Imbecilitatea unor titluri din presa

Citesc in EVZ un articol cu un titlu incredibil: "Norvegian cu talent: românul Bogdan Ota a demonstrat că e genial în două minute". Stau si ma intreb daca omul care a scris acest articol e sanatos la cap. Cum vine asta, sa demonstrezi in doua minute ca esti genial? Asa ceva s-ar putea intampla, eventual, in cazul unui om de stiinta, care ar veni cu un rezultat revolutionar, dar nici atunci nu ar fi de ajuns doua minute. Si, mai mult: cui i-a demonstrat romanul Ota ca este genial? Exista o instanta in fata careia se duc oamenii si demonstreaza ca sunt genii? Publicul norvegian este o astfel de instanta? Sincer sa fiu, acest titlu de articol mi se pare una dintre cele mai mari dobitocii care se pot imagina.

Bogdan Ota, in timpul demonstratiei

La Costica

La ora 8 voi pleca spre Moldova. Pe seara sper sa fiu la amicul meu Costica, traitor in satul Verdea din comuna Racoasa. Comuna asta este undeva intre Panciu si Adjud, inconjurata de dealuri. Costica s-a nascut acolo, apoi valurile vietii l-au purtat prin toata lumea si l-au azvarlit la Sinaia, unde s-a casatorit cu Adriana. Adriana e verisoara cu Luminita, fosta mea colega, cea care m-a dat pe mainile lui Petre Mongolu. Acum vreo zece ani, au vandut casa de la Sinaia si s-au dus la Verdea. Costica a muncit ca un rob si a ridicat o casa. Nu au copii, cu toate ca si-ar fi dorit (mai mult Costica), insa acum se pare ca e prea tarziu.

Intrarea la Costica

Plecarea

Nu ştiu un moment mai minunat decât cel al plecării. Nu contează când, unde sau de unde. Contează doar că pleci. Faţă de momentul plecării, cel al sosirii este de-a dreptul trist. Singurul lucru atractiv la sosire este că ea declanşează numărătoarea inversă pentru următoarea plecare. Dacă aş putea, aş pleca tot timpul. M-aş odihni, ca să prind puteri şi aş pleca mai departe, tot mai departe. Pentru că a rămâne, înseamnă a muri. Partir, c'est mourir un peu, zic francezii prin gura lui Alphonse Allais. Dar nu, este exact pe dos. Când pleci, renaşte posibilitatea ca undeva, în cursul călătoriei, să dai peste „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”. Nu contează cât e de mică şansa asta, cert e că dacă rămâi, o anulezi.
Unii spun că mai important decât plecarea şi decât sosirea este drumul în sine. Pe aceştia îi interesează cum călătoreşti şi nu de ce călătoreşti. Adesea, preocupaţi să călătorească bine, nu observă pe unde îi poartă drumul. Când dau peste „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” trec mai departe, fără să ştie pe lângă ce-au trecut, atenţi cum sunt doar la gropile drumului.
Atunci când nu mai poţi să pleci, când ştii cu precizie că orice s-ar întâmpla tu vei rămâne, atunci eşti deja mort. Şi o să trăieşti mort, până o să mori de-a binelea.

Alungarea cerului

De câte ori prinde ocazia, Maria se uită la nişte filme cu tineret difuzate de Disney Channel. Sigur că am fost curios să aflu şi eu despre ce e vorba în filmele alea. Şi cea ce am văzut mi s-a părut cumplit. E vorba despre diverse seriale cu adolescenţi şi, în absolut toate, se petrec cam aceleaşi lucruri.

Lumina de altădată

În dimineața asta, m-am trezit cu un profund sentiment al dezrădăcinării. Am ieșit cu Richi și, în vreme ce el săpa tunele în iarba plină de rouă, m-am gândit la locuri demult pierdute, pe care nu o să le mai regăsesc niciodată. Bunăoară, mi-am adus aminte de Sinaia anilor 60, când locuiam cu ambii părinți undeva peste drum de actualul hotel Internațional.

Cum aș fi putut să intru în Cartea Recordurilor

O să fac o mărturisire: cartea pe care am citit-o de cele mai multe ori în viață este Winnetou de Karl May. Când aveam 12 - 13 ani, citeam Winnetou așa cum respiram. Joi seara terminam de citit ultimul volum, al cincilea, iar vineri dimineața începeam sa citesc din nou primul volum. La un moment dat mă puteam lăuda că am citit cele cinci volume de 22 de ori. Dacă s-ar fi aflat, poate ajungeam în cartea recordurilor.

Varianta pe care o citeam eu, in traducerea lui Eugen Frunză, a apărut în 1972 în celebra colecție „Biblioteca pentru toți”. Iată cum începe:

Batjocorirea

Am scris despre Mihaela Ursuleasa, o mare pianista a Romaniei. Cautand acum, sa aflu ce mai face ea, am dat, pe site-ul Antenei 1, peste o imagine absolut incredibila, insotita de un text halucinant, pe care ma grabesc sa le reproduc:

Mihaela Ursuleasa si-a asigurat nu numai succes profesional, dar si celebritate mondena. Romanca a castigat unul dintre trofeele concursului Echo Klassic desfasurat in Germania, iar bucuria ei s-a manifestat din plin. Daca Mihaela Ursuleasa a topait, si-a aruncat pletele in toate directiile si a sarit chiar in sus de bucurie pe covorul rosu, adevarata bucurie a fost a fotografilor care au reusit sa surprinda explicit unul dintre sanii artistei, sarit cu totul din decolteu!

Reguli si proceduri

Cred ca angajatii din firmele serioase au toate sansele sa isi rezolve problemele existentiale inaintea noastra, a celor care nu avem de-a face cu programul strict, cu munca densa 10 ore pe zi si cu venitul acasa doar pentru a regasi o perna. Prin probleme existentiale inteleg acele nelinisti care il macina pe omul modern atunci cand isi pune intrebari de genul: "oare care este sensul vietii mele?" Ei bine, angajatii firmelor serioase, confruntati cu acest tip de probleme, pot ajunge foarte usor la Decalog.

Rime mai mult sau mai putin pentru copii

Cine a citit "Zbor deasupra unui cuib de cuci", isi aminteste, poate, de motto-ul acestui teribil roman:

"Unu-o ia de-a dreptul, altul zboara shui,

altul trece peste cuibul cucului".

Chief Bromden din One Flew over the Cuckoo’s Nest

Discutii enervante

Putine lucruri ma irita mai mult decat discutiile cu habotnicii. Sunt oameni pe lumea asta care, dupa ce au ales calea credintei, nu doar ca nu mai sunt interesati de nimic altceva, insa nici nu accepta vreun argument. Toate problemele lor sunt rezolvate printr-o singura fraza: "la Dumnezeu, totul este posibil". Asadar, e posibil ca un cerc sa aiba patru colturi, e posibil ca o broasca sa fie in acelasi timp si musca, nu e nicio problema ca eu sa nu fiu eu, adica A sa fie diferit de A si asa mai departe. Totul e sa vrea Dumnezeu. Marii teologi medievali si-au dat seama ca atotputernicia lui Dumnezeu duce la contradictii grave (de tipul: poate Dumnezeu sa creeze un bolovan pe care sa nu-l poata distruge?) si au cautat solutii pentru a iesi din dificultate. Adica e vorba de lucruri serioase, recunoscute de inteleptii bisericii, asupra carora se mai discuta si azi.

As vrea sa fiu detectiv

Fluturii din pandispan

„Domnule, si va rog sa ma credeti, îmi vine atât de greu
Sa vorbesc, de la o vreme, la masa
Pe care o iau sub portretul iubitului meu
Din pandispanul taiat la desert zboara fluturi albastri si fini ca matasa!

Un text pe gustul meu

Din reveriile domnului R.

Când singuraticul domn R. a ajuns
din întâmplare în chiar apropierea
domnisoarei sensibile N., el i-a spus:
„ma bucur ca existati, domnisoara”.
La tacerea mirata si indignata a ei, a raspuns:
„ati fi putut, ma gândesc, sa nu existati”.

De ce am renuntat la solidaritatea sofereasca

De multe ori, mergand cu masina prin diverse locuri, am fost la un pas de a plati amenda pentru depasirea vitezei legale, dar, gratie semnalizarii facute cu farurile de cei care veneau din sens opus, am inteles ca radarul pandeste, asa ca am redus viteza si am scapat. Dupa aia, trecand de radar, mi-am continuat drumul, dar am avut grija sa semnalizez si eu cu farurile, pentru a-i salva de amenda pe cei care veneau cu viteza prea mare din sensul celalalt. Toata chestia asta poarta numele de solidaritate a soferilor si, din cate am observat, se practica doar in Romania. Poate gresesc, poate si bulgarii sau grecii au acest tip de solidaritate, care se prea poate sa fie balcanic si nu romanesc. Cert e ca in tarile Europei Occidentale prin care m-am plimbat, nu am intalnit acest obicei.

Gena guduratului

Cu ani în urmă, când eram profesor de matematică la Sinaia, le dădeam elevilor mei, la dirigenție, câte un chestionar care nu avea nicio legătură cu materia pe care o predam. Una din întrebări era, întotdeauna: „care sunt trei lucruri pe care le-ați lua neapărat cu voi dacă ar trebui să mergeți să locuiți pe o insulă pustie?” Și, într-un procent suficient de mare încât să devină semnificativ, elevii puneau ca prim astfel de obiect cartea de matematică.

Viata de politist

Daca tot am amintit de Garcea, ia sa pun eu cateva poze artistice cu politisti si cu puscariasi. Le-am facut intr-o zi in care detinutii de la penitenciarul timisorean, imbracati cu bluze de la RETIM - salubritatea locala - au trecut si pe strada mea pentru a curata mizeria aruncata de concetatenii lor liberi. Politistii nu pareau prea incordati, probabil ca detinutii de la Timisoara nu au sange de Papillon.

1

2

Trebuie ?

Unul dintre cuvintele de care ma feresc precum dracu' de tamaie atunci cand vine vorba de educatia Mariei este "trebuie". Pentru ca, asa cum este el inteles de cei care-l folosesc cu mare placere, acest cuvant este lipsit de sens. Tin minte cu mare precizie revolta care ma cuprindea, copil fiind, atunci cand, dupa ce mancam de pranz, tata imi spunea: "si acum trebuie sa dormi o ora". Ei bine, de ce trebuia sa dorm eu, in vreme ce baietii din gasca bateau mingea pe-afara? Ce putea sa insemne acel "trebuie"? Acum stiu ca sensul pe care i-l atribuia tata era: "daca nu faci ce spun eu, iei o mama de bataie". Numai ca el spunea "trebuie" ca si cum, indiferent de ce s-ar fi putut intampla, sub nicio forma si in nicio imprejurare eu n-as fi putut face altcumva decat sa dorm ora aia.

Noile fructe

In sfarsit, aseara am gasit incarcatorul pentru bateriile camerei foto. Asa ca am putut sa fac niste poze la care ma gandesc de vreo saptamana. E vorba despre un cos de fructe in care se afla...ce sa fie, ce sa fie...ah, da: fructe. In prima vedeti un mar si doua grepfruturi. In a doua, se adauga o para uriasa, din plastic.

Eu nu sunt la fel

Unul dintre cele mai dezgustătoare lucruri petrecute după Revoluţie, este, în opinia mea, apariţia grupului „Vacanţa Mare”. Umorul promovat de acest grup este de-a dreptul insultător pentru consumatorul obişnuit de divertisment televizat. Am văzut rareori câte un fragment din producţiile cu Garcea şi de fiecare dată mi s-a întors stomacul pe dos. Pe la nunţile ţigăneşti auzi lucruri mai plăcute decât voma permanentă împroşcată de „Vacanţa Mare”. Din câte am dedus, emisiile de gaze toxice ale grupului au avut audienţă, românii s-au bulucit să le urmărească. Stau şi mă întreb de ce. Măcar pentru asta nu poate fi de vină Băsescu: Garcea a apărut cu mult înaintea lui. De ce, atunci, românii dau buzna să urmărească spectacole despre lături, gunoaie, porci, căcat, mizerie, vomă, curve, putregai, emisiuni pline de înjurături, obscenităţi, aluzii greţoase?

Intimitatea mea cu Zoe Ceausescu

Acum, ca tot a venit vorba de Zoe Ceausescu, trebuie sa marturisesc ca am cunoscut-o si eu. Ba, mai mult decat atat, am impartit cu ea, la un moment dat, un spatiu foarte mic, as putea zice - intim. Ei, daca ar fi stiut Petru Popescu... poate mi-ar fi dedicat mie romanul lui "Dulce ca mierea e glontul patriei".

O frază memorată, nu neaparat memorabilă

O întâmplare foarte interesantă, dacă nu stranie, se leagă de una din cărțile pe care le-am citit în adolescență. E vorba despre "Sfârșitul bahic" al lui Petru Popescu. Am fost marcat extrem de puternic atunci când am citit prima dată această carte. Habar nu aveam cine e Petru Popescu, nici nu mă interesa. Doar după ce a fugit din țară și a început să vorbească pe la Europa liberă i-am dat mai multă atenție, dumnealui personal. Și, trebuie să recunosc, abia în anii din urmă, când Petru Popescu a revenit în România, am aflat că, pe vremea când publica "Sfârșitul bahic", era concubinul lui Zoia Ceaușescu.

Petru Popescu - probabil cu expresia cu care a dat-o gata pe Zoia