Mertzanul patriarhului

Am citit si eu, ca tot romanul, stirea despre patriarhul Daniel care se deplaseaza cu un Mercedes. Mare lucru - mi-am zis. Ce-ar trebui sa faca ditamai patriarhul? Sa mearga pe jos, probabil, pentru ca altfel, orice masina ar avea, ar sari fel de fel de ziaristi sa-l ia la intrebari. Eu, unul, as fi ales o masina mai modesta, e adevarat: un VW Passat, de exemplu si nu chiar ultimul model. Insa Daniel face cum crede el ca e mai bine. Oricum turma credinciosilor i se va prosterna la picioare, chiar daca l-ar vedea coborand dintr-un OZN. 

Caderea unui mar

Problema fundamentala nu este ca omul sa descopere cum este lumea, ci sa decida cum este ea. Vreau sa spun ca lumea are o proprietate uimitoare: este asa cum vrea fiecare, ramanand totusi ea insasi. Un exemplu.

Sa zicem ca eu cred in coincidente. Tot ce ma inconjoara mi se pare ca e plin de intamplari de tipul asta, de semne, de legaturi oculte etc. Atunci aia este lumea. Scurt si cuprinzator. In acelasi timp, pentru cineva care nu crede in lucrurile astea ci considera ca exista o cauzalitate explicabila stiintific in tot ce se petrece, aia va fi lumea: o lume plina de legi care asteapta sa fie descoperite si exprimate in formule. Eu imi voi petrece viata descoperind coincidente si ele se vor arata cu duiumul, el va imbatrani cautand legi si va avea parte de ele din plin. 

Cineva o sa spuna ca e vorba de parti diferite ale vietii. Nu, e viata insasi, ea nu e ceva exterior tuturor fiintelor, e ceva pe care-l avem cu totii. Si il avem asa cum credem ca este. Caderea unui mar mie mi se va arata ca un semn de la nu stiu ce entitate, lui Newton i se va arata ca o actiune a legii gravitatiei. Caderea marului e parte si din viata mea si din viata lui Newton, dar inseamna cu totul altceva pentru fiecare dintre noi.  Greu al naibii de explicat. Dar eu m-am incredintat ca asa stau lucrurile.

Telenovela

Ieri, in timp ce pregateam diverse lucruri fine pe aragaz, am auzit istoria unei pisici povestita de Liliana catre Maria si Christine. Era vorba de o pisica din anii lui Ceausescu pe care socrii mei - Mitza si Valeriu (zis ulterior "Barosanu") o tineau in apartament. Locuiau la parter, nu era dificil sa tii o pisica obisnuita sa intre si sa iasa pe geamuri. Intr-o zi, pisica a disparut. Disparea ea, ce-i drept, cate o zi  - doua, ca orice pisica. De data asta, insa, a trecut vreo saptamana si nu s-a mai intors. Barosanu', suparat foc, a inceput sa bata cartierul cu pasul, cautand-o. A mers pe toate stradutele, printre blocuri, ce mai, n-a lasat nimic necercetat. La un moment dat, a auzit mieunatul pisicii venind de undeva din subsolul unui bloc. S-a dus acolo si a luat locatarii la rand, spunand ca aia e pisica lui si trebuie sa o ia inapoi. Pana la urma, administratorul a recunoscut ca a gasit matza pe strada si, fiind blanda, a putut s-o prinda, asa ca a dus-o in subsol ca sa lichideze soarecii. A mai spus ca nu stia ca e matza cuiva, ca daca ar fi stiut n-ar fi facut lucrul ala etc. Apoi a deschis usa de la subsol si Barosanu' si-a luat pisica. A dus-o acasa, dar lucrurile se schimbasera radical. Pisica era intr-un fel de stare de soc, ca in filmele cu copii rapiti. Se ducea tot timpul pe scari in jos, catre subsol si isi facea acolo nevoile, mieuna sinistru - pe scurt nu mai era ea insasi. In aceste conditii, Barosanu' a luat o decizie dureroasa:  a suit pisica in masina si a dus-o pe un camp unde i-a dat drumul. 

Daca s-ar fi intors acasa dupa o vreme, ar fi fost vorba, efectiv, de o telenovela cu pisici. Dar nu s-a mai intors

Rotunjirea Waldorf

Una dintre iesirile cu Pop a fost la Cluj, la marea intalnire Waldorf care se tinea acolo in fiecare an. Ca profesor aveam ce invata de acolo, zicea Pop. Foarte frumos, m-am dus la Cluj si am participat la niste lectii demonstrative de fizica, dupa care am mers la atelierele ce creatie. Ceea ce am vazut acolo m-a lasat fara grai. Sa ma explic.

Relatii ciudate

La vreo sapte-opt ani dupa Revolutie, am cunoscut la Sinaia un popa raspopit, pe nume Pop. Povestea lui era ciudata: slujise pe la Manastirea Sinaia, apoi intrase in nu stiu ce fel de cercuri pe care regimul le repudia si cauta sa le destrame. Cercul la care se afiliase Pop il continea si pe muzicologul George Balan, care avea o casa la Sinaia, in care se spunea ca se petrec lucruri fioroase - n-am aflat niciodata natura acelor lucruri. Calugarul Pop a fost nevoit sa dezbrace rasa monahala si a plecat in Germania, de unde s-a intors dupa 90 in calitate de om de afaceri si promotor al antroposofiei lui Rudolf Steiner, sub firma pedagogiei Waldorf.

Stavilarul

O poezie a lui Mircea Ivanescu

Alte pisici

Sa te apleci sa mîngîi pisica, atunci cînd
intri într-o camera straina - însa privind
spre fiinta care, lînga fereastra, a ramas
în picioare, urmarindu-te, fara surîs
aparent, doar ca în ochi cu un fel de sclipire
în care se repeta lumina de dimineata a soarelui
cum ti-o închipuiai patrunzînd prin fereastra înalta -
pentru ca acuma, cînd esti tu aici, este seara.
Sa vorbesti peste capul pisicii, pe care-l simti ridicat
sa te priveasca atenta - sa vorbesti, poate indiferent
(si asta ar fi un pacat - caci simtind sub palma acea moale
adeverire a lumii care este blana pisicii, ar trebui
sa crezi în realitatea fiintelor, si a altor fiinte
decît a acestor fapturi cu blana). Acum
sa stii ca esti într-o vreme cu lumina scazuta,
si cu moliciuni vibrînd calde - si sa-ti aduci
aminte încet ca pe vremuri visai sa intri în camere
necunoscute, cu pisici alintate si ferestre înalte,
si acolo sa stai nemiscat, respirînd...

Portret facut de cineva care nu ma cunoaste

Citesc intr-un blog peste care am dat din intamplare (si care intre timp s-a inchis pentru persoanele ne-invitate), o postare care suna asa:

acel om drag care în tinereţe era un modern şi un acerb, cititor de kafka şi admirator al lui tarkovsky, acel om care scria poeme despre o femeie tânără cu rochia lipită de trup în ploaia unei nopţi la munte, sau versuri cu crengi de fum, acel om fără şcoală multă, dar cu o memorie înspăimântătoare, exactă şi detaliată, care-mi povestea mai demult despre accesele lui de furie incontrolabilă, rare şi groaznice (o dată, într-un astfel de moment neguros de rătăcire, a lovit cu sete un mascul de nutrie care-şi devorase puii, altă dată m-a lovit în leagăn, stupoarea şi scârba lui de sine însuşi instantaneu plesnindu-l peste faţă şi peste inimă), acel om inteligent şi ager care-mi citea povestea lui aleodor împărat şi a lui jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-şchiop, (personaj care mi-a îngrozit copilăria), acel om potolit şi îmblânzit între timp, doar cu rare accese de încrâncenare, ascultă acum fascinat de d. puric şi priveşte cu gâtul încordat filmele cu chuck norris, iar eu, înspăimântată şi ruşinată de dispreţul din mine, îl iubesc cu patimă şi duioşie de nedescris.

Si ma gandeam ca daca as inlocui masculul de nutrie cu setterul pe nume Doly, daca l-as elimina pe "d. puric" dar as adauga putina scoala, iar pe chuck norris l-as inlocui cu van damme, aici ar fi vorba de portretul meu, facut cu o exactitate aflata aproape de fotografie de cineva care nu ma cunoaste, dar care a trait langa un om foarte asemanator mie. Acesta ar putea fi foarte bine un text scris de Maria, daca ar avea nu 9 ci 18 ani. As vrea sa mai traiesc pana atunci, sa simt cum e sa fii iubit "cu patima si duiosie de nedescris".

Bătrânii de pe marfar - O poveste scrisă de elevul Raul Baz în anii 70

BĂTRÂNII DE PE MARFAR
Nimeni nu a reuşit vreodată să atingă acele culmi ale nesimţirii şi insolenței pe care astăzi le-au depăşit şi de care se depărtează continuu bătrânii de pe marfar. Menirea lor este să-şi petreacă zilele închişi în vagoane sau aşezaţi pe câte un tampon, însă ei, pentru a nu-şi dezminţi faima, se suie pe acoperişul trenurilor şi acolo îşi desfăşoară activitatea lor condamnabilă şi de-a dreptul scandaloasă. Locul pe care şi l-au ales le conferă un anume grad de siguranţă, în sensul că evită astfel căderea între tampoane sau accidentele care, în întunericul din vagon, sunt foarte posibile. Dar în acelaşi timp, acolo sus se ivesc o serie întreagă de alte probleme.

Mici miracole

Vine Moş Crăciun, se apropie şi nu pot să nu fug cu gândul în copilărie, când sosirea moşului era cel mai important eveniment al anului. Sigur că veneau, peste an şi alte personaje, cum ar fi Moş Nicolae sau Iepuraşul. Dar niciunul nu se compara cu Moş Crăciun. Tata aducea un brad care atingea tavanul cu vârful, apoi, împreună cu mama, îl umplea cu globuri, beteală, bomboane, lumânărele, artificii. O minune, nu altceva.  Am şi acum câteva dintre globurile copilăriei şi, când le privesc, parcă luceşte ceva special în ele, o frântură din lumina acelor vremuri.

Meditatii

Cand eram mic de tot, ma trimiteau ai mei la meditatii. Cele mai interesante mi se pareau lectiile de pian, pe care le faceam cu doamna Stanescu. Femeia asta era un adevarat fenomen. Se entuziasma rapid de la te miri ce fleacuri, era plina de energie, iubea copiii, organiza tot felul de mici evenimente, plus o mare auditie anuala, in cursul careia se produceau elevii sai, pe grupe de varsta. Cei mai mici, care abia invatasera cum e cu clapele albe si cele negre, nu cantau la auditia asta, ci spuneau, timizi, cate o poezie. Eu imi amintesc precis cum am recitat "Catelusul schiop". Veneau apoi copiii care stiau sa cante niste game si sa solfegieze si uite-asa pana la cei mari, care studiasera 14 ani si interpretau prima miscare din Sonata a opta a lui Beethoven, zisa si Patetica 

O poezie a lui Emil Brumaru

Bucuriile simple
Nu mai vor să se-ntîmple.
Am tot așteptat și-am tot așteptat
Să-mi crească iarba cuminte în pat,
Curcubeie să-mi intre pe geam,
Fluturi să tragă în ham
Soarele ca pe-un rădvan
Din care tu să scobori
Frumoasă și dusă de subțiori
Pînă la gura mea sfîntă
Ce coapsele albe îți cîntă
În rugăciune,
Minune cu proaspăta roură-n spume…

Prietenia

Mă întreabă o prietenă dacă am prieteni. Ea e virtuală, dar mă întreabă de cei reali. Îi spun că nu am şi îmi cere să-i dovedesc. Cum naiba poţi dovedi că nu ai prieteni?
Mă uit la Maria. Când avea cinci-şase ani, considera că fiecare copil pe care-l cunoaşte îi e prieten. Făcea liste cu ei şi se bucura că-s mulţi. Au trecut anii şi dintre ei n-a mai rămas niciunul. Acum are prieteni noi, cu mult mai puţini, de la şcoală. Se vor duce şi ei.
Mă uit la soacră-mea. La 80 de ani, nu are niciun prieten. Se vizitează cu o babă, dar acolo nu e vorba de prietenie ci mai degrabă de fapte creştineşti.
Îmi aduc aminte de mama. A avut o singură prietenă, căreia îi spunea Ți. Norocul lor că stăteau în Sinaia amândouă. Apoi Ți a murit şi mama a rămas fără prieteni.
Aşadar, ar fi vorba de o "prietenie torenţială" în copilărie, care se domoleşte treptat şi ajunge la secetă în anii bătrâneţii.

Revenirea

Mos Nicolae a trecut si pe la mine azi noapte, dupa vreo cateva mii de ani de absenta. La Maria vine oricum, ca e fata cuminte, dar la mine....Iata ce mi-a adus:

Scurte întrebări

Ce-ar fi dacă fiecare bobiţă expandată de porumb ar fi o fiinţă care locuieşte într-un tuci? Expandarea, deci momentul în care bobiţa se desface şi înfloreşte, ar fi echivalentul naşterii. Moartea ar surveni în momentul în care nişte dinţi - ai mei, ai tăi - ar zdrobi mica fiinţă. Între cele două evenimente majore, s-ar desfăşura viaţa celor care se numeau, cândva, „floricele de porumb”.
Probabil că în scurta lor viaţă, floricelele de porumb şi-ar pune, exact cum facem şi noi, o mulţime de întrebări fundamentale: Cine suntem? De unde am venit? Unde ne ducem? Există vreun sens în ceea ce se întâmplă? Cu siguranţă ar face felurite ipoteze, care de care mai ingenioase, ar descoperi dovezi, ar inventa zei. Însă nicicum nu ar putea să-şi imagineze cerul albastru umplându-se de nori, ploaia care cade peste lanul de porumb, lujerul de care stă agăţat coceanul învelit în frunze, bobiţele aurii, mâinile care le desprind din locaşurile lor şi care le aruncă în tuciul cu ulei încins, făcându-le să înflorească.
De multe ori m-am gândit la asta şi m-am mirat de faptul că oamenii continuă să creadă că pot şti vreodată de unde venim, unde ne ducem şi dacă toate astea au vreun sens.

Telefoane

Nici n-am ajuns bine la Tulcea, venind dinspre Tichilesti, ca au inceput sa sune telefoanele celor cativa prieteni care ma felicita de ziua mea. Nu cred ca numarul lor trece de 5. Inainte sa moara mama erau 6. 

Desigur, am avut perioade in care ma sunau cu zecile. De exemplu cand eram sef la Economat. Primeam flori, ma sunau tot felul de tipi de care nu-mi mai aminteam etc. Sau cand eram profesor la Sinaia, mi se intampla sa intru in clasa si sa inceapa toti sa cante chestiile traditionale cu "multi ani traiasca".

Mileul

Povestea mileului de la tanti Hima e si ea destul de ciudata. Dupa ce am plecat de la Tichilesti, pe drum, am discutat cu Marcelina fel de fel de lucruri legate de lepra si leprosi. Trebuie sa recunosc ca in pofida asigurarilor date de director ca boala nu se transmite, in ciuda faptului ca asistenta care ne-a intampinat sta acolo de ani si ani cate 8 ore in fiecare zi si nu pare a fi atinsa, o urma de teama tot isi facuse simtita prezenta in mintile noastre. Totusi era vorba de LEPRA - cea mai cumplita dintre boli! De mic copil stiam de la tata ce inseamna boala asta. El venise intr-o zi acasa cu un atlas de dermatologie si il studiasem, fascinat, ore intregi.

La Tichilești

Fripturică cozonaci
Bărbățelului să-i faci
Am găsit textul acesta pe un ștergar dintre cele pe care le aveau bunicii și străbunicii noștri în bucătărie. Locul în care l-am găsit este unul dintre cele mai puțin umblate, ascuns undeva în pădurile județului Tulcea, un loc pe care cei mai mulți dintre oameni îl evită, dar unde eu m-am dus cu drag și cu emoție: Leprozeria Tichilești.
Am fost acolo în 20 august, de ziua mea. Inițial, aveam de gând să rămân peste noapte și să fac un mic chef cu leproșii. Până la urmă, însă, totul s-a limitat la o vizită de o oră. Mi-am dat seama că nu puteam să mă întind cu ei la băutură, ei nu au voie să bea, iar apoi nu aveam unde să dorm. Cel mult în cabinetul doctorului, dar asta nu mi-ar fi convenit și oricum nu cred că mi-ar fi fost acceptat. Așa că am luat diverse chestii de cadou (suc, painici, portocale etc) și m-am dus la Tichilești, împreună cu prietena mea Marcelina - mama Ioanei.

Engleza veche

Dar nici cu engleza veche nu mi-e rusine. Oare stie cineva ce inseamna toate astea?

Sum men seyn, that thei hen the Body upward, as an Egle, and benethe as a Lyoun: and treuly thei seyn sothe, that thei ben of that schapp. But o Griffoun hathe the body more gret and is more strong thanne 8 Lyouns, of suche Lyouns as ben o this half; and more gret and strongere, than an 100 Egles, suche as we hen amonges us. For o Griffoun there will bere, fleynge to his Nest, a gret Hors, or 2 Oxen zoked to gidere, as thei gon at the Plowghe. For he hathe his Talouns so longe and so large and grete, upon his Feet, as thoughe thei weren Hornes of grete Oxen or of Bugles or of Kyzn; so that men maken Cuppes of hem, to drynken of: and of hire Ribbes and of the Pennes of hire Wenges, men maken Bowes fulle strong, to schote with Arwes and Quarell.

Logica limbii germane

Maria invata la scoala in limba germana. Stie o gramada le cuvinte si structuri. Intr-o zi, cand veneam cu ea si cu o colega de-a ei catre Timisoara, au vorbit tot drumul numai in germana, asa incat n-am inteles aproape nimic. Pe mine, germana ma deprima. Pur si simplu mi se pare infernala. Cu toate astea, se pare ca ea are o logica destul de simpla. Uite:

Mutarea

Gata, mi-am schimbat adresa virtuala. Pana azi am locuit in Macondo, oraselul imaginat de Marquez, in care se petrec fantasticele intamplari prin care trec cei din familia Buendia. De azi, m-am stabilit in Castelul Donnafugata, cel in care locuia printul Salina - personajul principal din Ghepardul lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa. Omul trebuie sa se mute din cand in cand, daca sta in acelasi loc putrezeste de viu.