O poezie a filosofului exilat, proletarul romantic Gheorghe Pamatuf

Elegie paradisiaca
Când mi te laşi, alinător, pe coasta
Din care-n vremi te scoase Dumnezeu,
Mai ruptă te presimt, de ce-i al meu
Decât în ziua-ntâi pe vremea asta.

Mai ştii când rătăceam sub Carul Mare
Prin stele ce te gândilă-n călcâi
Iar eu lucid şi temător de soare
Îţi dăruiam umbrela cea dintâi



Şi-ţi susuram cuvinte tandre-n ceafă
În dulcele stil clasic şi sanscrit?
Târziu, pe unicorni, la călărit,
Ne picura amurgul din carafă

Şi ne culcam odat’ cu heruvimii
Dup-o hârjoană preţ de-o zi şi-un veac
Făcând cu mâna, răsfăţaţi, mulţimii
De maci ce ne-nsoţeau pân’la iatac.

Mai ştii cum, aşezaţi pe foi de cort,
Altoiam merii tatălui comun
Cu un sărut şi ramuri de căpşun
Să facă mere dulci, pentru export?

Ori cum priveam până în zări de zare
Netulburaţi de nori şi nici de smog
Şi fără să aştepţi ca să te rog
Mă sărutai pe frunte, la culcare?

De m-am însingurat, a cui e vina?
Tu rătăceşti prin munţi de ametist,
Eu tac. Iar Dumnezeu, văzând că-s trist,
Nu mă trimise azi să-i ud grădina.