Clătinând din cap, Bătrânul spuse cu dispreţ:
— Nu fi naiv, Hans. Cât timp vor mai fi ofiţeri obsedaţi de disciplină,
toţi îşi vor ţine gura şi vor continua să ţină pasul. Ia aminteşte‑ţi cum s‑au
petrecut lucrurile în 1918. Abia după ce s‑a prăbuşit întreaga maşină de război
s‑au răsculat băieţii în feldgrau. Dar să ne ferească Domnul de o revoluţie!
Mai ales una prematură. Micul mâncător de cârnaţi german este atât de limitat,
încât nici nu îndrăzneşte să gândească şi nu cu oameni speriaţi se fac
revoluţiile. În 1918 revoluţia s‑a încheiat aşa cum era firesc să se încheie:
cei şmecheri au spălat putina şi au luat partea leului. Ticăloşii n‑au păţit
nimic şi astăzi îi găseşti bine înfipţi, şi cu bâta în mână! Toată comedia se
va nărui, asta‑i limpede, să‑mi ziceţi însă Adolf dacă se va ajunge la o
revoluţie. Iar istoria se repetă. Cei mai târşiţi se vor recunoaşte între ei şi
îşi vor feri pielea cu mare grijă. Îi vor ajuta pe ticăloşi să se ridice şi le
vor face rost de cravaşe noi şi frumoase, pe care să le pocnească iar pe spinările
noastre! Până când prea stimaţii mei concetăţeni nu vor începe să priceapă
dedesubturile acestui manej, n‑am nici o încredere în ei. Hitler şi acoliţii
săi vor fi exterminaţi, aşa cum dealtfel se şi cuvine şi cu cât mai curând cu
atât mai bine, dar ce sunt ei altceva decât nişte biete paiaţe? Şi nu se cheamă
revoluţie dacă distrugi paiaţele şi‑l laşi pe păpuşarul care a tras sforile s‑o
întindă cu banii teatrului!
Aşa vorbea Bătrânul în 1941.
TREI FETE
Printre numeroşii camarazi veniţi să completeze efectivul companiei mi‑am găsit un nou prieten, pe nume Hans Breuer. Fusese locotenent de poliţie la Düsseldorf şi datora onoarea de a face parte din mica şi drăgălaşa noastră unitate faptului de a fi refuzat să se prezinte voluntar pentru trupele SS, aşa cum sunau ordinele lui Adolf Hitler privitoare la poliţişti. Era convins că Germania va pierde curând războiul, fiind informat din sursă sigură că nazismul se afla în pragul falimentului (fratele său lucra la Ministerul Propagandei al doctorului Goebbels).
Naziştii nu se puteau baza decât pe o mică parte a forţelor armate şi nu
era decât o chestiune de timp ca generalii să‑şi încheie conturile cu Hitler
şi cu banda sa de nebuni. Hans şi cu mine ne gândeam să dezertăm din nou,
Bătrânul însă ne sfătuia nici să nu încercăm.
— Nu scapă nici unul dintr‑o sută şi dacă sunteţi prinşi vă aşteaptă zidul
şi‑o duzină de gloanţe‑n cojoc. Nu, singura şmecherie ar fi o rană serioasă
dar, pentru numele lui Dumnezeu, nu încercaţi să v‑o faceţi cu mâna voastră.
Toate cazurile în care rănitul ar putea fi autorul propriei sale răni, sunt
cercetate pe toate feţele şi dacă se descoperă cel mai mic semn suspect, pa! V‑aţi
ars! Mai bine ar fi să te alegi cu un tifos ori o holeră; astea nu pot fi
dovedite în niciun fel. Cu sifilisul nu ţine. Te dă afară din spital după două
săptămâni de tratament, dar ce tratament! Nu‑l vei uita cu una, cu doua...
Prin urmare, fără boli venerice. Dacă nu‑i ceva foarte grav, te lecuiesc ei
cât ai bate din palme. Iar dacă e ceva grav, te jupoaie de viu, să te înveţe
ce‑i aia morala...
Mai sunt unii care beau carburant din rezervoarele tancurilor, ceea ce nu‑i
prea rău, te pomeneşti cu o ciumă bubonică pe care o poţi întreţine vreo patru‑cinci
luni, dacă te pricepi. Sau poţi să bagi o ţigară într‑o ţeavă de eşapament şi s‑o
înghiţi efectul e destul de bun, dar temperatura pe care ţi‑o produce nu
durează prea mult, aşa că eşti obligat să iei cu tine în spital o sticlă cu
benzină şi o pungă de zahăr: o duşcă de carburant cu zahăr muiat în el şi febra
se menţine în jur de 39 de grade. Treaba asta însă e primejdioasă din pricina
materialului, care te poate da de gol. Dacă te dibuie, te pun la zid pentru
„scăderea spiritului combativ"...
Dacă ştii vreun infirmier militar de încredere, o gangrenă la picior te
costă cam două‑trei sute de ţigări. Îţi taie laba şi ai scăpat de război. Tot
el ar putea să‑ţi facă rost de apă infectată, care să te îmbolnăvească de
holeră sau febră tifoidă. Dar şi asta‑i treabă încurcată, cu du‑te‑vino. Ori nu
ţine, Porta le‑a încercat pe toate, a halit chiar şi un hoit de câine plin de
viermi, la el însă efectul a fost mai degrabă cel al unei cure de sănătate. De
la asta, ori rămâi damblagiu, ori ajungi la cimitir. Au păţit‑o mulţi ce se
credeau isteţi...
Duminică 12 octombrie, trenul nostru trecu graniţa poloneză la Breslau. În
timp ce staţionam în gara de mărfuri Czestochowa, ne‑au fost împărţite
„raţiile pentru caz de forţă majoră", adică o cutie cu tocană,
câţiva biscuiţi şi o jumătate de rom. Strict interzis să ne atingem de aceste
raţii fără ordin. Mai ales romul nu trebuia consumat sub nici un pretext! Cu
grandomania sa obişnuită, armata le numea „raţii de fier".
Bineînţeles că primul lucru pe care îl făcu Porta a fost să‑şi bea romul.
Când îndepărtă sticla de la gură, era goală. O zvârli peste umăr cu un gest
plin de eleganţă, pocni din limbă şi se lăsă pe spate peste paiele ce acopereau
podeaua vagonului, înainte de a adormi dădu drumul unui vânt zgomotos şi ne
spuse rânjind:
— Ia trageţi pe nas, copilaşi, e aer cu vitamine!
Se trezi după vreo două ceasuri, se întinse, râgâi şi sub privirile noastre
uluite, scoase din raniţă încă o sticlă, pe care o goli fără să clipească, cu
chipul luminat de o supremă beatitudine. După care ne strânse în jurul său
pentru obişnuita partidă de cărţi şi toate au mers ca pe roate până când un
glas de afară strigă:
— Obergefreiter Porta, ieşi de‑acolo!
Porta nu se clinti, cu ochii aţintiţi în cărţi.
— Mai tacă‑ţi fleanca, porc puturos, replica el fără a întoarce măcar
capul. Dacă ai nevoie de mine, vino să mă cauţi, neisprăvitule, dar şterge‑ţi
bine şalupele la intrare, iar pe viitor caută să‑mi spui „domnul Obergefreiter
Porta"! Unde te trezeşti, crezi că eşti la tine‑acasă?
Aici suntem la noi în cazarmă, mă păduchios congenital!
Vorbele acestea fură urmate de o tăcere de moarte, apoi întregul vagon se
zgudui de hohotele noastre. După ce ne‑am mai potolit, glasul mugi şi mai tare:
— Porta, dacă nu ieşi imediat, te trimit direct în faţa consiliului de
război!
Porta ne privi, rostogolindu‑şi ochii rotunzi.
— Să mă spânzure dacă ăsta nu‑i căpitanul Meier, şopti el. Bietul Porta va
fi luat în şuturi!
Dintr‑un singur salt fu afară din vagon şi îşi pocni călcâiele în faţa lui
Meier, care îl aştepta cu pumnii înfipţi în şolduri, cu picioarele depărtate,
cu obrazul vânăt de furie.
— Deci ai binevoit totuşi să te arăţi, Herr Obergefreiter! Te învăţ
eu să asculţi ordinele, ticălosule! Cum mi‑ai zis? Porc puturos şi păduchios
congenital? Ai?! Drepţi, fir‑ar să fie, pânâ nu‑mi pierd cumpătul! Insulte
aduse unui ofiţer! Ce te‑a apucat? Şi puţi a rom de la o poştă! Eşti beat ca un
porc! Asta explică totul. Ţi‑ai băut raţia de fier! Ştii cum se cheamă asta? In‑su‑bor‑do‑na‑re!
Pe cinstea mea, asta nu te va duce‑n paradis!
Nemişcat şi mut, arborând o expresie incredibil de stupidă, Porta tăcea, în
poziţie de drepţi, în faţa căpitanului Meier, care îşi redobândi în cele din
urmă controlul.
— Răspunde grămadă de bălegar ce eşti, ai băut romul sau nu?
— Da, Herr Hauptmann, dar nu mai mult de o înghiţitură, pe care am turnat‑o în erzaţul nostru de
ceai naţional‑socialist, care şi aşa e atât de gustos. Era romul ce mi‑l
datora subofiţerul de la intendenţă încă de pe timpul campaniei din Franţa. Nu
pot decât să vă recomand reţeta, Herr Hauptmann. O picătură de rom în erzaţul
de ceai pe care mult iubitul nostru Führer ni‑l acordă...
— Îţi baţi joc de mine? Arată‑mi romul din raţia ta de fier!
Porta scoase o a treia sticlă dintr‑unul din încăpătoarele sale buzunare
supranumerice şi o prezentă rânjind căpitanului uluit, astfel încât să se
poată convinge singur că era neatinsă. Probabil că cineva îl turnase pe Porta
lui Meier că scăpase romul pe goarnă. După un timp am aflat într‑adevăr că
Meier făgăduise două săptămâni de permisie
unui caporal, dacă îi va găsi un motiv valabil pentru a‑l băga pe Porta la
răcoare.
— Herr Hauptmann doar nu‑şi închipuie, urmă Porta, numai zahăr şi miere, că
atunci când am strigat toate cuvintele alea urâte am ştiut că mă adresez
dânsului. Niciodată nu mi‑ar trece prin minte să‑i spun asemenea vorbe
comandantului meu de companie, pentru care nutresc cea mai vie admiraţie.
Crezusem că recunosc vocea subofiţerului Fleischmann. Este foarte adevărat că
tatăl său avea păduchi, pe care i‑a transmis...
Ca întotdeauna, Meier sfârşi prin a se face de râs trimiţând să fie adus
Fleischmann. Care Fleischmann lămuri foarte serios că între Porta şi el exista
o veşnică întrecere în materie de blesteme şi înjurături. Iar prezenţa păduchilor
în cadrul familiei sale era un fapt autentic şi de netăgăduit. Povestea îşi
avea începuturile încă din timpul războiului din '914—18. Tatăl său fusese
năpădit de păduchi la Verdun şi, de atunci, toată familia Fleischmann rămăsese
infestată...
— Copii, începu Porta într‑o după‑amiază,
pe când ne găseam traşi pe o linie moartă, pe undeva între Kilsu şi
Czestochowa, iată că sunt nu ştiu câte săptămâni de când trăim în acest palat
pe roţi şi tot nu ştim ce poate fi în spatele acestei uşi!
Arătă spre uşa glisantă din stânga
vagonului nostru. Până acum nu o deschisesem decât pe cea din dreapta.
— Am auzit că dincolo de această uşă,
continuă Porta, se întinde nemărginita Polonie. Dar ce taine ne ascunde uşa
asta, nu mai ştiu. Poate că dincolo vom găsi...
Aici se apucă să desfacă încuietoarea.
— ...poate o vom găsi pe însuşi zeiţa
Victoriei, care trebuie că se ascunde pe undeva, devreme ce Führer‑ul a zis că‑i
a noastră. Sau poate că în spatele acestei uşi misterioase şi veşnic închise
vom găsi o droaie de fete frumoase...
Coborâse glasul şi, poate pentru prima
dată în viaţa sa, rămase fără grai după ce, cu un gest măreţ, împinsese în
lături uşa glisantă. Căci dincolo se aflau într‑adevăr nu o mulţime, ci trei
tinere fete, destul de drăguţe, care ne priveau acum zâmbind nesigur. Căscasem
ochii cât cepele.
În timp de război femeia
este pentru soldat o fiinţă teribil de complicată. Este ţinta subtilă,
depărtată şi romantică a dorinţelor sale chinuitoare, materializate în vise
solitare despre viaţa civilă dispărută, strivită, ştearsă până la nefiinţă de
zgomotul, spaima şi constrângerea vieţii militare, dar este şi obiectul foarte
concret al desfrânării acumulate, refulată în ei de aceşti bărbaţi lipsiţi de
femei. Un soldat nu este chiar ceea ce se cheamă un bărbat, el este mai
degrabă o uniformă printre multe altele şi aşa se explică faptul că îşi permite
să exprime adevăruri de ordin sexual, pe care în viaţa normală, printre oameni
normali, n‑ar îndrăzni niciodată să le spună. Uniforma îi este ca un scut
împotriva identificării, o garanţie a anonimatului. El se leapădă de toate
complexele, la nivelul micii sale ticăloşii. El este o companie întreagă şi nu
un individ şi se simte în siguranţă în mijlocul camarazilor săi.
Am sărit cu toţii din vagon debitând
trivialităţi numai bune pentru a face cuiva părul măciucă. Nu ne gândeam la
ceva rău şi nici nu aveam intenţia să le jignim pe cele trei tinere femei şi de
altfel, am remarcat că femeile se simt prea puţin ofensate de glumele mai mult
sau mai puţin deocheate ale soldaţilor. Când până şi Porta şi‑a epuizat
repertoriul, cei mai mulţi s‑au urcat în vagon căci era un ger de crăpau
pietrele. Dar Porta, Pluto, Hans şi cu mine am rămas la urmă. Ne uitam la cele
trei fete şi ele se uitau la noi, şi doar atunci ne‑am dat seama pe deplin cât
de ciudată era situaţia în care ne găseam. Bineînţeles, fusesem perfect
conştienţi încă de la început, dar surpriza de a întâlni femei în locul acela
uitai de lume, în clipe când ne aşteptam mai puţin, ne blocase capacitatea de a
raţiona.
Cele trei fete purtau hainele vărgate
ale deţinuţilor şi între noi şi ele se înălţa, respingător, un gard de sârmă
ghimpată înalt de doi metri şi jumătate.
Toate trei erau din Franţa şi se aflau
în lagărul acela de mai bine de un an. Una dintre ele era evreică. Când au
aflat că eram pe picior de plecare spre Rusia, ne‑au rugat să le luăm cu noi.
În glumă, bineînţeles.
— Nu se poate, fetelor, răspunse Hans.
Gestapo‑ul ne‑ar pune la zid.
Una dintre ele, o blondă înaltă cu
privirea strălucind de inteligenţă, ne aruncă pe un ton sfidător:
— Vă e teamă? Dovediţi‑ne că sunteţi
bărbaţi.
Deodată, fără ca vreunul dintre noi să
fi dorit‑o într‑adevăr, ne‑am dat seama, că începeam să luam lucrurile în
serios.
— Am face bine s‑o ştergem, spuse Hans
nervos. Dacă SS‑iştii le văd pe bietele fete vorbind cu noi o să le stâlcească‑n
bătaie.
— Ba stăm aici cât avem chef! se răsti
Porta.
Hans se uită în stânga şi‑n dreapta,
aşteptându‑se să vadă vreun paznic.
— S-a făcut! Dar nu noi o s‑o încasăm
cel mai tare dacă ne prind!
Ce spusese era adevărat. Stând acolo,
le expuneam pe cele trei femei la represalii inutile, pe care le cunoşteam prea
bine şi noi înşine. Ne uitam la ele, nehotărâţi. Ele se uitau la noi,
resemnate.
— Pe toţi dracii! înjură Pluto, Ar
trebui să le luăm cu noi. Bietele puştoaice sunt slabe ca nişte aşchii...
— Şi totuşi sunt frumoase, am adăugat
eu.
Ne zâmbeau cu tristeţe. Le‑am aruncat
ţigări şi am mai întârziat o clipă, cugetând, cântărind lucrurile fără a fi în
stare să ne hotărâm a face ceva.
În clipa aceea îşi
făcură apariţia Bătrânul şi Asmus coborând din vagon dintr‑un motiv oarecare.
— N‑are rost s‑o mai lungim! Vin cu
noi, da ori ba? Dacă‑i da, atunci acum, nu peste două săptămâni!
Ca totdeauna, Bătrânul era perfect
stăpân pe sine şi iute ca trăznetul. Cât ai bate din palme, ne puse să înălţăm
cu trupurile noastre o piramidă sprijinită pe unul dintre stâlpi. Căţărându‑se
pe umerii lui Asmus şi ai uriaşului Pluto, întinse celor trei tinere femei
centurile noastre agăţate cap la cap şi le ridică una câte una pe deasupra
gardului de sârmă ghimpată. Hans, Porta, şi cu mine le aşteptam pe partea
noastră pentru a le prinde în braţe. Apoi Asmus, Hans şi Pluto s‑au întors în
vagon, i‑au dat afară pe toţi cei care nu erau „de‑ai casei" şi au închis
uşa, astfel că am izbutit să le îmbarcăm pe călătoarele noastre la adăpost de
orice privire indiscretă.
Bineînţeles că necazurile abia
începeau. În ce încurcătură ne băgasem? Cu inima cât un purice, am început să
pricepem că povestea asta este cea mai primejdioasă cu putinţă. Fusesem
luaţi pe neaşteptate. Viaţa? (Pentru a folosi un cuvânt cu adevărat mare.)
Oricum, chiar dacă eram speriaţi de aventura aceasta în care ne avântasem cu
capul prin pereţi eram totuşi fericiţi şi mândri de a fi făcut‑o. Simţeam acea
bucurie care te cuprinde atunci când descoperi că eşti în stare să faci mult
mai mult decât te credeai în stare. Aş dori să explic acest lucru fără a avea
aerul că mă laud, dar de fiecare dată când aud vorbindu‑se de acte de eroism,
folosesc situaţia aceasta drept criteriu a ceea ce poate fi un act realmente
eroic şi trebuie să spun că în faţa acestei pietre de încercare multe fapte
lăudate nu‑mi pot inspira, cu toată bunăvoinţa, decât o admiraţie foarte modestă.
Povestea aceasta ar putea fi
considerată drept o izbândă a solidarităţii omeneşti asupra egoismului născut
din însingurare.
— Şi pentru a reveni la lucruri mai
practice, conchise Bătrânul, după ce ne‑am revenit cât de cât din prima euforie
de conspiratori, nu le putem lăsa pe ele hainele astea de puşcărie. Va trebui
să le înţolim altfel. Scoateţi tot ce aveţi, băieţi, şi fără fasoane.
Într‑o clipită ciorapi,
lenjerie de corp, cămăşi, pantaloni, tricouri, salopete, bonete, încălţări
ţâşniră din patruzeci de bagaje pentru a fi oferite alegerii protejatelor
noastre.
Şi când îşi scoaseră liniştite
rochiile vărgate de deţinut, sub care nu mai aveau nimic, patruzeci de soldaţi
soioşi s‑au întors dintr‑o singură mişcare, privind în partea opusă. Martor mi‑e
Dumnezeu că alcătuiam o liotă afurisită de duri lipsiţi de scrupule. Bănuiesc
că civilizaţia ne adusese aici, dar exemplul acesta dovedeşte că nu trebuie să
fim pesimişti în privinţa spoielii subţiri a educaţiei, căci tocmai această
subţirime permite educaţiei înnăscute, cea a inimii, să iasă la suprafaţă. Şi
mai e ceva, ceva care ne‑a făcut să le lăsăm pe cele trei femei să‑şi schimbe
hainele în linişte. Luam poziţie împotriva gardienilor din lagăr, care timp de
patrusprezece luni şterseseră şi călcaseră în picioare orice decenţă umană.
Doream să le arătăm acestor sărmane fete că demnitatea, consideraţia şi omenia
mai existau încă şi nu erau vorbe goale. Chiar şi printre soldaţii duri şi
murdari.
Le‑am instalat în spatele unui morman
de raniţe. Apoi Bătrânul, Porta şi cu mine am dat o raită să vedem dacă fusese
dată alarma în lagăr, iar ceilalţi s‑au aşezat în dreptul uşilor pentru a opri
pe oricine nu avea ce căuta în vagonul nostru.
Trenul s‑a pus în mişcare înainte ca
tripla evadare să fie descoperită.
În zilele ce au urmat,
tot ce era mai bun de mâncat şi toate câte le‑am putut procura au trecut firesc
la cele trei călătoare clandestine ale noastre. Cea mai în vârstă, Rosita, era
profesoară de muzică, astfel că Porta deveni foarte repede apărătorul ei
personal. Nu am izbutit niciodată s‑o facem să ne spună pentru ce fusese
trimisă în lagăr.
Jeanne, cea mai tânără — abia atinsese
vârsta majoratului — studia la Sorbona în momentul arestării sale. Cei doi
fraţi ai ei, locotenenţi în armata franceză, erau prizonieri în Germania. Tatăl
ei era căutat de Gestapo, care o deportase, în chip de ostatic.
Maria, evreica, fusese înhăţată într‑o
seară, în plină stradă şi expediată în Polonia fără nicio formă legală. Soţul
ei era om de afaceri din Lyon şi aveau un băieţel de doi ani şi jumătate. Cel
de‑al doilea copil — de asemenea un băiat — se născuse la trei luni după ce
Maria fusese internată în lagărul de concentrare, dar nu trăise decât
cincisprezece zile.
Nu se scursese încă o săptămână şi
eram toţi îndrăgostiţi lulea de femeile noastre; dar la fel precum copiii care
descoperă un cuib cu păsărele, nu ştiam ce să facem cu ele. Cea mai mare parte
a timpului o petreceam examinând şi respingând sugestiile cele mai fanteziste,
cele mai puţin realizabile. Cu toate acestea, eram de acord asupra unui lucru:
în niciun caz nu le puteam târî după noi până în prima linie pentru a încerca
să găsim prilejul de a le trece la ruşi. Era mult prea nesigur iar dacă ar fi
avut ghinionul de a străbate un sector apărat de vreun detaşament asiatic cu
obiceiuri primitive, ar fi fost violate pe loc de toată trupa.
Fratele lui Fleischmann a fost cel
care a găsit cheia problemei. Fleischmann sosi într‑o bună zi alergând să ne
spună că fratele său era Oberfeldwebel pe un tren blindat garat nu departe de
noi, pregătindu‑se să plece în Franţa. Îl pusese pe fratele său în temă iar
acesta se declarase
gata să facă şi imposibilul pentru a repatria protejatele noastre. Fetele nu au
înţeles imediat despre ce e vorba, au crezut că Gestapo‑ul le descoperise urma
şi Maria izbucni în plâns.
Porta însă le lămuri:
— Plecaţi spre Franţa într‑un prea
frumos tren blindat. Ei, haide, haide, sunteţi doar mutate la artileria grea.
Frăţiorul lui Fleischmann se va ocupa de asta...
Am trecut peste o mulţime de şine, ba
ducând după noi, ba purtându‑le în braţe pe cele trei tinere pe jumătate moarte
de spaimă, ajungând în cele din urmă la trenul blindat cu tunurile sale
îndreptate spre cer. Fratele lui Fleischmann pregătise totul şi doi dintre
oamenii săi stăteau de pază. Le adresă un zâmbet Mariei, Rositei şi Jeannei,
strângându‑le pe rând mâna.
— Urcaţi‑vă, copii, dar trap şi nu vă
mai arătaţi. Staţi pur şi simplu liniştite în ascunzătoarea voastră, veţi primi
tot ce aveţi nevoie. E cam strâmt la voi, dar vă vom duce acolo unde trebuie,
veţi vedea...
Le‑am ajutat să se instaleze. Aveau o
singură cuşetă pentru ele trei, în colţul cel mai de sus şi mai puţin accesibil
dintr‑un vagon blindat, plin cu arme şi muniţii. Toate trei ne‑au sărutat pe
gură. Porta, emoţionat, le numi "turturelele mele", drept care se
alese cu o sărutare suplimentară.
Ceva mai târziu şi nu fără o strângere
de inimă, priveam uriaşul convoi pornind şi dispărând către vest. Nu am aflat
dacă cele trei femei ale noastre au ajuns în Franţa, dar ştiu că trenul a sosit
la destinaţie fără mari pierderi.
La vreo şase săptămâni după această
despărţire, cineva din rezistenţa franceză îl ucise pe fratele lui Fleischmann,
la Mans, cu un glonte în ceafă şi îi luă revolverul. Dacă patriotul francez ar
fi ştiut povestea celor trei femei deportate nu ar fi procedat în felul
acesta. Dar aşa este războiul, în toată splendoarea lui. Monstruos până la
absurd.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu