de sentiment

Martin Armstrong, cel mai bun analist de cicluri de sentiment, susține că războiul din Ucraina va escalada și va deveni mondial la începutul anului viitor. Guvernele statelor vestice ar dori să mascheze deficitele bugetare cronice, impasul datoriilor și falimentul sistemului de pensii din Europa antrenând o conflagrație planetară, este opinia acestuia. Băncile centrale au pierdut controlul asupra economiei.

Îmblânzirea hienelor

 Am găsit pe undeva, în oceanul Internetului, un text care se vrea cu morală, dar care suferă, în opinia mea, o fractură logică. Iată-l:  
„Indiferent cât de mult trăiește, Leul cel Mare va muri în cele din urmă, într-un mod deplorabil. Așa e întocmită lumea. La apogeul lor, leii conduc, urmăresc alte animale, le prind, le devorează și lasă resturile pentru hiene. Dar bătrânețea vine repede.

Ion - cel mai scurt dintre dialogurile lui Platon

  

PLATON
ION
394 – 391 î.Hr. (?)
traducere de Constantin Noica

 [sau Despre „Iliada”]

SOCRATE: Fii binevenit, Ion. De unde soseşti pe meleagurile noastre? Nu cumva din oraşul tău, din Efes?
ION: Nicidecum, Socrate, vin din Epidaur, de la sărbătorile lui Asclepios.
SOCRATE: Fac epidaurienii şi întreceri între rapsozi, în cinstea zeului?
ION: Fireşte, şi chiar întreceri în alte arte [1].
SOCRATE: Ia spune, ai luat parte la vreo întrecere? Şi cum ai sfîrşit?
ION: Am luat premiul întîi, Socrate.
SOCRATE: Frumos lucru. Acum vezi să învingem şi la Panatenee [2].
ION: Aşa are să fie, numai să vrea zeul.

Sufletul omului în socialism - Un eseu al lui Oscar Wilde din 1891 (Partea I)

 

Principalul avantaj care ar apărea în urma instaurării socialismului este, fără îndoială, faptul că socialismul ne-ar elibera de necesitatea sordidă de a trăi pentru alţii, ceea ce în prezent apasă atât de greu aproape asupra tuturor.

În decursul secolului, câteodată, un mare om de şti­inţă cum este Darwin, un mare poet cum este Keats şi un spirit critic fin cum este Renan, un artist desăvârşit ca Flaubert au fost capabili să se izoleze, să se ţină deoparte de pretenţiile zgomotoase ale celorlalţi, să stea „la adăpostul zidului”, cum spune Platon, şi să atingă astfel perfecţiunea interioară, spre propriul câştig unic şi spre câştigul unic şi durabil al lumii întregi. Majo­ritatea oamenilor îşi ruinează viaţa printr-un altruism nesănătos şi exagerat – sunt forţaţi, într-adevăr, să se ruineze. Se văd înconjuraţi de o sărăcie dezgustătoare, de o urâţenie dezgustătoare, de o foamete dezgustă­toare. Sunt astfel, inevitabil, adânc tulburaţi de toate acestea. Omul este stârnit mai curând emoţional decât intelectual; şi, aşa cum am subliniat acum câtva timp într-un articol despre funcţia criticii, e mai uşor să ai înţelegere faţă de suferinţă decât faţă de gândire. În consecinţă, având intenţii admirabile, deşi greşit direcţionate, ei se înhamă la modul foarte serios şi cu mult sentiment să remedieze relele pe care le întâlnesc. Dar remediile concepute de ei nu vindecă boala, o prelungesc doar. Într-adevăr, remediile lor sunt o parte a bolii.

O viziune a războiului

Pentru că nu mai e loc nicăieri, au început să întindă trupurile soldaților pe tarabele din piața centrală de flori... Aici veneam nu demult să cumpăr colțunași pentru jardiniere, narcise aduse din munte și liliac alb.

Acum, printre tarabe, aruncate pe ciment, putrezesc dalii și garoafe, alături de trandafiri, bujori, crizanteme și frezii, iar sub o masă pe care stă chircit, ca în uter, trupul unui colonel găsit cu mațele revărsându-i-se din burtă, văd două orhidee cu carnea roasă de niște șobolani lucioși și hulpavi.

Când și când, cadavrele se destind aproape imperceptibil, se aud clipoceli discrete care amintesc de micile erupții ale vulcanilor noroioși și gândul mă duce la plajele înțesate de morse adormite pe nisip.

Trupurile sosesc fără încetare și încep deja să fie înghesuite câte două pe o tarabă. Paznicii se prefac că nu văd siluetele celor veniți după medalii, epoleți, centuri, nasturi, bocanci, baionete, chipie...

Curând, toate tarabele au câte trei morți dezbrăcați și piața de flori se închide. Două femei cu figuri abrutizate dau cu mături de nuiele și strâng grămezi de flori. Siluetele fac din ele buchete pe care le leagă cu șireturi de la bocancii morților.

Apuc și eu un bidon de doi litri, cu husă, pentru apă și un binoclu prins între două hoituri. Mă îndrept spre ieșire. Trupurile deja se colorează în grena, în albastru închis, unele prind nuanțe de galben... cine știe cât au zăcut pe maidane până să fie aduse aici...

Mă aplec să iau o orhidee - una pe care șobolanii încă n-au dibuit-o. Are și ghiveci de plastic, o să o pun în dormitor, unde îmi va aminti de iubita mea cu părul în patruzeci de nuanțe de negru.

Mirosul devine greu și mă întreb cum e posibil ca putrezirea să înceapă atât de brusc. Pare că totul e pus pe repede înainte.

Am ieșit. Mă îndrept către casă, furșându-mă pe lângă pereții clădirilor istorice. Când și când se aude un șuierat și o săgeată se înfige în caldarâm.

Din spate vine o dogoare. Mă întorc și văd piața de flori în flăcări. Trupurile pocnesc ca niște cartofi ținuți în jar. În curând vor rămâne doar oase prăjite, pe care le vor strânge femeile cu mături de nuiele. Grăbesc pasul, o rup la fugă.

Am ajuns acasă. Urc scara în spirală, descui, intru, îmi văd chipul în oglinda din sufragerie: Doamne, incredibil cât de mult am îmbătrânit de azi dimineață...