Micul Cantemir şi mincinosul cu mustaţă subţire

Discutînd ba una, ba alta cu stîlpul porţii Micul Cantemir nu reuşi nici de data aceasta să observe trecerea vremii. Pe adevăr vă spun, de cînd se ştie, băiatul voia s-o vadă, măcar în fugă, trecînd. De cîte ori nu pîndise el în felurite locuri trecerea vremii! O aşteptase cu sufletul la gură. Degeaba! Se găsea întotdeauna cineva care să anunţe chiar cînd credeai că trebuie să se întîmple: a trecut! Acela o văzuse oare? Oricum, micul Cantemir, fire răbdătoare şi perseverentă, n-avea de gînd să renunţe. Nu ştia nimeni, nu vorbise nimănui despre asta, nu era el omul care să se lase luat în răspăr. „Tăcerea e de aur“, spune ma'Magdalena către ma'Amalia. Şi mai spune: „Vorba lungă, sărăcia omului, şi cuvîntul e ca vîntul, nu se ajunge nici cu armăsarul, nici cu ogarul; că de multe ori limba taie mai adînc decît sabia, adică: pune-ţi frîu la gură şi lacăt la inimă".

Inca o poveste a lui Gogol (Nikolai Vasilievici)

Mantaua

În departamentul… dar mai bine nu spunem denumirea departamentului. Nu există nimic mai enervant decât să auzi de tot felul de departamente, de regimente, de cancelarii şi, într-un cuvânt, de tot felul de instituţii oficiale. În zilele noastre, orice persoană particulară consideră că jignind-o pe ea, jigneşti întreaga societate. Se vorbeşte că recent, foarte recent, un căpitan-ispravnic[1] din nu ştiu care oraş, ar fi depus undeva o cerere în care spunea foarte clar că deciziile luate de stat sunt nule şi că numele sfânt al ţării este pomenit mai întotdeauna degeaba. Ca dovadă, a anexat la cerere un volum uriaş, un roman în care, la fiecare zece pagini, se vorbeşte despre un căpitan-ispravnic, aflat în stare foarte avansată de ebrietate. 

Titeica

In 4 octombrie 1873 s-a nascut Gheorghe Titeica. Sunt convins ca toti cei care au terminat clasa a noua pana prin 1990 au auzit de el, cei mai multi, desigur, amintindu-si azi cum au fost terorizati si martirizati cu ajutorul instrumentului de tortura numit "Probleme de geometrie". Pun aici o poza cu acest instrument (avertizez ca urmeaza o imagine socanta):

Mici intamplari cu animale (91)

Întîmplarea ne-a fost istorisită de un vînător bătrîn, a cărui vorbă este aur curat.

Înainte cu vreo douăzeci de ani, după ce căzuse zăpadă bună, un paznic de vînătoare şi-a întins ca de obicei capcanele de lupi. Controlînd într-o dimineaţă şirul de fiare, unul îi lipseşte. Pe zăpadă nu i-a fost greu să vadă ce s-a întîmplat: a intrat în fier un urs voinic, care pesemne prefera să mai hoinărească pe astă vreme, decît să doarmă postind în adîncimea bîrlogului. Omătul era tropăit de jur împrejur, din lanţul cu care era fixată capcana nu mai rămăseseră decît cîteva belciuge, restul era dus cu fier cu tot. Ce să facă paznicul?

Legiunea blestematilor (13)

Clătinând din cap, Bătrânul spuse cu dispreţ:

— Nu fi naiv, Hans. Cât timp vor mai fi ofiţeri obse­daţi de disciplină, toţi îşi vor ţine gura şi vor continua să ţină pasul. Ia aminteşte‑ţi cum s‑au petrecut lucrurile în 1918. Abia după ce s‑a prăbuşit întreaga maşină de război s‑au răsculat băieţii în feldgrau. Dar să ne ferească Domnul de o revoluţie! Mai ales una prematură. Micul mâncător de cârnaţi german este atât de limitat, încât nici nu îndrăzneşte să gândească şi nu cu oameni speriaţi se fac revoluţiile. În 1918 revoluţia s‑a încheiat aşa cum era firesc să se încheie: cei şmecheri au spălat putina şi au luat partea leului. Ticăloşii n‑au păţit nimic şi astăzi îi găseşti bine înfipţi, şi cu bâta în mână! Toată comedia se va nărui, asta‑i limpede, să‑mi ziceţi însă Adolf dacă se va ajunge la o revoluţie. Iar istoria se repetă. Cei mai târşiţi se vor recunoaşte între ei şi îşi vor feri pielea cu mare grijă. Îi vor ajuta pe ticăloşi să se ridice şi le vor face rost de cravaşe noi şi frumoase, pe care să le pocnească iar pe spinările noastre! Până când prea stimaţii mei concetă­ţeni nu vor începe să priceapă dedesubturile acestui ma­nej, n‑am nici o încredere în ei. Hitler şi acoliţii săi vor fi exterminaţi, aşa cum dealtfel se şi cuvine şi cu cât mai curând cu atât mai bine, dar ce sunt ei altceva decât nişte biete paiaţe? Şi nu se cheamă revoluţie dacă distrugi paiaţele şi‑l laşi pe păpuşarul care a tras sforile s‑o în­tindă cu banii teatrului!

Aşa vorbea Bătrânul în 1941.

Faceti-va bine (164)

Lintea

Denumire ştiinţifică: Lens culinaris.

Prezentare. Lintea este o plantă aflată la loc de cinste în preocupările şi practicilor naturiştilor, ale amatorilor de hrană naturală şi sănătoasă. Lintea este una dintre cele mai vechi plante cultivate, fiind foarte hrănitoare. Este o erbacee şi face parte din familia leguminoaselor. Poate ajunge la o înălţime de maximum 50 cm. Are frunze compuse şi flori albe-albăstrui. Fructul este o păstaie cu boabe galben-maro. Boabele de linte au nu numai valoare alimentară, ci şi medicinală. Se consumă fierte sau se macină.

Din povestile lui Jeffrey Archer (1)

Statueta chinezească

Când a venit rândul statuetei chinezeşti să fie scoasă la licitaţie, în sală s-a stârnit acea rumoare care precede întotdeauna vânzarea unei capodopere. Asistentul licitatorului ţinea piesa delicată de fildeş sus pentru a putea fi admirată de publicul numeros, în timp ce licitatorul îşi plimbă privirea prin sală pentru a-şi da seama unde se află ofertanţii serioşi. M-am uitat în catalog şi am citit descrierea detaliată a piesei, precum şi ceea ce se ştia despre istoricul ei.

Statueta fusese cumpărată în Ha Li Chuan în 1871 şi era prezentată în catalogul firmei Sotheby cu menţiunea ciudată de „proprietatea unui gentleman”, ceea ce însemna, de regulă, că un membru al aristocraţiei nu vroia să se ştie că scotea în vânzare un obiect moştenit din generaţie în generaţie. M-am întrebat dacă aşa stăteau lucrurile şi în cazul de faţă şi mi-am pus în gând să fac nişte investigaţii pentru a afla cum a nimerit statueta chinezească în sala de licitaţii, în acea dimineaţă de joi, după mai bine de o sută de ani.

— Lotul nr. 103, a strigat licitatorul. Cât se oferă pentru acest exemplar magnific din...?

Legiunea blestematilor (12)

Doar cinci minute lăsaţi‑mă singur cu poetul care a scris cândva că Mediterana era albastră, fermecătoare şi surâzătoare...

DIRECŢIA: AFRICA DE NORD

Cu picioarele bălăbănindu‑se în gol, atârnând peste marginile bou‑vagoanelor, în dreptul uşilor, batalionul 18 străbătu astfel România, Ungaria şi Austria; de aici coborî cizma italiană urlând şi zbierând de‑a lungul între­gului drum. De cinci ori l‑am chemat pe Porta să‑i ară­tăm un câmp cu macaroane. Niciodată n‑a putut fi con­vins cu adevărat că macaroanele nu‑s legume.

O poveste politisto-filosofica a lui Woody Allen

Mister Big  

Mă aşezasem comod la birou, îmi curăţam pistolul si mă întrebam care va fi următorul caz de rezolvat. lmi place să fiu detectiv particular; deşi mi s-au turtit gingiile cu leviere de automobil, mirosul ispititor al bancnotelor verzi mă consolează. Ca să nu mai spun de dame, pentru mine o preocupare minoră, doar cu puţin mai importantă decît respiraţia. De aceea am început să salivez din plin cînd s-a deschis uşa şi a intrat o blondă cu plete. Pretinzînd că se numeşte Heather Butkiss. Mi-a spus că e cover-girl şi are nevoie de ajutorul meu. Purta mini-joupe, un pulover mulat, iar trupul ei descria o serie de parabole care ar fi putut provoca un infarct de miocard unui bivol tibetan.

- Te pomeneşti că vrei să te ajut, frumoaso?

- Dacă eşti dibaci precum se zice, vreau să-mi găseşti pe cineva.

De-ale lui Zoscenko (30)

Muierea

Judecătorul se uită ţintă la acuzaţi. Sunt doi — soţ şi soţie. Au fost prinşi făcînd basamac.

— Ei bine — întreabă judecătorul — va să zică dumneata, acuzat, te consideri nevinovat?

— Nevinovat — răspunde acuzatul. Toată vina o poartă ea. Ea să răspundă. Eu nu ştiu nimic...

— Cum vine asta? întreabă mirat judecăto­rul. Dumneata stai cu soţia în aceeaşi casă şi nu ştii nimic? Nu ştii nici măcar cu ce se îndeletniceşte soţia dumitale?...

— Nu ştiu, cetăţene judecător... Numai ea singură...

— Ciudat! zise judecătorul. Acuzată, dum­neata ce ai de spus?

Legiunea blestematilor (11)

Cât mă priveşte pe mine, ripostă Batrânul, am petrecut o permisie foarte plăcută împreună cu nevasta şi băieţii. Foarte plăcută, adevărat, dar de ce să te apuci mai întâi când ai mai puţin de o săptămână la dispoziţie? Nevas­tă‑mea lucrează acum ca vatman de tramvai, pe linia lui 61. Oricum, mai bine decât taxatoare. Aşa izbutesc să se descurce cât de cât. Păcat că a trebuit să mă întorc la rahatul ăsta. Măcar de‑am avea baftă să ne pierdem un picior, ei bine, atunci am isprăvi şi cu porcăria lor de război nazist .

— Ba eu aş prefera un braţ, îşi dădu cu părerea Porta.

Lighioanele din sac

Legenda berzei
La început, Barza era un om. Într-o zi, Dumnezeu i-a poruncit să ia un sac în care să bage şopârlele, şerpii, racii, melcii, broaştele, peştii şi să le ducă la baltă. L-a avertizat însă să nu dezlege sacul, pentru că animalele ar ieşi şi nu le-ar mai putea strânge în sac niciodată.
Omul a luat sacul şi a plecat spre baltă. Ostenit de atâta greutate, s-a oprit gâfâind în drum. În sac se zbăteau
toate vieţuitoarele cărate. Milos din fire, omul nostru s-a gândit să dezlege sacul la gură pentru a vedea cum stau lighioanele. Cum a desfăcut sacul, şopârlele, şerpii şi broaştele au tulit-o prin iarbă. Numai peştii, racii şi melcii au rămas, la umezeală, în fundul sacului. Doar pe acestea le-a dus Barza la baltă, dându-le drumul în apă.
Supărat că i-a încălcat porunca, Dumnezeu l-a pedepsit pe om, ca neam de neamul lui, cât va trăi pe pământ, să adune mereu din lunci şerpi, şopârle şi broaşte. Dumnezeu a suflat peste slujitor şi l-a prefăcut într-o barză (cocostârc). De-atunci, barza umblă prin luncile mlăştinoase şi adună lighioane, înghiţindu-le, ca să se răzbune că au fugit din sac.

Culeasă de Rodica Birău

Legiunea blestematilor (10)

„Te iubesc. Te iubesc din tot sufletul..." Lacrimi mari, lunecoase străluceau pe genele ei lungi, urmând încet ro­tunjimile obrajilor. Ţinea cu încăpăţânare ochii închişi...

ULTIMELE ZILE

Soarele dimineţii ne scaldă în lumină pe când stăm la masă luând micul dejun: un mic dejun pantagruelic, pe care ni‑l adusese băiatul de serviciu. Ursula îmi în­tinde zâmbind încă o felie de pâine cu unt.

—  Hai, hai, trebuie să mănânci!

—  Dar nu pot să mănânc atâta! Prea sunt obişnuit să sar peste mese, de aceea...

— Trebuie să te dezbari de obiceiurile astea proaste. Nu mănânci mai nimic! Pentru numele lui Dumnezeu, Sven, nu eşti decât piele şi os!

La cules

Ieri am mers din nou cu bicicletele, dupa scoala. De data asta am facut si poze. Uite:

Pe stradute, spre Harkenbleck

O farsa uriasa

Dimineata, la 8:15, Maria a deschis usa masinii si a coborat in fata scolii, cu sacul ei plin de comori atarnat de umar. A zis "ceau tata" si a fugit catre intrare prin aerul de toamna, aerul ala pe care il tin minte din vremea cand eram si eu de zece ani si care are darul sa transforme orice dimineata intr-o vreme a magiei. Am bagat in viteza si am plecat usor, intorcand capul, privind-o cum se intalneste cu colegii, cum salta voioasa, cum rade cu parul rasfirat de vantul cu frunze galbene. 

Legiunea blestematilor (9)

De când ne despărţiseră la Friburg, schimbasem multe scrisori afectuoase, dar în toate scrisorile de la Ursula desluşeam o urmă de descurajare ce mă făcea să‑mi pierd minţile, lăsându‑mă pradă unor chinuitoare gânduri fără răs­puns, frământat de dorinţa de a‑i arăta că se înşeală, că mă iubea şi ea, dar nu voia s‑o recunoască...

Răspunsul ei la telegrama mea mi‑a parvenit în ace­eaşi seară:

ÎNTÂLNIRE VIENA. STOP. AŞTEAPTĂ‑MĂ BUFET CLASA INTÂI. STOP. URSULA

URSULA

Ursula nu a venit la întâlnire. Probabil că trenul ei avea întârziere. Trebuia să sosească dintr‑o clipă într‑alta. De la masa pe care o alesesem puteam supraveghea uşa. Un şuvoi necontenit de oameni care intrau şi ieşeau, uneori pătrundea deodată în sală atât de multă lume încât nu‑i puteam cuprinde pe toţi dintr‑o privire şi atunci săream în picioare, pradă furiei.

Mici intamplari cu animale (90)

Urs în pătul

Trebuia nădit un urs pe seama vînătorului de la oraş, care urma să vină să-l împuşte, comod, la pîndă, din pătul. Paz­nicul a făcut cele trebuitoare. A cumpărat o mîrţoagă de cal, l-a dus pe picioare pînă sub pătului bun ridicat sus între doi molizi groşi, l-a împuşcat, i-a luat pielea şi l-a lăsat ademenire pe seama ursului. După cîteva nopţi a dat de hoit un urs mare; a mîncat aproape un sfert din cal. A doua noapte n-a venit, fiindcă prea se ghiftuise înainte, apoi iarăşi s-a ospătat noapte de noapte. Paznicul s-a coborît în sat şi a telegrafiat; vînătorul era prins de treburile lui, a dat ştire că întîrzie — paznicul să mai pună un cal. 

Planuri

Legiunea blestematilor (8)

         Căţărându‑ne pe deasupra şi dedesubtul unui număr nesfârşit de vagoane, am ajuns la unul foarte mare, ce purta sigiliul Wermacht‑ului. Sigiliul precum şi lacătul greu nu opuseră multă rezistenţă şi Bătrânul împinse în lături uşa pe şine.

— Ce părere aveţi, ia priviţi ce‑i înăuntru.

Ceea ce am putut vedea ne făcu aproape să cădem jos. Doamne Dumnezeule! Mai existau oare asemenea lucruri? Cutii cu ananas, bere, fileuri de vită, jambon, sparanghel, languste, creveţi, măsline, sardele portugheze, borcane cu ghimbir, caise şi piersici. Ceai adevărat, cafea adevărată, şocolată, ţigări şi vinuri fine. Vin alb, vin roşu, coniac, şampanie. Un adevărat magazin de coloniale pe roţi, ce mai, un poem epic, o feerie orientală.

— Dumnezeule atotputernic! gâfâi Tom Degeţelul. Cui i‑e destinat vagonul ăsta?

— Vrei să zici: cui îi era destinat? îl corectă Pluto. Chiar şi un animal ca tine ar trebui să înţeleagă că în­suşi Domnul ne‑a condus paşii. Şi dacă Domnul şi‑a dat atâta osteneală, nu‑i pentru ca tu să stai pe labele dinapoi şi să pui întrebări tâmpite!

Ombelico del mondo

La un moment dat am realizat - cu mare întârziere, ce-i drept, că întreaga mea teorie despre cum trebuie să funcționeze lumea a fost fundamental greșită. Mereu am acționat conform acestei teorii neformulate explicit, dar construite cu migală de educatorii mei și aplicate instinctiv, conform căreia lumea este centrată în jurul persoanei mele, sau că eu sunt buricul absolut al pământului - ca să mă exprim în termenii amicului meu Severică.