Il Luce

Lucescu a supravietuit unui accident urat de tot. Acum este operat. Se simte bine si se va recupera complet in vreo doua luni. Intre timp, au inceput sacalii din presa: "de ce s-a operat Lucescu in tara?" Ei, carevasazica si de-aici putem scoate ceva anti-Basescu! Basescu s-a operat la Viena, Il Luce la Bucuresti. Concluzie: Lucescu e mai patriot decat Basescu. Simplu, nu?

Deja toata mizeria asta ma face sa ma gandesc ca Lucescu va ajunge parlamentar. Chiar daca poate lui nici nu-i trece asa ceva prin cap deocamdata. Dar o sa aiba altii grija sa-l invete de bine, mai ales ca acum, iata, prin grija sacalilor din presa, incepe sa i se formeze capitalul electoral necesar. In orice caz, daca Lucescu nu va intra in politica, il voi considera un om de mare caracter. Am zis.

Pensiuni

Ieri pe la 5 am ajuns in Busteni si am inceput sa caut o pensiune. Am colindat ce-am colindat si m-am lamurit: niciun loc in Busteni pana pe 15 ianuarie. Excelent. Am incercat si in cateva locuri din Sinaia: aceeasi poveste. Pe drum, masini circuland bara la bara pe sensul Bucuresti - Brasov. Nu mai intelegeam nimic:

Cu colegii de facultate

Carevasăzică, luni am fost la Budapesta ca să-mi duc familia la aeroport. Marți am făcut vreo nouă ore până la Breaza, la Gogol. Miercuri, am plecat la București, de unde nu m-am putut întoarce decât pe la 8 seara. Ei bine, la ora 1 din noapte, m-am sculat de la masă și m-am dus să mă culc, lăsându-l pe Gogol să facă ce vrea el cu carafa de vin. Nu am mai putut să rezist, asta nu mi s-a mai întâmplat demult.
Am adormit rapid și, culmea, iar am visat, vise din cele lungi și clare, din care parcă nu ai mai vrea să te trezești. De data asta, mi-au apărut foști colegi de facultate, printre care Gabriel Naghy, zis Ghioși. Nu l-am mai văzut de atunci, am aflat că e în America. În vis, venea către mine cu bucurie și cu zâmbetul pentru care îl plăcea toată lumea. Mai erau și ceilalți acolo și mi se părea că nu trebuie decât să ne ducem până la facultate, să ne așezăm în bănci și să fim din nou cei de-atunci. Mi se părea absurd să fim alții, încercam să înțeleg și nu reușeam. Apoi a apărut și Maria și visul a mers mai departe, în alte direcții și cu alte personaje.

Un spam

Regula 1: in Bucuresti nu exista reguli.

Regula 2: niciodata nu trebuie sa vorbiti despre faptul ca in Bucuresti nu exista reguli.
Regula 3: orice portiune libera de asfalt constituie un loc ideal de parcare. In aceasta ordine de idei, faptul ca acea portiune de asfalt este in fata unei curti cu garaj, in mijlocul unei intersectii sau pe linia de tramvai, este total irelevant.

Regula 4: oricine isi poate gasi un loc de parcare "platit" in jurul blocului, atata timp cat este primul care isi scrie pe asfalt numarul cu vopsea si isi monteaza gardulet de fier.
Regula 5: In Bucuresti nimeni nu are propriul lui loc de parcare. Primul venit e primul servit. De asemenea, primul sosit are dreptul de a-si marca teritoriul cu urina.

On the road again

Chefuit si dormit la Azuga. Acum Ploiesti. In scurt timp, o iau catre Bucuresti. Deseara sper sa fiu la Malaga.
Nu stiu daca o sa am internet acolo, dar daca da, o sa urc poze.
PS Daca ajung in Malaga, o sa devin malagambist. Abia astept!

Sepia si alb-negru

Asa cum se obisnuieste, pe cruce o sa fie in curand poze cu mama, cu tata si cu Bunelu. Firma care presteaza servicii funerare la care am apelat, lucreaza cu unii din Bucuresti, pe care-i doare la doi metri in fata bombeului de felul in care ies pozele. In fond, ei le primesc pe mail, le aranjeaza cu un soft oarecare, le inscriptionaza pe placute ovale si isi iau banul. Asta este tot. Pe mine, insa, in calitate de client, ma doare ca pozele sa arate OK, adica sa semene si sa fie cat de cat reprezentative.

Pe dos

Sentimentul inutilitatii care m-a contaminat de la o vreme este atat de mare, incat, uneori, lucrurile pe care le fac mi se par neverosimile. Spre exemplu, nu mai spal ibricul decat din doua in doua cafele. Adica fac o cafea, o beau si las ibricul asa, in parasire, nu-l spal, nu-l clatesc. La urmatoarea cafea, dau cu putina apa prin el, cat sa nu fie zatul de trei degete, il umplu si il pun pe foc. Tacamurile? Pe ele le las sa se stranga pana nu mai am cu ce manca, folosind la fiecare masa altele. Apoi le iau pe toate si le pun la fiert intr-o oala. Cand sunt fierte pana nu mai ramane pe ele nici macar o molecula de grasime, le clatesc, le sterg si le pun la locul lor, apoi procesul reincepe. Mai am multe exemple, dar inutilul sentiment al inutilitatii ma impiedica sa le scriu aici.

Mingea de ping-pong

Nu am mai mers de multa vreme cu trenul romanesc. M-am suit prin Italia, acum vreo doi ani, intr-un tren, dar aici, la noi, de prin 2003 am mers numai cu masina. Acum, cand am decis sa plec la Bucuresti cu vagonul de dormit, n-am observat niciun fel de diferenta fata de ceea ce stiam din vremea in care lucram la AEM Timis si plecam in delegatii una-ntr-una. E simplu: cauti vagonul, te sui, gasesti cuseta, iti iei locul in primire, vine insotitorul si-i dai biletul, primesti asternuturi, iti faci patul, te culci, dormi, visezi ca esti minge de ping-pong, te trezesti dimineata, te speli, cobori din tren si gata, asta a fost calatoria. Asadar, toate vechi si noua toate la cuseta. In schimb, daca te duci cu un tren de zi, n-ai cum sa nu remarci ca lucrurile s-au schimbat extraordinar de mult. Inclusiv pretul, care este imens. Am mers sambata de la Sinaia la Bucuresti cu un rapid si am platit 45 de lei. Si asta in conditiile in care de la Bucuresti la Sinaia venisem cu ocazia si platisem 20 de lei.

Bucurestii

Indiscutabil, iubesc Bucurestii. Imi plac bucurestenii, trasaturile lor, mersul, vocile. Imi place orasul, e un aer special acolo, ceva care nu s-a schimbat din vremea in care eram student. A existat o vreme in care am incercat sa gasesc un job la Bucuresti, dar n-a fost sa fie. M-as muta maine, daca as avea o oportunitate.

Din nou in gara

Peste patru ore plec la Bucuresti. Am hotarat sa iau trenul, din urmatoarele motive: e mai ieftin si decat masina si decat avionul, ma culc seara la Timisoara si dimineata sunt la Bucuresti, nu trebuie sa mai conduc o zi intreaga si sa ajung acolo praf, pot sa beau linistit un whisky cu amicii mei, nu trebuie sa ma mai enervez cu cautatul locului de parcare si ar mai fi motive. 

Pentru prima data dupa destula vreme, am hotarat sa nu mai iau laptopul cu mine. O sa iau doar camera foto.
Apropo de avion: cea mai ieftina varianta e de trei ori mai scumpa decat trenul. Ca sa iti convina, trebuie sa faci rezervare cu cel putin o luna inainte. 

Am oarecari emotii: n-am mai fost intr-o gara de nu stiu cati ani. Ultima de care imi aduc aminte a fost gara de prin Italia, de unde am luat un tren catre Roma.

Capitanul si invalidul

Astazi este Ziua Pompierilor. Ce este un pompier? Este un om care, impreuna cu echipa lui, participa la stingerea incendiilor. Ei, pentru ce ar trebui sa aiba acesti oameni o zi numai a lor? Simplu, pentru ca in 1848, o companie de pompieri romani s-a batut, in Dealul Spirii, cu un corp de armata otoman. Compania era condusa de capitanul Zaganescu si i-a facut pe turci carne de mici. Iata cam cum au decurs lucrurile: 

Zaganescu

După 40 de ani - imagini ale descompunerii (1)

În iulie, când am plecat de la Peștera, mergând către București am trecut prin Poiana Țapului. Și, bineînțeles, mi-am amintit de tata, care lucrase mai toată viața la Preventoriul TBC de acolo. De la el știam că tuberculosii sunt de două feluri: pozitivi și negativi. Cei negativi nu transmit bacilul, așa că poți sta liniștit printre ei. Sunt oameni practic vindecați, dar care au nevoie de tratament periodic, aer curat și odihnă. La Poiana Țapului, veneau doar negativii, așa că tata nu era în pericol. 

Tata in balconul preventoriului de la Poiana Tapului, in 1967

Batalia de o jumatate de ora

Sunt la Bucuresti, la amicul meu Lucica. El e la lucru, iar eu astept sa ma sune unii oameni. Aseara m-am intalnit cu Mircea, am mers amandoi la Ilie Stoian si am ascultat discul cu Povestile Mariei. Muzica lui Ilie e foarte bine facuta, plus ca sunt cateva gaselnite care cred ca vor conta pentru ascultatori. Cum stateam si ascultam, a aparut si Irina Cojar, asa ca eram acolo patru dintre cei care au contribuit la aparitia CD-ului (a lipsit doar sunetistul).

De acolo, eu si Mircea am mers la un restaurant. M-am luptat cu el o ora si ceva ca sa-l determin sa nu mai fumeze. Dar ingeniozitatea fumatorilor atunci cand vine vorba de argumente contra abandonarii fumatului este imensa. Pana la urma, tot ce am reusit a fost ca nu a fumat vreo jumatate de ora. Oricum si asta e un succes.

In studio

Dupa ce am plecat din satul Pestera, am luat-o catre Bucuresti, pentru inregistrarea CD-ului meu cu povesti. Toata combinatia a fost aranjata de Ilie Stoian, vechiul meu amic, care este, ca sa zic asa, in bransa. El va compune muzica, el a gasit studioul de inregistrari, tot el mi-a recomandat-o pe Irina Cojar, actrita la National, care a citit povestile. Sunt convins ca o sa iasa ceva deosebit.

Irina intorcand pagina

A venit vacanta, cu trenul din Franta

In seara asta, Maria pleaca pentru o saptamana la Kitzbuel, impreuna cu o parte din colegii de clasa. O sa fie mare distractie pe-acolo. Iata ce trebuie sa aiba copiii asupra lor:

Tyson și Vătmănița

Am ajuns la Timişoara, aseară, după douăsprezece ore de condus cu câteva pauze şi un ocol pe la Curechiu. Am văzut locurile, am văzut camera unde urmează să petrec o lună. Proprietăreasa e o cucoană de 62 de ani, care a lucrat 20 de ani în Bucureşti ca vătmăniţă. N-am cunoscut până acum o vătmăniţă, trebuia să merg la Curechiu pentru asta. O femeie cât un munte. Când am ajuns, nu era acasă, dădea la sapă pe undeva. Are o voce puternică, aşa cum trebuia să aibă orice vătmăniţă care se enerva, în canicula din anii lui Ceauşescu şi zbiera la călătorii atârnaţi de scări. Mă gândeam că eu, la 62 de ani, probabil o să fiu un moş în baston. În spatele casei e un câine lup pe nume Tyson. Când m-a văzut s-a ghemuit la pământ şi a încercat să se târască rapid, ca să se ascundă, însă nu i-a dat voie lanţul. Vătmăniţa mi-a explicat că soţul ei, care a murit anul trecut, se îmbolnăvise de nervi şi bătea câinele, care a rămas cu o spaimă de bărbaţii cu burtă, cum sunt eu. Cu chiu cu vai, am reuşit să pun mâna pe el şi să-l mângâi. Când am plecat, scheuna a jale.
La Timişoara, frânt cum eram, am oprit pentru două beri. Le-am dus acasă, am făcut un duş. Am deschis televizorul: serviciu întrerupt pentru neplată. Excelent, am luat hotărârea să renunţ la cablu. Nu îmi mai trebuie televizor de azi înainte. Am băut berile, apoi am adormit în sufragerie, prăbuşit pe canapeaua unde doarme, de obicei, Richi2

Ciuntirea

Azi, plecare catre Bucuresti. O sa locuiesc la amicul meu Lucica. Am cateva intalniri pe care le consider importante, legate de editia a doua a cartii mele de povesti precum si de varianta ei vorbita. Am de gand sa fac un CD cu o voce cunoscuta (de genul Mircea Albulescu). Singura problema este ca va trebui sa prescurtez povestile, mai precis sa elimin din ele parti intregi, pentru ca altfel inregistrarile ar dura (si ar costa) mult prea mult. Pana la urma, asta nu ar fi un capat de tara, insa cred ca, intr-adevar, intre varianta scrisa si cea audio trebuie sa existe niste diferente. Exact ca in cazul filmelor facute dupa carti.

Problema prescurtarii este, insa, una dramatica. Am muncit la "Povestile Mariei" mult, fiecare cuvant mi se pare ca are importanta lui. Cum sa fac sa ciuntesc textul?

Discutii enervante

Putine lucruri ma irita mai mult decat discutiile cu habotnicii. Sunt oameni pe lumea asta care, dupa ce au ales calea credintei, nu doar ca nu mai sunt interesati de nimic altceva, insa nici nu accepta vreun argument. Toate problemele lor sunt rezolvate printr-o singura fraza: "la Dumnezeu, totul este posibil". Asadar, e posibil ca un cerc sa aiba patru colturi, e posibil ca o broasca sa fie in acelasi timp si musca, nu e nicio problema ca eu sa nu fiu eu, adica A sa fie diferit de A si asa mai departe. Totul e sa vrea Dumnezeu. Marii teologi medievali si-au dat seama ca atotputernicia lui Dumnezeu duce la contradictii grave (de tipul: poate Dumnezeu sa creeze un bolovan pe care sa nu-l poata distruge?) si au cautat solutii pentru a iesi din dificultate. Adica e vorba de lucruri serioase, recunoscute de inteleptii bisericii, asupra carora se mai discuta si azi.

Cum s-a ingrijit domnul Liiceanu de sanatatea mea

A treia intalnire cu Liiceanu a fost la Bucuresti. Dupa ce am plecat din Sinaia pentru a ma stabili definitiv (asa imi spuneam pe atunci) la Timisoara, am gasit un job la cea mai mare fabrica comunista de aici: AEM. Un fel de blazon al orasului in vremea lui Ceausescu, actualmente aceasta fabrica este condusa cu mana de fier de o individa, pe nume Olimpia Moica. Nu o sa spun acum ce face aceasta "femeie" in fabrica, nu o sa povestesc despre infernul pe care stie sa-l creeze. Las pentru mai tarziu lucrurile astea. Spun doar ca niciodata, pana atunci, nu vazusem asa ceva, nici macar nu-mi inchipuisem ca este posibil. Regimul de teroare instaurat de acea "femeie" era atat de criminal, incat nu mai aveam nimic altceva in gand decat sa plec cat mai repede.

Esecuri la Protocolul de Stat

Domnul Liiceanu mi-a facut si a doua vizita. De data asta, insotit de alte trei persoane, nu mai stiu cine erau. Le-am aratat spatiul propus pentru librarie si au fost foarte multumiti. Apoi au plecat. Spre seara, primesc telefon de la Liiceanu: "domnule Baz, noi in momentul asta parasim tara, va rog sa aveti grija de dumneavoastra, ne auzim peste cateva zile". Mai are sens sa spun cat eram de co-Plesit?