Urs în pătul
Trebuia
nădit un urs pe seama vînătorului de la oraş, care urma să vină să-l împuşte, comod, la pîndă, din pătul. Paznicul a făcut cele trebuitoare. A cumpărat o mîrţoagă de cal, l-a dus pe picioare pînă sub pătului bun ridicat sus între doi molizi groşi, l-a împuşcat, i-a luat pielea şi l-a lăsat ademenire pe seama ursului. După cîteva nopţi a dat de hoit un urs mare; a mîncat aproape un
sfert din cal. A doua noapte n-a venit, fiindcă prea se ghiftuise înainte, apoi iarăşi s-a ospătat noapte de noapte. Paznicul s-a coborît în
sat şi a telegrafiat; vînătorul era prins de treburile lui, a dat ştire că întîrzie — paznicul să mai pună un cal.
Aşa a făcut. Ursul venea ca la el acasă, la masa întinsă. Şi iarăşi întîrzia vînătorul. Dacă merge aşa — şi-a zis paznicul — cumpăr toţi caii orbi din zece sate. S-a gîndit să mai cruţe din bucate şi, lăsînd jos la îndemînă ursului doar cîteva ciozvîrte, a urcat în pătul rezerva, ca să i-o dea pe rînd, cu socoteală bună, şi a atîrnat-o într-un cep al bradului.
În cealaltă dimineaţă, controlînd, spre marea lui mirare, găseşte carnea din pătul mîncată aproape toată. Ursul! Nu a fost ademenit de hrana puţină lăsată jos, a adulmecat „rezerva", s-a urcat în
pătul şi a mîncat liniştit acolo (poate că s-a şi aşezat pe băncuţă). Din urmele pe care le-a lăsat i-a putut reconstitui fapta.
Întîi, ursul s-a urcat frumos, pe scară, ca omul. Era uşor de constatat. Molizii groşi în care era construit pătul înalt au fost curăţiţi de crengi pînă sub pătul, aveau trunchiurile goale, şi numai sus de tot mai rămăseseră cîteva cetini uscate. Pe trunchi nu se vedeau
urme de gheare, aşa cum trebuia să fie dacă ursul se urca pe el. Deci numai pe scară s-a putut urca. Dovadă şi un fustei al scării, rupt sub greutatea ursului. Apoi,
ursului nu i-a venit la îndemînă să şi coboare pe scară, de-a-ndăratelea. A găsit că e mai uşor să se lase în jos pe trunchiul unuia dintre cei doi molizi. Şi a păţit-o. S-a prins de un cep de sus, acesta s-a
frînt, şi ursul, de colo de la
vreo şase-şapte metri, a căzut la pămînt. Se vedea cepul rupt, şi tocmai sus, şi numai acolo, zgîrieturi în coaja molidului,
cum încercase să se prindă. Jos, lîngă copacul bătrîn, un brăduştean pe care căzuse ursul era frînt şi turtit.
S-a
mirat paznicul si a rîs de păţania ursului, închipuindu-şi cum a venit de-a berbeleacul de colo de sus.
Apoi s-a îngrijorat. Nu se poate să fi căzut de la o înălţime atît de mare, greu cum era, fără să se fi vătămat rău. De dus s-a dus el, poate cu un picior frînt,
poate cu coaste frînte, cu măruntaiele zdruncinate. Bolnav, nu va mai veni la hoit şi, cînd va sosi vînătorul, urs ca-n palmă!
Spre
desperarea paznicului trei nopţi
n-a venit la hoit năpăstuitul. Apoi, pesemne vindecîndu-i-se
neajunsurile, s-a înfruptat noapte de noapte din masa împrospătată cu alt hoit de cal. Acum o avea la îndemînă, aşa cum se cuvine, jos pe pămînt. Paznicul a renunţat să fie zgîrcit cu ursul.
Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu