Legiunea blestematilor (9)

De când ne despărţiseră la Friburg, schimbasem multe scrisori afectuoase, dar în toate scrisorile de la Ursula desluşeam o urmă de descurajare ce mă făcea să‑mi pierd minţile, lăsându‑mă pradă unor chinuitoare gânduri fără răs­puns, frământat de dorinţa de a‑i arăta că se înşeală, că mă iubea şi ea, dar nu voia s‑o recunoască...

Răspunsul ei la telegrama mea mi‑a parvenit în ace­eaşi seară:

ÎNTÂLNIRE VIENA. STOP. AŞTEAPTĂ‑MĂ BUFET CLASA INTÂI. STOP. URSULA

URSULA

Ursula nu a venit la întâlnire. Probabil că trenul ei avea întârziere. Trebuia să sosească dintr‑o clipă într‑alta. De la masa pe care o alesesem puteam supraveghea uşa. Un şuvoi necontenit de oameni care intrau şi ieşeau, uneori pătrundea deodată în sală atât de multă lume încât nu‑i puteam cuprinde pe toţi dintr‑o privire şi atunci săream în picioare, pradă furiei.

Trecu mai mult de o oră.

Am scos din buzunar scrisorile ei şi le‑am recitit, pentru a mia oară, cuvânt cu cuvânt, la fiecare rând ri­dicând privirea către uşă. Şi deodată m‑a cuprins panica: nu cumva întârziasem să mă uit? Poate că între timp ea intrase, iar eu tocmai citeam o scrisoare...Poate nu mă zărise? Poate plecase? Poate că acum se afla din nou în trenul de München?

La capătul a două ore am părăsit bufetul şi m‑am interesat dacă trenul de la München avea întârziere. Mi s‑a răspuns că sosise cu un ceas înaintea celui cu care venisem eu. Omul era politicos, prietenos, dar câtuşi de puţin afec­tat de problemele mele. De aceea nici nu i‑am spus nimic, dar desigur că se putea citi pe chipul meu.

Dezumflat, nehotărât, am pornit‑o la întâmplare. Ce dracu venisem să caut la Viena? Am revenit la masa mea din bufetul gării şi am rămas acolo, buimac, cu ochii în gol, încercând să gândesc, cu jale în suflet, scornind diferite teorii, născocind mii de planuri ingenioase, presupunând mii de întâmplări care ar fi putut explica absenţa ei şi urând lumea întreagă, în timp ce în jurul meu, în sală, glasurile zumzăiau, vesela clămpănea, cele două case de înregistrat sforăiau deschizându‑se şi închizându‑se la loc. Toţi erau ocupaţi fie să servească, fie să mănânce, să pălă­vrăgească sau să râdă, într‑un cuvânt, să trăiască. Eram singurul pe care nimeni nu‑l cunoştea, de care nimeni nu se ocupa şi care, nefiind în stare nici să trăiască, rămăsese pur şi simplu aşezat, din ce în ce mai rătăcit, pe când viaţa sa lăuntrică lua forme din ce în ce mai fanteziste. Nu cred să fie cineva mai demn de milă decât cel care, stând li­niştit la o masă dintr‑un restaurant, îşi aşteaptă zadarnic iubita. Termenul întâlnirii era depăşit acum cu mai mult de trei ore; era limpede că nu va mai veni. Nebunia mea luase forme deosebit de dureroase, care poate ar fi rămas de nelecuit, dacă nu ar fi venit. Dar ea veni, dulce şi gra­ţioasă şi veselă ca o flacără.

Degetele mele striveau ţigara dintre ele iar ţigara îmi ardea mâna, însă mintea mea nu era în stare acum să în­registreze durerea: totul se concentră în ochii care pri­veau şi priveau... Priveau taiorul gri şi pantofii cu toc jos şi valijoara ce purta iniţialele U.S. şi mâna care o ţinea, o mână parcă anume făcută să cuprindă ceafa unui bărbat.

— Am greşit trenul. Sunt de neiertat...

În ciuda protestelor ei i‑am sărutat mâna şi am aşe­zat‑o lângă mine, pe bancheta de la perete.

— Draga mea...

— Băiatule, în primul rând trebuie s‑o hrăneşti pe draga ta dacă nu vrei să moară de foame... Nu, nu, fii cuminte şi comandă ceva bun şi o sticlă cu vin. Abia după aceea îţi voi spune ce vom face.

Am comandat pilaf cu sos de ardei şi am ales un număr de pe lista de vinuri. Încă mai eram cumplit de zdruncinat, dar îmi mai rămăsese totuşi destulă prezenţă de spirit să nu spun nimic în primul sfert de ceas, în afară de „draga mea". Era mărturisirea cinstită că în căpăţâna mea ceva şchiopăta, o mărturisire care nu putea să‑i displacă...

Mai aveam o oră până să plecăm spre Hochfilzen.

— Când mi‑ai telegrafiat că ai cinci zile permisie, m‑am gândit imediat că acolo trebuie să mergem. Şi ţie îţi place muntele, nu‑i aşa?

— Draga mea...

— Eşti imposibil! Trebuie să mai bei. Pentru a reveni la normal. N‑am de gând să călătoresc cu un sărac cu duhul. Nu pentru că eu aş fi perfect normală! Doamne, în ce încurcătură m‑am băgat?

        Am golit paharul şi le‑am umplut din nou pe al ei şi pe al meu. Nu m‑am atins de mâncare, în timp ce ea îşi devora porţia de pui şi sosul de ardei şi pâinea şi orezul turuind cu o însufleţire reconfortantă. Eram niţeluş deza­măgit că nu părea să‑i pese de lipsa mea de apetit, un subiect care de obicei o preocupa mult. Îmi spunea mereu că sunt slab ca o aşchie şi că trebuie să mănânc mai mult. Astăzi însă părea că nu se gândeşte la asemenea lucruri. În ea se petrecuse o schimbare şi, în unele momente, aveam impresia că era la fel de nervoasă ca şi mine şi ne căutam orbeşte unul pe celălalt, ca doi străini, şi tocmai de aceea desfăşura această activitate... devorantă!

— Te‑ai încurcat într‑o poveste cu luna de miere, i‑am spus, răspunzând la întrebarea ei. Luna noastră de miere.

Izbucni în râs şi apoi, deodată, după o îndelungă ne­mişcare îngândurată, mi‑a luat mâna apăsând‑o pe obrazul ei.

— Nu ştiu, spuse, nu ştiu... Dar pentru că nu ai decât cinci zile şi pentru o mulţime de alte motive... vei avea ceea ce îţi doreşti, tot ce‑ţi doreşti. Eşti mulţumit?

Răspunsul m‑a zguduit şi am şoptit cu oarecare in­coerenţă:

— Ceea ce vreau nu‑i ceea ce doresc, este ceea ce doreşti şi tu. Nu a venit timpul să luăm acel tren faimos?

Pe peron mi‑a luat din nou mâna şi s‑a oprit privin­du‑mă.

— Du‑te înapoi şi cumpără o sticlă de coniac.

Când căpitanul de stat‑major a dat cu ochii de noi în compartiment, o femeie frumoasă şi elegantă, o sticlă de coniac şi un ostaş amărât dintr‑un regiment disciplinar, s‑a răsucit pe călcâie, ca nu după mult timp să apară doi poliţişti militari. În timp ce le‑am prezentat actele şi suplimentul de clasa a doua, o tăcere grea s‑a lăsat peste noi. Ursula le înfruntă privirile curioase cu o furie de gheaţă, ostentativă. Dar din fericire se abţinu să spună ceva. Căpitanul coborî la Linz, fără ca privirile Ursulei să‑l fi părăsit măcar o clipă. N‑aş fi vrut să fiu în pielea lui. Perechea de civili coborî la Setztal lăsându‑ne singuri în compartiment. Spre marea mea surpriză, Ursula a fost cea care a luat iniţiativa sărutându‑mă. O sărutare lungă. Înfrigurată, disperată, care o lăsă fără suflu.

— Tot ce‑ţi doreşti, gâfâi, cu faţa, spre fereastră. Există şi limite la ce au dreptul să facă...

Privirea îi mai era învăpăiată de mânie când se întoarse spre mine.

— Vei avea tot ce‑ţi doreşti. Chiar acum, dacă vrei...

Era nemaipomenit să poţi râde. Să râzi în voie.

— Puţin să‑ţi pese de ei! Pentru noi parcă nici n‑ar exista. Sunt josnici şi de dispreţuit. Câteodată te împiedici de ei, vrând‑nevrând, nu poţi evita mereu să calci în murdărie. Dar după aceea te ştergi pe tălpi şi mergi mai departe.

Am deschis sticla de coniac.

— Să bem în cinstea picioarelor bine şterse...

Prin ferestre munţii se înşiruiau în amurg împreună cu ploaia, cu stâlpii de telegraf. Apoi veni întunericul să ne ţină tovărăşie. Când ne‑am trezit era trei dimineaţa, la douăsprezece şi un sfert ar fi trebuit să coborâm la Hochfilzen.

— Innsbruck, Innsbruck, gâjâia difuzorul care ne trezise.

Ne‑am aruncat din tren, chiori de somn. În timp ce eu telefonam la toate hotelurile din oraş, Ursula intră la toalete să‑şi aranjeze puţin ţinuta.

Am regăsit‑o la orologiu, aşa cum convenisem.

— Ai găsit o cameră? se informă.

— Da. Hotel Jägerhof.

— Mi s‑a făcut frig. N‑a fost uşor, nu‑i aşa?

Sunasem la douăzeci şi trei de hoteluri, dar i‑am spus că fusese foarte uşor, că nu putuseră rezista frumosului meu glas de bariton. Sala paşilor pierduţi era pustie şi cufundată în umbră. Pe undeva cineva târa o găleată şi, nu departe de noi, un măturător împrăştia sârguincios ru­meguş pe lespezile viu colorate.

— Luna de miere la Innsbruck, exclamă Ursula. Îţi pare rău?

— Nu. Şi pe‑aici sunt munţi! Dă‑mi valiza...

Piaţa din faţa gării era şi ea pustie. Plouase şi aerul era îngheţat. Unde naiba putea fi Hotel Jägerhof?

I‑am şoptit:

— Aşteaptă‑mă un minut.

Am intrat din nou în holul gării. Nu se mai vedea suflet de om, dar lângă chioşcul cu ziare era o cabină tele­fonică. Cu puţin noroc poate voi putea obţine un taxi...

— Hei, tu de colo!

Am luat mâna de pe uşa cabinei, care se închise în spatele meu cu un soi de oftat.

— Urmează‑mă imediat!

Biroul poliţiei militare era inundat de o lumină crudă. Am simţit cum îmi curge sudoarea la rădăcina părului. Luminile astea erau prea albe. Chiar şi astăzi o lumină prea albă încă mai are darul să mă facă să transpir.

Subofiţerul de serviciu consultă din priviri pe cei doi care mă aduseseră. Apoi îmi scrută curios chipul.

— Ei bine?

— L‑am găsit dând târcoale prin gară.

Subofiţerul se întoarse spre mine.

— Ce dracu' cauţi aici în toiul nopţii?

Luasem poziţia de drepţi.

— Tocmai chemam un taxi. Soţia mea şi cu mine am venit aici de la Viena, cu expresul de noapte, să petrecem împreună permisia. Poftim actele mele.

Le examină.

— Un puşcăriaş în permisie! Pare ciudat la prima vedere.

M‑am silit să‑i înfrunt privirea. O muscă bâzâia, bâzâia... Zbura încoace şi încolo prin încăpere.

— Unde ţi‑e nevasta?

— Mă aşteaptă afară, lângă intrarea principală.

Făcu un semn către zbiri.

— Mergeţi şi‑o căutaţi.

Le auzeam bocancii răsunând în sala paşilor pierduţi, odată cu zborul zănatec al muştei aceleia tâmpite... Sub­ofiţerul se mişcă în scaunul său. O uşă se crăpă şi apăru un chip somnoros.

— Cât e ceasul?

— Trei şi jumătate.

Chipul dispăru.

— Ai bilet de tren?

Am tresărit. Nu puteam spune că îl pierdusem. Voia să ştie dacă aveam bilet de întoarcere la Viena. Voia să vadă şi biletul Ursulei. Nu era chip de scăpare.

— Biletul ăsta e numai până la Hochfilzen. Care‑i ex­plicaţia?

— Am adormit. Şi ne‑am trezit la Innsbruck.

— Vrei să spui că ai făcut tot drumul ăsta fără să plăteşti?

— Da. Abia am avut timp să coborâm aici. Dar suntem gata să plătim diferenţa...

Nu răspunse. Sună telefonul. Ridică receptorul.

— Poliţia gării... Cine? o clipă...

Urmări cu arătătorul o listă de pe perete, de lângă el.

— Nu, n‑am numele ăsta... Cu siguranţă e o greşeală. Da, harababura obişnuită, mereu câte o încurcătură pe ici, pe colo... Am să arunc o privire, dar va fi degeaba...

Ursula pătrunse în birou şi mă privi evident înfrico­şată. Am aşteptat. Musca bâzâia întruna. Batalion dis­ciplinar. Batalion disciplinar. Puşcăriaş. Subofiţerul, râse în receptor şi‑l aşeză cu grijă la loc. Examină actele. Ursulei, şi bineînţeles că a trebuit să recunoaştem că nu eram căsătoriţi.

— Încă nu, admise Ursula. Încă nu, dar mâine...

Brusc, îşi recăpătă sângele rece.

— Ascultaţi, toate astea nu sunt decât urmarea unei greşeli nefericite... Dacă nu am fi adormit, am fi coborât la Hochfilzen şi nimic nu s‑ar fi întâmplat. Ştiţi şi dumncavoastră cât de greu este unui soldat dintr‑un... din­tr‑un batalion disciplinar să obţină o permisie. Soţul meu are o permisie. Nu a făcut nimic nepermis... Înţelegeţi, de‑atâta timp nu ne văzusem... Arăta sticla de coniac.

— Eu l‑am pus să cumpere sticla aceasta, doream să se simtă bine... Am băut puţin şi tot eu l‑am încurajat să...

— Să ce?

Era minunată. Roşind puternic, cu privirea scânteie­toare, lovea drept în inima bărbatului, în felul direct, lipsit de menajamente al femeilor.

— Ei bine... Eram singuri în compartiment. Şi nu‑l văzusem de o veşnicie. N‑a făcut nimic rău, s‑a purtat ca un bun soldat, asta‑i tot!

Ultima remarcă a fost genială. Subofiţerul ne‑a dat actele înapoi.

— Puteţi pleca...

Se mai întoarse o dată spre mine:

— S‑o ţii mereu aşa, să fii un bun soldat!

Uşa s‑a închis în urma noastră curmând concertul de râsete deşucheate.

— S‑o ştergem, şopti Ursula târându‑mă după ea, aproape în fugă. S‑o ştergem, mi‑e frică...

Din nou în piaţa pustie, udă de ploaie şi am văzut că era palidă şi fruntea ei netedă, dedesubtul părului, negru, se acoperise cu picături care nu erau de la burniţă:

— Ţine‑mă strâns, cred că voi leşina.

Am lăsat repede valiza jos pentru a o susţine, ajutând‑o să se aşeze pe o treaptă.

— Apleacă‑ţi capul între genunchi. Aşa, acum nu te mai mişca, îţi trece imediat...

— Mă simt mai bine acum, spuse puţin mai târziu. Nu eşti prea supărat pe mine?

— Să fiu supărat!

— Slăbiciunea asta... Nu‑ţi sunt de prea mare folos...

— Cum poţi spune aşa ceva! Dacă n‑ai fi salvat situaţia, Dumnezeu ştie ce ne mai aştepta. Ar fi căutat tot felul de confirmări şi trebuie să‑ţi spun că o con­vorbire telefonică cu Bucureştiul nu se obţine într‑un sfert de oră. Oricum aş fi fost obligat să petrec restul nopţii cu ticăloşii ăia! Ai fost minunată şi foarte cura­joasă... Dar acum cred că te simţi sfârşită. Vrei să mă duc sa caut un taxi?

— Nu, nu. Vin cu tine. Nu ne mai despărţim pentru nimic în lume. Să mai stăm câteva minute, apoi vom merge împreună să căutăm o maşină.

Am strâns‑o la piept. Un fior o scutură.

— Să mergem, mi‑e frig.

În cele din urmă am găsit o trăsură care ne‑a dus la hotel. Jägerhof era un hotel alb, mare, adormit în spa­tele uşilor cu geamuri, la capătul unui drum pavat care încetinise mersul calului. Bătrânul portar şterse numele Ursulei pe care îl înscrisesem în registru spunându‑mi prieteneşte că nu e nevoie să trec numele de fată al soţiei mele.

— Domnul şi doamna, conchise el zâmbind. Este de ajuns.

Eram roşu ca sfecla. Băiatul de la ascensor ne‑a zâmbit şi el în timp ce priveam drept înaintea mea... Pe când camerista scotea cuverturile, Ursula ieşi pe bal­con. Tuşind încurcat, am trecut în camera de baie. Camerista se retrase apoi şi noi am rămas privindu‑ne în ochi.

— Ei bine, iată‑ne aici! O ţigară? Mâna îi tremura, mai‑mai să frângă, chibritul. Jena noastră era cumplită. Aerul uscat al acestei camere străine, unde totul era atât de curat, dar atât de impersonal. Surescitarea, emoţia, oboseala. O slăbiciune emoţională? Mă simţeam la fel de greoi, de slăbit, ca după o săptă­mână de manevre. Ursula se ţinea foarte drept în faţa mea, cu umerii căzuţi, cu ochii ei de culoarea alunei şi nu cunoşteam alţi ochi ce puteau exprima atâta tristeţe, atâta oboseală ca ochii de culoarea alunei. Al cui era rândul să facă primul pas? Aveam oare dorinţa şi pute­rea de a‑l face, nu aveam să stricăm totul pentru tot­deauna cu amărăciunea unei amintiri penibile? Ce‑ar fi trebuit, ce aşteptam unul de la celălalt?

— Termin ţigara pe balcon în timp ce tu te cul... te dezbraci...

Era îngrozitor. Nu îndrăznisem sa spun nici „în timp ce te culci".

Există oare ceva mai monstruos de paşnic decât noaptea? Munţii, în întuneric, apăsau cu întreaga lor masă în aşteptarea zilei care îi va face să apară aşa cum sunt în realitate. Munţi înalţi, munţi negri, mâine vom şti cum sunteţi. Mâine vom fi dormit, mâine vom lua micul dejun împreună cu voi şi vom vorbi despre ascensiuni. În noaptea asta totul este prea întunecat, nu ne puteţi bucura privirile cu nimic.

— Poţi veni, dragul meu...

În baie, unul dintre cele două pahare era pe jumă­tate plin cu coniac. Celălalt era gol, dar mi‑am dat seama că şi în el fusese coniac. L‑am luat pe cel cu băutură.

Dacă îi spun că suntem prea obosiţi, va crede că este numai din grijă faţă de ea, va fi de acord şi vom rămâne unul lângă celălalt, amândoi aşteptând ca celălalt să ce­deze primul somnului. Şi poate va fi puţin decepţionată, în ciuda oboselii? Dar dacă i‑aş spune...

Nu‑i deloc uşor să rezolvi asemenea probleme. Taurii şi armăsarii umani din romanele americane, eroii emo­tivi ai lui Hemingway, campionii sexuali cu inima de piatră... În clipa aceasta hotărâtoare îi invidiam. Dar nu, doar moartea e hotăritoare, Atât timp cât mai există viaţă...

— Beau în cinstea picioarelor bine şterse, am spus golind paharul.

— Dragul meu, murmură ea cu glas copilăros.

I‑am aşezat capul în scobitura umărului meu şi am acoperit‑o cu pătura.

— Mâine vom face fapte de arme ca în Hemingway... Muntele mi‑a şoptit să‑ţi spun că mâine ne va arăta şi el de ce e în stare. Dar în seara asta, pe cinstea mea, vreau să dorm...

Râse uşor.

— Dragul meu...

Îşi puse apoi capul pe pernă. Îşi strecură braţul sub al meu şi, în clipa următoare, toate se mistuiră. Câteva ore de somn bine alcoolizat, somn greu de brute primi­tive şi ne‑am trezit amândoi deodată, în exact aceeaşi poziţie... Şi atunci muntele ne arătă de ce era în stare. Şi am urcat muntele şi ne‑am odihnit pe munte...

Nimic nu trebuie forţat, în asemenea cazuri cel mai bine este să dormi...