Dimineata, la 8:15, Maria a deschis usa masinii si a coborat in fata scolii, cu sacul ei plin de comori atarnat de umar. A zis "ceau tata" si a fugit catre intrare prin aerul de toamna, aerul ala pe care il tin minte din vremea cand eram si eu de zece ani si care are darul sa transforme orice dimineata intr-o vreme a magiei. Am bagat in viteza si am plecat usor, intorcand capul, privind-o cum se intalneste cu colegii, cum salta voioasa, cum rade cu parul rasfirat de vantul cu frunze galbene.
Si apoi, dupa ce n-am mai vazut-o, mi-am spus: "Doamne, ce n-as da sa pot privi din nou lumea cu ochii copilului de zece ani!" Mi-am dorit sa fiu iarasi mic si plin de viata, sa merg la scoala cu ghiozdanul in spinare, sa simt din nou emotiile de-atunci, asteptarea incarcata de vraja, senzatia ca urmeaza ca ceva minunat sa se intample, dorinta de a alerga impreuna cu colegii mei in aerul inceputului de toamna.
"Oh, ce farsa uriasa" mi-am spus apoi, "cum ne face viata sa credem ca asa e ea, intreaga, si cat de diferita este de fapt... Cum se comporta ea, vicleana, ca o femeie care te ademeneste cu vocea ei senzuala, precum odinioara sirenele pe Ulise si cum, odata ajuns langa rasuflarea ei calda, te ingrozesti vazand ca pielea ii e plina de semnele viciului si ochii ii lucesc hain, privindu-te ca pe o insecta, dar vai, e prea tarziu, pentru ca deja te-a prins si nu-ti mai da drumul".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu