O poveste politisto-filosofica a lui Woody Allen

Mister Big  

Mă aşezasem comod la birou, îmi curăţam pistolul si mă întrebam care va fi următorul caz de rezolvat. lmi place să fiu detectiv particular; deşi mi s-au turtit gingiile cu leviere de automobil, mirosul ispititor al bancnotelor verzi mă consolează. Ca să nu mai spun de dame, pentru mine o preocupare minoră, doar cu puţin mai importantă decît respiraţia. De aceea am început să salivez din plin cînd s-a deschis uşa şi a intrat o blondă cu plete. Pretinzînd că se numeşte Heather Butkiss. Mi-a spus că e cover-girl şi are nevoie de ajutorul meu. Purta mini-joupe, un pulover mulat, iar trupul ei descria o serie de parabole care ar fi putut provoca un infarct de miocard unui bivol tibetan.

- Te pomeneşti că vrei să te ajut, frumoaso?

- Dacă eşti dibaci precum se zice, vreau să-mi găseşti pe cineva.

- Dispariţie?

- Asa ceva, domnule Lupowitz.

- Cu poliţia ai încercat?

- Nu încă. Toată lumea-I laudă pe Lupowitz.

- Zi-mi Kaiser, frumoaso. Care-i poanta?

- Dumnezeu.

- Dumnezeu?

- lntocmai. Dumnezeu. Creatorul. Prima cauză a tuturor lucrurilor. Atotcuprinzătorul. Principiul inerent. Găseşte-mi-I!

Au mai trecut smintite prin biroul meu, dar cînd au un fuselaj ca acesta, le asculţi cu urechile ciulite.

- De ce tocmai pe el?

- Afacerea mea, Kaiser. Tu găseşte-I!

- Regret, frumoaso. Nu m-ai nimerit.

- Dar de ce?

- Ori îmi spui totul, ori . . .

- OK, zise, muşcîndu-şi buzele. lşi aranjă provocator dunga de la ciorapi, însă fără mare spor.

- Si care-i problema, frumoaso?

- Adevărul e că... nu sunt cover girl.

- Nu?

- Nu. Nici nu mă cheamă Heather Butkiss. Sunt Claire Rosenzweig, studentă la colegiul Vassar. Filosofie. Istoria gîndirii occidentale şi alte chestii de astea. Am o comunicare, la iarnă, despre religia în Occident. Toţi puştii din anul meu fac lucrări speculative. Eu vreau să ştiu, vreau să aflu. Profesorul Grebanier ne-a zis că, dacă cineva are o certitudine, chiar şi o singură certitudine, se poate considera promovat. Şi tata mi-a promis un Mercedes dacă iau nota zece.

Povestea ei începea să mă intereseze. Jună răsfăţată, inteligentă şi cu un trup pe care aş fi vrut să-I cunosc mai îndeaproape.

- Cum arată Dumnezeu?

- ln viaţa mea nu i-am văzut chipul.

- Atunci de unde ştii că există?

- Tu trebuie să afli şi să mi-I găseşti.

- Bravo! Deci nu ştii cum arată, sau măcar pe unde să-l caut, de unde să-i iau urma?

- Nu. Nu prea. Deşi presupun că El e pretutindeni, în atmosferă, în flori, în oameni, în tine şi în mine şi în scaunul ăsta.

- Aha

Panteistă, evident. Am reţinut ideea şi i-am promis că voi încerca pentru o sută de dolari pe zi, decont de cheltuieli curente şi o invitaţie urgentă la cină. A surîs şi a acceptat. Am coborît împreună cu liftul. Se înnopta. Poate că Dumnezeu există, poate că nu, dar eram sigur că mulţi tipi din oraşul acesta or să mă împiedice să-i dau de rost.

Cele dintîi indicii le-am primit de la Rabbi ltzhak Wiseman, un cleric local care mi-era obligat fiindcă aflasem cine i-a uns pălăria cu slănină. Mi-am dat seama că e ceva suspect cînd am discutat, fiindcă era foarte speriat.

- Există desigur, un „ştim noi cine”, dar nici măcar nu am curajul să-i pronunţ numele. Deşi n-o să înţeleg niciodată de unde atîta susceptibilitate apropo de numele său.

- L-ai văzut vreodată ?

- Eu? Să-l văd? Ai înnebunit? Abia apuc să-mi văd nepoţii.

- Atunci de unde ştii că există?

- Cum de unde ştiu? Ce întrebare e asta? Aş mai fi reuşit să-mi fac un costum ca ăsta cu numai paisprezece dolari, dacă nu era cineva acolo sus? Pune mîna. Pipăie-l. Gabardină de cea mai bună calitate. Te mai îndoieşti?

- Alte argumente mai cunoşti?

- Dar Vechiul Testament ce e? Paté de ficat? Cum crezi că i-a scos Moise pe israeliţi din Egipt? ln paşi de dans? Să fim serioşi, domnule, nu despici Marea Roşie cu obiecte de la raionul de menaj. E nevoie de o forţă.

- E un dur tipul.

- Da. Foarte dur. Deşi succesele ar fi trebuit să-l mai îmbuneze.

- Cum se face că ştii atîtea?

- Ştiu, fiindcă noi suntem poporul ales. Dintre toţi fiii Lui, pe noi ne iubeşte cel mai mult, chestie pe care aş vrea s-o discut cu El într-o bună zi.

- Cît îi daţi ca să fiţi aleşi?

- Nu mă întreba.

Deci aşa. Erau rău încurcaţi cu Dumnezeu. Clasicul şantaj. Te ocupi de ei contra unei sume. Dacă ar fi să-l cred pe Rabbi Wiseman, îi cam jecmănea pe „cei aleşi”. M-am zvîrlit într-un taxi şi m-am dus la sala de biliard de pe Tenth Avenue. Patronul era un tip bondoc, unsuros şi antipatic.

- E aici Chicago Phil?

- Cine întreabă?

L-am înhăţat de revere şi l-am pocnit.

- Cum ai zis, derbedeule?

- ln sala din fund, mi-a şoptit, schimbînd brusc macazul. `

Chicago Phil. Spărgător. Falsificator, bătăuş şi ateu convins.

- Tipul n-a existat niciodată, Kaiser. Asta e chestia. Reclamă mare. Mister Big nu există. E un sindicat. O bandă. Aproape toţi sunt sicilieni. Afacere internaţională. Nu au un şef adevărat. Poate Papa.

- Vreau să mă văd cu Papa.

- O.K, Kaiser, mi-a replicat, făcîndu-mi cu ochiul, se poate aranja.

- lţi spune ceva numele Claire Rosenzweig?

- Rosenzweig? Nu.

- Heather Butkiss?

- la stai. Bineînţeles. Blondă, oxigenată, pieptoasă. De la colegiul Radcliffe.

- Radcliffe? Mie mi-a spus că e la Vassor.

- Tromboane. Predă la Radcliffe. A fost încurcată o vreme cu un filosof.

- Panteist, pare-se.

- Nu, empiric din cîte-mi amintesc. Un dur. ll nega pe Hegel, ca şi orice metodologie dialectică.

- Unul din ăia...

- Da. A fost baterist într-o formaţie de jazz. S-a agăţat de pozitivismul logic. Cînd n-a mai ţinut, a încercat cu pragmatismul. Ultima oară cînd s-a vorbit de el, furase o groază de bani ca să se înscrie la cursul Schopenhauer de la Columbia. Banda ar vrea să-I găsească sau cel puţin să-i ia manualele şi să le vîndă la anticariat.

- Mulţumesc, Phil.

- Ascultă-mă pe mine, Kaiser. Acolo sus nu e nimeni. E neant. N-aş putea să plasez atîtea cecuri fără acoperire sau să-mi bat joc de lume în halul ăsta nici măcar o clipă, dacă aş avea sentimentul autentic al prezenţei divine. lntreg universul este strict fenomenologic. Determinat. Totul e lipsit de orice noimă.

- Cine a cîştigat derby-ul la Aqueduct?

- Santa Baby.

Am ras o bere la 0'Rourke's şi mi-am zdrobit creierii să înţeleg cîte ceva. Dar lucrurile nu se potriveau deloc. Socrate s-a sinucis - cel puţin aşa se zice. Cristos a fost asasinat. Nietzsche şi-a pierdut minţile. Dacă există cineva acolo, sus, acela nu vrea deloc să se ştie asta. Şi de ce m-a dus de nas Claire Rosenzweig în legătură cu colegiul Vassar? Să fi avut dreptate cartesienii? Să fie Universul nostru dualist? Sau poate că Immanuel Kant a ştiut ceva atunci cînd a postulat existenţa lui Dumnezeu pe criterii morale?

Seara am cinat cu Claire. La zece minute după ce am achitat nota eram în scutece şi, dragii mei, ocupaţi-vă voi de gîndirea occidentală. Gimnastica ei ar fi cucerit medalia de aur la olimpiada de la Tia Juana. Mai apoi, se răsfăţa pe pernă, lîngă mine, cu pletele ei blonde ciufulite. Trupurile noastre goale încă erau apropiate. Fumam şi priveam în bagdadie.

- Claire, şi dacă Kierkegaard are dreptate?

- Adică?

- Dacă, totuşi, nu poţi şti niciodată? Trebuie doar să crezi.

- Vax! Asta e cu desăvîrşire exclus.

- Nu fi în halul ăsta de raţională.

- Nu sunt în nici un caz raţională, Kaiser. (lşi aprinse o ţigară). Doar să nu devii ontologic. N-aş suporta să fii ontologic cu mine! Mai ales acum.

Era supărată. M-am aplecat să o sărut. A sunat telefonul. A răspuns ea.

- Pe tine te caută.

Vocea de la celălalt capăt al firului era a sergentului Reed de la criminalistică.

- Îl mai cauţi pe Dumnezeu?

- Da.

- Fiinţa atotputernică, Marea Unitate, Creatorul Universului? Prima cauză a tuturor lucrurilor?

- Exact.

- Cineva care corespunde acestei descrieri a ajuns la morgă. Ar fi cazul să alergi imediat încoace.

Era El, indubitabil, şi după cum arăta, fusese victima unui profesionist.

- Era mort cînd I-au adus.

- Unde l-aţi găsit?

- Un depozit de pe strada Delancey.

- lndicii?

- E mîna unui existenţialist. Absolut sigur.

- De unde deduci ?

- Modul nesistematic de acţiune. Fără plan. Impuls.

- Crimă pasională?

- Exact. Vreau să te avertizez că eşti suspect, Kaiser.

- De ce tocmai eu?

- Toată lumea din comisariat îţi ştie opiniile despre Jaspers.

- Asta nu înseamnă că sunt un ucigaş.

- Incă nu, dar te putem bănui.

Coborînd în stradă, am tras aer în piept şi am încercat să-mi limpezesc mintea. Am luat un taxi spre Newark. Am cotit-o spre restaurantul italian Giordino's. La o masă, în fund, era Sanctitatea Sa. Era chiar Papa. Stătea la masă cu doi tipi pe care îi văzusem de cîteva ori aduşi la secţia de poliţie.

- Stai jos, mi-a spus ridicindu-şi privirea din farfuria cu fettucine. Mi-a intins inelul. I-am rînjit cu toţi dinţii. Dar nu i I-am sărutat. Asta l-a indispus şi mi-a făcut plăcere.

Punct pentru mine.

- Vreţi niste fettucine?

- Nu, Sanctitatea Voastră. Mîncaţi liniştit. Poftă bună!

- Chiar nimic? Nici măcar o salată a la Rivolli?

- Abia am mîncat.

- Cum vrei, dar să ştii că sosul de Roquefort e grozav aici. Nu ca la Vatican, unde nu poţi mînca nimic ca lumea.

- Voi fi franc, Sanctitatea Voastră.  Îl caut pe Dumnezeu.

- Ai venit la omul potrivit.

- Deci există!

Asta le-a sunat foarte amuzant şi au rîs. Golanul de lîngă mine a rînjit.

- Nostimă chestie. Deşteptul ăsta vrea să ştie dacă există!

Mi-am mutat scaunul ca să-mi fie mai comod şi i l-am aşezat pe bătătura de la piciorul stîng.

- Pardon.

Asta I-a înfuriat

- Bineînţeles că există, Lupowitz. Dar numai cu mine comunică. Vorbeşte numai prin semne.

- De ce tocmai cu tine, amice?

- Fiindcă eu port costumul roşu.

- Aha! Ţoala asta?

- Nu te lega de ea. Mă scol dimineaţa, îmbrac costumul roşu şi, dintr-o dată, devin mare. Costumul e totul. Vreau să-ţi spun că dacă aş umbla în sacou şi pantaloni, ce mai tura-vura, n-aş face nici măcar doi bani din punct de vedere religios.

- Deci totul e reclamă. Dumnezeu nu există.

- Habar n-am. Ce importanţă are? Ies bani frumusei!

- Nu ţi-e teamă de o întîrziere a curăţătoriei? Intr-o zi nu-ţi vine costumul la timp şi o să arăţi ca toată lumea.

- Folosesc serviciul special de urgenţă. Face să dai cîţiva marafeţi în plus ca să scapi de griji.

- Numele Claire Rosenzweig îţi sugerează ceva?

- Desigur. E la catedra de ştiinţă de la colegiul Bryn Mawr.

- Ştiinţă ai spus ? Multumesc.

- Pentru ce?

- Pentru răspuns, Sanctitatea Ta.

Am zburat cu un taxi peste podul George Washington. Am năvălit în birou şi am făcut o verificare rapidă. ln drum spre locuinţa lui Claire, am revăzut informaţiile şi am constatat, pentru prima dată, că se potrivesc. Cind am ajuns, fetiţa purta un peignoir diafan şi părea frămîntată de ceva.

- Dumnezeu e mort. Te caută poliţia. Sunt convinşi că numai un existenţialist îi putea veni de hac.

- Nu, frumoaso! Tu l-ai ucis.

- Aiurea! Lasă-te de poante, Kaiser.

- Tu ai făcut-o, tu!

- Ce tot îndrugi?

- Tu, frumuşico. Nu Heather Butkiss sau Claire Rosenzweig, ci Doctor Ellen Shepherd.

- De unde-mi ştii numele?

- Eşti profesoară de fizică la Universitatea Bryn Mawr. Cea mai tînără şefă de catedră din istoria colegiului. În vacanţa de iarnă, la un bal, te-ai încurcat cu un muzicant de jazz foarte tare băgat în filosofie. Însurat, dar nu-ţi păsa. Cîteva nopţi împreună şi ai crezut că e marea iubire. N-a ţinut, pentru că cineva şi-a vîrît coada între voi: Dumnezeu! Vezi, frumoaso, el credea sau voia să creadă. Dar tu, cu mintea ta drăgălaşă şi ştiinţific organizată, pretindeai o certitudine absolută.

- Nu, Kaiser. Îţi jur.

- Ai lansat zvonul că studiezi filosofia. Era un pretext ca să poţi scăpa de unele obstacole. Te-ai descurcat destul de uşor cu Socrate; dar s-a băgat Descartes, aşa că l-ai folosit pe Spinoza ca să te descotoroseşti şi de Descartes şi, fiindcă nici Kant nu se lăsa manevrat de tine, l-ai eliminat şi pe el.

- Vorbeşti tîmpenii, Kaiser!

- L-ai făcut praf pe Leibnitz, dar nu te-ai potolit, fiindcă ştiai că dacă mizează cineva pe Pascal eşti pierdută, aşa că erai nevoită să scapi şi de ăsta. Aici însă, frumuşico, ai făcut marea eroare încrezîndu-te în Martin Buber. Numai că, drăgălaşa mea, ăsta era un tip delicat. Credea în Dumnezeu, aşa că a trebuit să scapi şi de Dumnezeu.

- Kaiser, eşti de-a dreptul nebun!

- Nu, păpuşico. Ai simulat panteismul ca să ajungi la El - dacă ar fi existat, şi există. Te-a însoţit la serata lui Shelby, ai profitat de o clipă de neatenţie a lui Jason şi l-ai lichidat.

- Cine dracu sunt Shelby şi Jason?

- Parcă mai contează ceva? Viaţa, oricum, e absurdă.

- Kaiser, spuse ea începînd să tremure, nu cumva ai de gînd să mă torni?

- Ba da, păpuşă mică şi gingaşă. Cînd Fiinţa Supremă e ucisă, cineva trebuie s-o încurce.

- Kaiser, hai să fugim împreună. Numai noi doi. Ne lăsăm de filosofie. Ne dăm la fund şi poate ne apucăm de semantică.

- I'm sorry, baby. Nu ţine.

Plîngea. A început să-şi desfacă nasturii şi bretelele şi m-am pomenit cu o Veneră goală-puşcă, al cărei trup părea să-mi spună: ia-mă, sunt a ta. O Veneră care, cu mîna dreaptă mă ciufulea, în timp ce cu stînga îşi luase revolverul pe care mi-I înfipsese în coastă. Am împuşcat-o înainte de a apuca ea să apese pe trăgaci. Arma i-a scăpat din mînă şi s-a prăbuşit uluită.

- Cum ai putut să faci asta Kaiser?

Era pe ducă, dar am izbutit să-i spun ce aveam pe suflet: .

- Manifestarea sistemică a Universului ca idee complexă şi reintegrată în sine, în opoziţie cu existenţa înăuntrul sau în afara adevăratei Fiinţe proprii, este un inerent neant conceptual sau Neantul în relaţie dialectică cu orice formă abstractă de existenţă, de moment sau de viitor perpetuu, care nu se supune legilor fizicii sau mişcării sau ideilor legate de non-materie ori de lipsa unei Fiinţe obiective sau subiectiv perceptibile.

E, desigur, un concept dificil, însă cred că I-a înţeles înainte de a muri.