Anul trecut, mergând către Budapesta să-mi recuperez familia care sosea cu avionul dinspre America, am avut prilejul să constat cât de departe poate merge paranoia. Rulam liniștit, cu viteza legală, totul era calculat ca să ajung la timp; aveam în mașină scaunul regulamentar pe care urma să stea Maria ca să evităm amenzile; în player se învârtea un disc nou - nouț, pe care îl făcusem cu o seară înainte, cu muzică din categoria „toate piesele adevărate s-au compus în anii 70”; sorbeam când și când din cafeaua făcută după procedurile esențiale; rezervorul era plin-ochi; mă sunase nevasta din Paris, de la aeroport, ceea ce însemna că partea cea mai lungă a călătoriei fusese parcursă cu bine. Așadar, totul mergea (ca) pe roate, când, brusc, prin minte mi-a trecut următorul scenariu: în momentul in care ajung la aeroport, avionul cu Maria se prăbușește, și nu oriunde, ci exact peste mașina mea.
Un blog pentru linistea adultilor
Totalul afișărilor de pagină
luni, 4 iunie 2012
duminică, 3 iunie 2012
O escrocherie de la inceputul secolului trecut
În 1910, un anume domn Sam
Geezil, din Chicago, şi-a vândut afacerea cu antrepozite contra unei sume de
aproape un milion de
dolari. S-a hotărât să se retragă dintr-o mare parte din activităţile de până
atunci, ca să se ocupe de administrarea numeroaselor lui proprietăţi, dar, în
adâncul sufletului, tânjea după viaţa palpitantă de mai înainte. Într-o zi, la
biroul său s-a prezentat un tânăr, pe nume Joseph Weil care şi-a exprimat dorinţa de a cumpăra un
apartament scos la vânzare. Geezil i-a explicat condiţiile; preţul era de opt
mii de dolari, cu un acont de două mii.
O vanzare de carti
La terminarea celui de-al doilea an trei de facultate, am luat hotararea sa vand un mare numar de carti de matematica, din cele pe care le studiasem mai mult sau mai putin de-a lungul anilor. Erau cateva pe care nici macar nu aveam habar de unde le luasem si cu atat mai putin pentru ce le luasem, intrucat nici macar nu le deschisesem vreodata.
Mici intamplari cu animale (42)
Urşi, cerbi, căpriori şi acvilă alături
Brigadierul de vînătoare L. G. conducea un vînător francez căruia i s-a îngăduit să împuşte un urs în regiunea Ghelinţa. Într-o seară, cei doi şi-au ales ioc de pîndă în marginea unei poieni întinse, unde ieşeau şi urşi si alt vînat
la iarba fragedă de
primăvară.
Faceti-va bine (105)
Feriguţa
Denumire ştiinţifică: Polypodium vulgare.
Denumire populară: iarba dulce.
Prezentare. Feriguţa este o plantă perenă cu o lungime de maximum 30 cm. Rizomul este dezvoltat – cât un creion – şi are gust dulce. Frunzele au forma binecunoscută a frunzelor de ferigă, adică penat-sectată, fiind prinse direct de rizom. Sporii de formează în lunile august şi septembrie. Feriguţa creşte din abundenţă în zonele montane şi submontane, în locuri umbroase şi umede. Important din punct de vedere terapeutic este rizomul, dar, în anumite cazuri, se utilizează şi frunzele.
Denumire ştiinţifică: Polypodium vulgare.
Denumire populară: iarba dulce.
Prezentare. Feriguţa este o plantă perenă cu o lungime de maximum 30 cm. Rizomul este dezvoltat – cât un creion – şi are gust dulce. Frunzele au forma binecunoscută a frunzelor de ferigă, adică penat-sectată, fiind prinse direct de rizom. Sporii de formează în lunile august şi septembrie. Feriguţa creşte din abundenţă în zonele montane şi submontane, în locuri umbroase şi umede. Important din punct de vedere terapeutic este rizomul, dar, în anumite cazuri, se utilizează şi frunzele.
Întâlnirea prietenilor
Nu doar distanţele fizice ne separă, ci şi cele temporale. Eu trăiesc aici şi acum, iar prietenul meu Gogol, de exemplu, trăieşte acolo şi atunci. Nu avem un timp absolut la care să ne raportăm. Când la mine toată lumea va trece în 2013, Gogol şi cei de acolo vor mai avea de aşteptat o oră până să poată şi ei să strige de bucurie. Întâlnirea este deplasarea unuia către celălalt în spaţiu dar şi în timp. Dacă aş putea merge cu viteză foarte mare, astfel încât să parcurg distanţa Hannover - Breaza în numai un minut, ar fi vorba despre o călătorie în timp: aş pleca de aici la ora 8, aş număra până la 60 şi, iată, ar fi 9 şi un minut. Călătoria către un prieten este suspendarea timpului tău, încercarea de a-l contopi cu timpul lui, acel timp unic în care nu mai poate trăi nimeni altcineva, pentru că nimeni nu poate fi în acelaşi loc în care este el. Când doi prieteni se întâlnesc, amândoi ies din timpul personal şi pătrund în marele timp universal, cel în care poate fi întâlnit Dumnezeu consemnând în jurnalul eternităţii fiecare astfel de eveniment.
Ei, dar unii călătoresc pentru a se întâlni cu duşmanul lor, mânaţi de gândul cel rău. Şi ei îşi suspendă timpul personal, şi ei ies în grădina marelui timp universal, numai că, în cazul lor, există un al doilea catastif, în care consemnările sunt făcute de altcineva, la fel de meticulos şi de răbdător, cineva pe care este mai bine să nu-l întâlneşti şi al cărui nume nu trebuie pomenit.
Ei, dar unii călătoresc pentru a se întâlni cu duşmanul lor, mânaţi de gândul cel rău. Şi ei îşi suspendă timpul personal, şi ei ies în grădina marelui timp universal, numai că, în cazul lor, există un al doilea catastif, în care consemnările sunt făcute de altcineva, la fel de meticulos şi de răbdător, cineva pe care este mai bine să nu-l întâlneşti şi al cărui nume nu trebuie pomenit.
sâmbătă, 2 iunie 2012
O infratire cu Buzzati
Invitaţii inutile
Aş
vrea să vii la mine într-o seară de iarnă şi, îmbrăţişaţi în spatele
ferestrelor, privind singurătatea străzilor întunecoase şi reci, să ne amintim
de iernile din poveşti, unde trăiam împreună fără să ştim. Pe acele poteci
vrăjite am trecut cu adevărat tu şi eu, cu paşi timizi, împreună am mers prin
pădurile pline de lupi, spiriduşii ne spionau din smocurile de muşchi prinse de
turnuri. Impreună, fără s-o ştim, priveam de acolo la viaţa misterioasă care
ne aştepta. Acolo au tresărit în noi pentru prima oară dorinţele nebune şi
dulci. „Îţi aminteşti?", ne vom spune unul altuia, strângându-ne uşor în
braţe, în încăperea caldă şi tu îmi vei zâmbi încrezătoare, în vreme ce afară
tablele zgâlţâite de vânt vor scoate un sunet lugubru. Dar tu - acum îmi
amintesc - nu cunoşti basmele vechi cu regi fără nume, cu căpcăuni şi grădini fermecate.
N-ai trecut niciodată, vrăjită, pe sub copacii fantastici ce-ţi vorbesc cu
voce omenească, n-ai bătut la poarta castelului pustiu, nici n-ai umblat noaptea
după lumina din depărtare, n-ai adormit sub stelele Răsăritului, legănată de o
pirogă sacră. În spatele ferestrelor, într-o seară de iarnă, probabil am rămâne
muţi, eu pierdut în basmele moarte, tu în alte griji, necunoscute mie. Eu aş
întreba: „Îţi aminteşti?", dar tu nu ţi-ai aminti.
Lucrurile simple
A face împreună... ce simplu e de spus şi cât de dificil, uneori, de pus în practică. Există oameni care nu au vocaţia asta - pur şi simplu le lipseşte „organul”, cum ar zice bătrânul căpcăun cumsecade Andrei Pleşu. Nu cred că e vina lor, aşa au crescut. Când erau copii, toată lumea îi punea la punct, nu se juca nimeni cu ei, trebuia să se retragă cine ştie pe unde şi să îşi găsească acolo ocupaţie. Pe unii, asta i-a distrus, pe alţii i-a întărit. Dar vai, degeaba sunt acum tari ca stâncile, dacă nu ştiu să se bucure de clipa aia măruntă, în care îţi bei cafeaua împreună cu omul de lângă tine, când pare că lumea e numai pentru voi doi, clipă care te întăreşte şi-ţi da raţiunea suficientă de a supravieţui unei noi zile.
A face împreună lucruri mărunte, aparent inutile - ce acțiune simplă şi cu câtă suficiență trec unii peste ea. Cât de mult ar conta, câte ziduri s-ar risipi. Şi totuşi... cât de complicate sunt pentru unii lucrurile simple.
A face împreună lucruri mărunte, aparent inutile - ce acțiune simplă şi cu câtă suficiență trec unii peste ea. Cât de mult ar conta, câte ziduri s-ar risipi. Şi totuşi... cât de complicate sunt pentru unii lucrurile simple.
vineri, 1 iunie 2012
Ispravile lui Pacala (18)
Strechea
Despărţit
de-a sa nevastă ce-i făcea viaţa amară,
Iată-l iarăşi
pe Păcală, singur, treierând cea ţară
Şi râzându-şi
de-ale lumii neghiobii, azi într-un sat,
Mâine-ntr-altul,
ca-nainte, pân-a nu se fi-nsurat.
O decizie definitiva
Aflu, cu oarecare intarziere, de condamnarea definitiva a unui fost ministru roman, pe numele lui Ioan Avram Muresan. Iata cum suna stirea:
Magistratii Inaltei Curti
de Casatie si Justitie (ICCJ) l-au condamnat, luni, pe fostul ministru
al Agriculturii, Ioan Avram Muresan, la sapte ani de inchisoare cu
executare, intr-un dosar in care a fost judecat pentru abuz in serviciu
contra intereselor publice in forma calificata, deturnare de fonduri si
fals intelectual. Decizia este definitiva.
In parc cu Carmen
Eram prin clasa a opta şi aveam o părere excelentă despre mine însumi. Eram băiat deştept, mi se rupea de reguli, aveam succes, pe orice puneam mâna ieşea bine, fetele mă plăceau, băieţii mă invidiau. Ce-aş fi putut să-mi doresc mai mult?
Una din prietenele mele era Carmen. O fată înaltă, brunetă, care locuia în cartier cu mine. De multe ori ne întâlneam dimineaţă pe drumul către şcoală. Uneori, la întoarcere, când mă duceam direct acasă, mergeam împreună şi pe drum povesteam. Fumam amândoi şi asta crea între noi o complicitate aparte. Câteodată ne opream prin câte un loc mai dosnic şi fumam - oh, ce gust aveau ţigările alea... ce parfum...
Una din prietenele mele era Carmen. O fată înaltă, brunetă, care locuia în cartier cu mine. De multe ori ne întâlneam dimineaţă pe drumul către şcoală. Uneori, la întoarcere, când mă duceam direct acasă, mergeam împreună şi pe drum povesteam. Fumam amândoi şi asta crea între noi o complicitate aparte. Câteodată ne opream prin câte un loc mai dosnic şi fumam - oh, ce gust aveau ţigările alea... ce parfum...
joi, 31 mai 2012
O povestire a lui Dino Buzzati
Mantaua
După
o nesfârşită aşteptare, când speranţa începea să moară, Giovanni se întoarse
acasă. Nu bătuse ora două, mama lui strângea masa, era o zi cenuşie de martie
şi ciorile zburau de colo-colo.
Apăru
pe neaşteptate în prag, mama strigă: „Ah, binecuvântatule!" şi alergă să-l
îmbrăţişeze. Ana şi Pietro, cei doi frăţiori mult mai mici decât el, începură
să strige de bucurie. Acesta era momentul aşteptat de luni şi luni de zile, ce
trecea atât de des ca fulgerul prin visele dulci din zori, momentul care
trebuia să aducă fericirea.
luni, 28 mai 2012
Ultima zi la Naarden
Inainte de a merge la Van Gogh Museum am dat o tura prin Volendam, manati de sfaturile gasite pe net, de genul "Anyone who wants to see the real beauty of Holland, goes to Volendam". Oraselul e la numai 20 de kilometri de Amsterdam, adica la o aruncatura de bat. Dupa ce l-am vazut cap-coada, am apreciat ca intr-adevar, merita. Nu o sa scriu prea multe, o sa pun in schimb poze. Uite:
duminică, 27 mai 2012
Un lan de grâu
Azi, vizită împreună cu Maria la Van Gogh Museum. Pot spune că nu mi s-a mai întâmplat niciodată să fiu atât de impresionat de un tablou cum am pățit-o acolo. A fost ca o lovitură de măciucă în moalele capului. Mă învârteam prin sala "Auvers", când, la un moment dat, m-am întors brusc, nu am idee de ce, exact în momentul în care un pluton compact de vizitatori se risipea din fața unui perete și l-am văzut: îi zice „Korenveld onder onweerslucht”, adică „Wheatfield under thunderclouds”, ceea ce ar veni „Lan de grâu sub cerul noros”, ori „Cer noros deasupra unui lan de grâu”. Tabloul este pictat în 1890, la Auvers sur Oise, cu un an înainte ca Van Gogh să se sinucidă.
Mici intamplari cu animale (41)
Între vulpe şi fazani
Un maistru fazanier a
dat o notă
bună
vulpii. Pîndea iarăşi după răpitoare într-o dimineaţă de toamnă în colţul unei mirişti - îţi era mai mare dragul să vezi vînatul
liniştit,
ieşit
la hrană.
Miriştea
părea
presărată cu fazani: cocoşi bătrîni în toată splendoarea hainei, tineri
care începeau şi ei să se coloreze frumos, găini în
penajul lor modest. Cîţiva iepuri, două-trei căprioare întîrziate. Vînat paşnic, care îşi vedea de treaba lui,
fiecare după
rosturile vieţii.
Iată că apare şi o vulpe. „Acum va fi spaimă generală", se gîndi
omul. Vulpea se furişează tiptil, vine tocmai în
direcţia
celui ce o aştepta
cu puşca.
Ar fi putut trage în ea şi cu glonţul drillingului, dar mai
sigură
era împuşcătura cu alice, din apropiere, iar adăpostul era bun, vîntul trăgea către vînător, vulpea se apropia. O va
aştepta.
Faceti-va bine(104)
Feriga
Denumire ştiinţifică: Dryopteris filix-mas sau Polypodiumfilix-mas sau Aspidium filix-mas.
Denumiri populare: ferega, iarba şarpelui.
Denumire ştiinţifică: Dryopteris filix-mas sau Polypodiumfilix-mas sau Aspidium filix-mas.
Denumiri populare: ferega, iarba şarpelui.
Prezentare. Această ferigă
comună este o plantă criptogamă (plantă lipsită de flori, se înmulţeşte prin spori), perenă, parte a familiei
polipodiaceelor. Rizomul are poziţie orizontală şi este de mari dimensiuni, fiind solzos şi acoperit de resturi mai vechi ale plantei. Din rizom
cresc rădăcinile, dar ies şi mugurii, din care cresc frunzele tipice de ferigă. Frunzele au o
lungime medie de un metru, peţiolul având 20 – 30 cm lungime. În perioada iulie
– septembrie se formează sporangii, pe partea inferioară a frunzelor. Feriga
este răspândită mai ales în pădurile din zonele montane şi submontane, dar poate să apară şi în pădurile din regiunile mai joase.
Teroarea olfactivă
Cel mai scârbos lucru pe care îl poi păţi la hotel e să te sui în lift după ce din el a coborât o masă informă de arabi franţuziţi, care abia s-au trezit din somn şi se duc să înfulece. Cască, se întind, tuşesc, horcăie; femeile lor durdulii lucesc de sudoarea dimineţii, fiecare mişcare eliberează mici damfuri care au rămas prizoniere peste noapte în cutele înflorate ale pantalonilor de care nu se despart nici când fac duș. Copiii se scarpină şi strigă pulverizând saliva ca un roi de ţânţari plini de ultrasunete. Aştepţi să iasă, apoi te urci şi tu, solitar, ca să mergi la ultimul etaj. Şi te gândeşti că inhalezi aerul ăla infect - oh, ce oroare, îţi vine să vomiți, dar te gândeşti iute la ceva frumos, marea care răsuflă în nuanţe de verde, vârfuri de munţi olimpieni, câmpuri de maci înfloriţi... în plus, îţi ţii respiraţia, sperând să nu cedezi până la destinaţie, când uşile metalice se vor da deoparte precum porţile raiului. Dar bineînţeles că plămânii tăi ajung la capătul puterilor cu exact cinci secunde înainte de oprirea liftului, aşa că dai drumul şuvoiului de aer şi inspiri odată adânc, până în călcâie, introducând în tine toate particulele şi fluidele lăsate acolo de grămada arabilor franţuziţi. Apoi ieşi în coridor, congestionat, mai mult prăbuşindu-te şi te miri că oamenii care aşteaptă acolo se uită la tine îngroziţi, de parcă l-ar fi văzut pe însuşi necuratul, sosit cu liftul direct din adâncurile iadului.
sâmbătă, 26 mai 2012
Fiecare cu ce-l doare
Azi, toata ziua am bantuit prin Amsterdam. Printre altele, am vizitat muzeul Madame Tussauds. Slab de tot, frustrant chiar. Am dat acolo de indivizi de genul Justin Biber - despre care ii spuneam recent Mariei ca pentru mine nu inseamna mai mult decat un rahat depus de o musca in nisipul desertului Sahara, in schimb nu l-am gasit pe Segovia, ori pe Marquez, ca sa nu mai vorbesc de Bach ori de Dostoievski. Iata doua imagini, alese pe principiul "fiecare cu ce-l doare":
Abonați-vă la:
Postări (Atom)