Legiunea blestematilor (12)

Doar cinci minute lăsaţi‑mă singur cu poetul care a scris cândva că Mediterana era albastră, fermecătoare şi surâzătoare...

DIRECŢIA: AFRICA DE NORD

Cu picioarele bălăbănindu‑se în gol, atârnând peste marginile bou‑vagoanelor, în dreptul uşilor, batalionul 18 străbătu astfel România, Ungaria şi Austria; de aici coborî cizma italiană urlând şi zbierând de‑a lungul între­gului drum. De cinci ori l‑am chemat pe Porta să‑i ară­tăm un câmp cu macaroane. Niciodată n‑a putut fi con­vins cu adevărat că macaroanele nu‑s legume.

        La Neapole ne‑am ales cu tancuri noi‑nouţe şi cu uni­forme pentru tropice. Porta refuză să‑şi schimbe bătrâna sa beretă neagră din fetru pe o cască colonială, ceea ce a iscat un tărăboi monstru între el şi Feldwebel‑ul de la magazia de echipament, care s‑a auzit pesemne până la Vezuviu. În cele din urmă au ajuns la un compromis: Porta acceptă casca, în schimb Feldwebel‑ul rămase fără beretă.

În ajunul îmbarcării rândurile ne‑au fost secerate de o epidemie, în asemenea măsură încât am fost nevoiţi să rămânem pe loc mai mult timp, în aşteptarea unor com­pletări de efective trimise din Germania. Când, în cele din urmă, ne‑am îmbarcat, număram cinci batalioane, cinci mii de ostaşi împărţiţi pe două vase de linie. În timp ce vasul nostru părăsea portul, au izbucnit uralele obiş­nuite. Aplecaţi peste bastingaje ori căţăraţi prin gree­ment, zbieram în delir de se cutremurau zările.

Fiecare primise câte o centură de salvare împreună cu ordinul strict să nu o scoată sub niciun motiv. Dar aceste accesorii se dovediră repede prea potrivite de a fi folosite drept perne, ca cineva să se mai supună ordinului. Bărcile de salvare atârnau în legăturile lor, pregătite pen­tru caz de nevoie. Pe punte fuseseră montate tunuri şi eram escortaţi de trei torpiloare italieneşti, ale căror co­şuri groase scoteau torente de fum negru. Ne legăna un ruliu îndrăcit iar mirosul de vărsătură era atât de pătrun­zător, impregnând întreg vasul de la pupa până la prova, încât Porta, Bătrânul şi cu mine ne‑am lungit afară la aer, înveliţi în mantalele noastre, feriţi de vânt la adă­postul pasarelei. Nu‑mi amintesc despre ce vorbeam, ştiu doar că eram foarte mulţumiţi de soarta noastră. Cred că pur şi simplu fumam şi emiteam observaţii de interes general, scurte observaţii îndelung chibzuite, schimbate când şi când. Discutam aşa cum fac săpătorii de la tera­samente în timp ce‑şi iau gustarea pe marginea şanţului. Încetasem pentru o clipă să mai fim nişte nedreptăţiţi şi până şi Porta se purta ca un om normal, stăpânindu‑se să‑şi condimenteze vorbele cu obscenităţi. Mă gândeam la Ursula, a cărei simplă prezenţă ar fi dat o realitate deplină răgazului de care ne bucuram, trei prieteni izo­laţi în mijlocul unui transport de trupe, încărcat cu oa­meni şi materiale.

Porta simţi nevoia să facă puţină muzică şi descoperi că valiza sa rămăsese la mal, în magazia de echipament, aşa că izbucni într‑un nou acces de furie.

— Ajutor! Criminalul! Sunt un om mort! Mangli­torii! Cuţitarii! Japiţe naziste, m‑au jefuit, mi‑au şter­pelit flautul şi coada de mort!

Nimic nu a putut să‑l consoleze, nici măcar pro­misiunea de a‑i cumpăra un nou flaut la Tripoli. Nimic nu l‑ar putea înlocui pe cel pierdut.

Treptat ne‑a cuprins somnul.

Am fost trezit brutal de un zgomot asurzitor de mo­toare, chiar deasupra capetelor noastre. Peste noi coborau lungi limbi de flăcări. Scrâşnituri şi fluierături ne spăr­geau auzul în timp ce o ploaie de oţel răpăia pe flan­curile blindate ale vasului. Propriile noastre tunuri de mic calibru scoteau limbi roşii către bombardierele atacatoare, bum, bum, bum, iar mitralierele ţăcăneau care mai de care mai tare.

Ghemuiţi lângă pasarelă, speriaţi, dar în acelaşi timp şi plăcut stârniţi — oare nu era acesta botezul focului? — căutam în zadar să ne dăm seama ce se întâmplă. Avioa­nele reveneau acum năpustindu‑se in picaj spre noi, mugind furios, apoi un şuierat caracteristic acoperi zgo­motul motoarelor şi Bătrânul urlă:

— Pe burtă! Asta‑i pentru noi!

Avu loc o explozie şi vasul se cutremură. Se auziră îndată şi alte bombe ţipând ca păsările de pradă, dar aces­tea se îndreptau spre celălalt vas. Jerbe de apă şi foc l‑au înconjurat iluminând chipurile noastre încremenite. După numai câteva secunde nava cealaltă era pradă flăcărilor ce se învârtejeau mugind. Bateria A.A. Încă mai trăgea, săgetând roşu şi galben prin fumul dens. Un avion se prăbuşi pe teuga din faţă şi fu înghiţit imediat de flăcări. Brusc am avut senzaţia că mi‑au plesnit timpanele. Nu mai auzeam nimic. Banda sonoră a filmului pe care îl ur­măream s‑a întrerupt. M‑am ridicat să privesc marea arzând, am căzut pe spate şi am descoperit că auzeam din nou. Gheizere de foc şi apă se înălţau spre cer. În mărun­taiele vaporului răsunară mai multe explozii. Unul dintre cele trei coşuri ale navei noastre se ridică încet în întu­neric. O viziune stranie, ireală, de necrezut.

— La dracu, ne scufundăm!

Dinlăuntrul vasului răzbătea neîntrerupt vacarmul iscat de groaza sutelor de băieţi închişi pe coridoare. În­clinarea se mărea clipă de clipă. Ne‑am privit nehotărâţi. Apoi am sărit.

Înălţimea ce ne despărţea de suprafaţa apei era atât de mare încât mi se pare că nu o voi atinge niciodată. Şi apoi, dintr‑odată, ea se închise deasupra mea şi am coborât, am tot coborât având impresia că trupul mi se frânge în două. Urechile îmi bubuiau şi ţiuiau, în cap pocnea ceva, din ce în ce mai repede şi mai tare. În cele din urmă nu am mai rezistat, am abandonat. Te‑ai dus pe copcă, aici rămâi. Şi chiar atunci capul meu străpunse suprafaţa, iar plămânii îndureraţi traseră cu lăcomie aerul preţios ce le fusese refuzat. Un val îmi trecu însă peste cap şi am început să dau frenetic din mâini şi din picioare, în­cercând să mă depărtez de vasul care avea să se scufunde dintr‑o clipă în alta, trăgându‑mă şi pe mine în adânc. În faţa ochilor îmi dansau şi sclipeau toate culorile curcubeului. Nu ştiam încotro înotam. Înotam, pur şi sim­plu. Mă luptam pentru viaţa mea, în ciuda muşchilor ce protestau şi mă implorau să guste pacea morţii. Instinctul de conservare a fost, slavă Domnului, mai puternic decât muşchii mei, mai puternic decât plămânii mei sufocaţi, mai puternic chiar decât voinţa mea. Era mai puternic decât orice, făcându‑mă să mă agăţ, râzând, plângând, pe jumătate inconştient, de o geamandură ce plutea, ivită din neant.

Cu braţele încolăcite pe geamandură m‑am lăsat pur­tat. Valuri negre, cu creasta înspumată m‑au ridicat cu repeziciune şi m‑am pomenit pe vârful unui munte de apă, gata să mă prăbuşesc în vâltoarea unei prăpăstii pe care cu groază nebună o vedeam urcând spre mine. Eram conştient că scoteam ţipete isterice, dar în vacarmul va­lurilor nu le auzeam. Undeva, departe, cerul era ca de purpură, dar atât cât puteam cuprinde cu privirea nu era decât apă, o apă neagră, sălbatică, năvalnică, înspăimân­tătoare.

Dar rechinii? Or fi oare rechini în Mediterana? Bineînţeles că sunt! Am început să dau din picioare cum se nimerea, foarte curând însă am obosit şi a trebuit să înce­tez. Gândul m‑a dus apoi la Bătrânul, la Porta şi i‑am chemat urlând în beznă:

— Bătrânee! Portaaa! Portaaa!

Nu mi‑a răspuns decât mugetul valurilor şi am înce­put din nou să hohotesc cu disperare, chemând, în spaima mea, pe mama şi pe Ursula. Brusc mi‑am dat seama cât de ridicol sunt şi m‑am luat singur la rost:

— Păstrează‑ţi firea, fir‑ar să fie!

Am izbucnit în râs, scheunând ca o hienă, scoţând su­nete discordante, prea puţin omeneşti. Până la urmă am izbutit să mă stăpânesc, dar am continuat să plâng înce­tişor. Toată noaptea valurile m‑au scuturat, epavă nefe­ricită, vomitând şi plângând, dar agăţată cu încăpăţânare de viaţă.

Un glas care strigă în întuneric? Mi‑am încordat auzul. Da, într‑adevăr, un glas. Acolo! Nu. Aiurea! Erau morţi cu toţii. Nimeni nu scăpase. În afară de mine, care nu aveam să întârzii să crăp şi eu. Singur în nemărgi­nirea asta. Toţi au murit. Au ei altceva mai bun de făcut decât să te caute pe tine. Nu‑s decât nişte ticăloşi, nişte lepădături. Trebuie să fii smintit să aştepţi ajutor de la ei...

Totuşi trebuie să mai fie cineva. Să supravieţuiască pentru a crăpa apoi, după ore de suferinţă şi deznădejde, ar fi prea absud. După ce îşi vor fi bifat listele şi vor afla numărul şi numele celor dispăruţi, vor începe cerce­tările. Şi să caute pe cine? Pe tine, un ocnaş! Nu, zău!

Se lumina de ziuă. Obiectul acela, acolo... Un om agă­ţat de o geamandură de salvare, la fel ca tine? Lasă‑te de bancuri, ai început să vezi lucruri ce nu există, îţi iei dorinţele drept realităţi...

Dar era într‑adevăr Porta. Cu un rânjet lat, scoase vechea sa beretă neagră dintr‑un buzunar interior şi şi‑o puse pe cap în chip de salut.

— Ce plăcere să ne întâlnim, dragul meu! Şi dum­neavoastră aţi coborât la plajă? Cam umed, nu‑i aşa, o baie însă n‑a făcut rău la nimeni.

— Porta! Pramatie bătrână!

Eram pe jumătate nebun şi ochii îmi spuneau că şi el era la fel.

— Porta! Ştii cumva unde‑i bătrânul?

— Ştiu, zise făcând un gest larg. Ca toată lumea, e undeva prin zeama asta... Dar dacă‑i cu botul deasupra ori dedesubt, mister!

Ne-am legat la repezeală centurile una de alta pentru a nu risca să fim despărţiţi de curent, după care Porta urmă:

— S‑ar părea că aşteptăm acelaşi tramvai, domnule dragă. Măcar de n‑ai fi atât de slab... Nici măcar cu ce să‑ţi umpli un dinte găunos. Dar va fi foarte emoţionant când peste vreo sută de ani voi povesti dragilor mei nepoţei cum şi‑a salvat cândva bunicul lor, Joseph Porta, preţioasa existenţă, mulţumită unui sac cu oase pe nume Sven. Nu eşti mândru să‑ţi închei cariera în burta celui mai bun soldat al Führer‑ului? Cum mă întorc acasă îţi ridic o statuie. Cum o vrei, din bronz sau din granit?

Deodată scoase un urlet arătând la orizont silueta unui vas:

— Tramvaiul nostru!

Ne‑am întrecut în ţipete, însă vasul dispăru.

— Cară‑te, nenorocitule! conchise Porta răguşit. Chiar dacă venea, nu ne‑am fi urcat noi în şandramaua lor de barcă, nu‑i aşa, Sven?

În felul acesta s‑a scurs dimineaţa. Atunci când izbutea să străpungă norii, soarele era dogorâtor, abru­tizant. Eram pe jumătate mort de oboseală, Porta însă continua să peroreze.

— Ia, de pildă, pescăruşii: puţin le pasă lor de toate astea. Dacă ar avea aripi, ce ne‑am mai distra; dar stăm aici cu fundu‑n apă şi nu‑i nimic de făcut! O viaţă întreagă te fereşti să te apropii de mare şi primul lucru pe care‑l face armata asta nenorocită este să te trimită în larg, fără să te întrebe. Aşa cum am spus‑o mereu, în meseria de soldat nu există viitor. Fiule, promite‑mi să nu te faci niciodată general! Măcar de n‑ar fi atât de umed...

— Porta, crezi că vom scăpa?

— Să scăpăm? Sunt foarte sigur că nu vom scăpa, împacă‑te cu gândul, fiule. Dar dacă începi să te smiorcăi îţi acord una de‑ai să te întrebi de unde ţi s‑a tras! Fă‑mi plăcerea şi ţine‑ţi mutra deasupra pişălăului ăsta de ba­lenă, ne‑am înţeles? Îţi spun eu când ai voie să te îneci. Până atunci fii fericit că nu te afli într‑o pâlnie infectă de obuz ascultând serenada artileriei. Oh! desigur, gropile alea mici din no man's land sunt de neînlocuit pentru cei care au tendinţă spre constipaţie, dar aici — şi e mai mult decât ţi se cuvine — nu numai că te poţi scăpa în izmene, dar te şi trezeşti spălat şi curat. O chestie pe care n‑o poţi avea într‑o groapă de obuz...

Setea care ne chinuia izbuti să pună capăt vorbăriei fără sfârşit a lui Porta. Cu puţin înainte de zorile zilei a doua, un avion italian zbură deasupra noastră şi aruncă o barcă pneumatică care ateriză la douăzeci de metri de noi. Râzând şi plângând, Porta urla:

— Îţi mulţumim, bătrâne macaronar!

Ne‑a fost mult mai greu decât crezusem să străbatem cei douăzeci de metri şi să ne căţărăm în barcă. Am trecut fiecare într‑o parte a bărcii, am încercat primul, însă am alunecat sub ea şi era să mă înec de atâta râs. Un râs con­vulsiv provocat de epuizarea fizică şi nervoasă. În cele din urmă ne‑am văzut amândoi înăuntrul bărcii pneu­matice şi primul lucru pe care l‑am făcut a fost să ne strângem solemn mâinile.

— Ne mai lipseşte doar o pereche de cărţi!

Cărţi de joc nu erau la bord, în schimb comparti­mentul etanş cuprindea cutii cu lapte, carne uscată, biscuiţi şi patru sticle cu rachiu. După ce am mâncat bine şi am băut bine, ne‑am lungit sub prelată şi... noapte bună! La mijlocul nopţii ne‑a trezit frigul. Ne‑am încălzit lovindu‑ne unul pe celălalt, am mai tras o duşcă bună de rachiu şi din nou noapte bună, în căldura recâştigată. Acest al doilea somn ne‑a ţinut până aproape de amiază. Scotocind iar prin compartimentul etanş am dat peste o cutie cu rachete semnalizatoare şi un bidon ce conţinea un ulei galben care, vărsat în apă, se împrăş­tia formând o uriaşă pată aurie, ce putea fi văzută de la mare înălţime. Am urmat întocmai instrucţiunile, am tras două sau trei rachete, zbierând ca la focurile de artificii, am cântat apoi un cântec german, unul englezesc şi unul franţuzesc. Am devorat şi ultimele resturi ale proviziilor, exceptând câţiva biscuiţi, făcându‑ne că trişăm dar împărţind totul frăţeşte şi în sfârşit, am început să vorbim de ceilaţi, dintre ei, de sigur, mulţi erau morţi.

— Va trebui să le trimitem scrisori acasă, pentru mamele, nevestele şi iubitele lor, oftă Porta.

Ursula.

În dimineaţa următoare am băut rachiul ce mai ră­măsese, în timp ce ronţăiam ultimii biscuiţi.

— Felul următor e fileu de bocanc. Cum îl vrei pe al tău? Cu trufe ori cu sos de vanilie?

În ziua aceea am întâlnit un cadavru, menţinut la su­prafaţă de centura de salvare. A fost destul de greu să‑l săltăm la bord. Era un subofiţer şi avea arsuri oribile la picioare şi pe abdomen.

Din acte reieşea că se numea Alfred König, din Regimentul 161 artilerie, concentrat de trei ani, în vârstă de douăzeci şi doi de ani, căsătorit cu Irma Bartels, de douăzeci de ani, originară din Berlin

Portofelul său conţinea câteva fotografii prezentân­du‑l împreună cu o tânără femeie blondă, destul de dră­guţă. I‑am golit buzunarele înainte de a‑l reda mării.

— Şi un gând pios de la noi, pentru toţi cei care plutesc între două ape în scârnăvia asta de acvariu, spuse Porta. Voi scrie Irmei o scrisoare frumoasă, să‑i spun că ai murit ca un erou, ucis pe loc, un glonţ, drept în inimă, după ce ai ţinut piept, timp de patru zile, la forţe inamice superioare ca număr. Da, cunosc formulele convenabile, aşa încât Irma să poată repeta prietenelor, cu mân­drie, că Alfred al ei a căzut cum se cuvine, după toate regulile, luptând pentru glorioasa şi putreda sa patrie. N‑am să scap o vorbă despre faptul că ai fost fript precum o gâscă şi băgat apoi la ciorbă. Poate că în clipa asta Irma e lungită pe patul ei şi mai citeşte o dată ultima ta scrisoare, în care îi spuneai că eşti sănă­tos, că te gândeşti mult la ea şi că îi eşti credincios şi nu tu vei fi acela care să‑şi vâre nasul prin nenumăratele ispite ale Neapolelui. După ce îşi va şterge o lacrimă, îi va lăsa pe tipul de la gaze să plece fără a‑i arăta altceva decât unde este contorul... Asta‑i viaţa pe care o duce biata Irma! În fiecare zi îşi pune centura de castitate, iar Führerul i‑a trimis ce avusese mai bun pe fundul mării. Şi curând va primi o carte poştală sim­plă, din partea armatei, scurtă şi sută‑n sută cazonă:

„Subofiţerul Alfred König, din Regimentul 161 Arti­lerie, a căzut la datorie la 30 septembrie 1940 luptând eroic pentru Führer şi patria sa".

Dedesubt, parafa şi semnătura neciteaţă a unui ticălos de ofiţer şi, mai jos, scris cu frumoase litere gotice, ca un citat din biblie:

Führer‑ul va mulţumeşte. Heil Hitler!

Arătându‑şi indignarea, Porta slobozi un vânt viguros şi, plimbându‑şi privirea peste nemărginirea cenuşie, urmă:

— Timp de câteva zile micuţa Irma va fi mereu cu ochii roşiţi de plâns şi va purta scrisoarea în poşetă. Poate se va întâlni cu câţiva ce se vor arăta înduioşaţi de ea, dar nu prea mulţi, pentru că nu e singura în situaţia asta şi dacă ar fi să consolăm toate durerile n‑am mai isprăvi, doamnă Untel, nu ştiţi de unde aş putea face rost de o livră de unt? Dar prima oară când a venit din nou tipul de la gaze Irma îi va arăta nu numai unde se află conto­rul şi în felul ăsta, dispariţia lui Alfred ar avea şi partea sa bună, căci el nu venea în permisie decât o dată pe an, în timp ce tipul de la societatea de gaze trece în fiecare luni şi nu riscă să fie ucis pentru Führer, pentru că are de pe acum un picior de lemn!... Cine ştie? Poate ajun­gem în Spania. Să ciugulim o pipiţă cu părul negru şi cer­cei în ureche, dacă‑mi este îngăduit să mă exprim astfel...

Mă chinuia setea în asemenea hal încât vorbăria neîntreruptă a lui Porta îmi era din ce în ce mai greu de suportat.

— Ia mai ţine‑ţi clanţa! Te gândeşti cum să le pui fustele‑n cap spanioloaicelor când tu eşti pe cale să crăpi de foame şi de sete!

— Să crăp! Ai înnebunit? Crezi cumva că Forţele Aeriene Regale Italiene ne‑au făcut cadou bărcuţa asta superbă ca noi să crăpăm în ea? Ar fi o insultă adusă regelui Italiei. Şi, pentru că tot veni vorba, oare la curtea capetelor încoronate latrinele or fi pluşate şi din aur? Îşi lăsă pantalonii în vine şi se aşeză cu fundul peste marginea ambarcaţiunii. Din când în când câte un val îi biciuia posteriorul.

— Uiii! mă gâdilă, la naiba! In schimb e foarte higie­nic. Ar trebui să încerci şi tu. E chiar mai plăcut decât la curtea regelui Italiei...

— Porta, nu mai ai haz.

Vitalitatea lui mă uluia şi mă obosea, pentru mine era la fel ca un zid alb în soarele după‑amiezii. Dar de fiecare dată când simţeam că voi sări să‑l strâng de gât, ochii săi mă opreau brusc. Îmi spuneau că, în ciuda felu­lui său de a fi batjocoritor, ne aflam şi unul şi celălalt în aceeaşi stare.

Apoi până şi aceasta sfârşi prin a mă scoate din sărite şi sunt sigur că dacă n‑am fi zărit un vas la orizont, chiar înainte de a se lăsa întunericul, aş fi fost în stare să‑l su­grum. Ne‑am putut semnala însă prezenţa cu ajutorul rachetelor noastre de semnalizare şi, în mai puţin de o oră, ne lepădăm păcura ce ne năclăia părul sub un duş fierbinte, la bordul distrugătorului italian. După aceea am fost băgaţi în paturi uscate, călduroase, ne‑a fost ser­vit un munte de spaghete stropite cu vin roşu şi am fost lăsaţi să dormim buştean.

În ziua următoare am aflat de la marinari că mare parte dintre naufragiaţi fuseseră salvaţi şi regrupaţi la Neapole, unde urma să fim debarcaţi şi noi. Ne‑a vizitat medicul de bord, care ne întrebă cum ne simţim, ne privi cu atenţie şi plecă aşa cum venise. În timp ce stam de vorbă ne‑am amintit de camarazii noştri şi Porta oftă cu tristeţe:

— Va fi o treabă tare neplăcută să‑i scriem soţiei Bă­trânului. Pe când eram în permisie am fost să‑i văd şi ne‑am învoit cu toţii să ne revedem peste şase luni, până atunci războiul fiind terminat şi revoluţia consumată. La naiba, să sperăm că Clubul Regal Al Piraţilor‑Maca­ronari l‑a pescuit şi pe el şi acum se află în vreun birt din Neapole pătându‑şi reputaţia într‑un anturaj de­ocheat... Dar ce bat eu câmpii? Bineînţeles că l‑au pes­cuit pe Bătrân! Ce s‑ar face Rommel fără el, în Africa de Nord? Nu s‑ar descurca niciodată fără Bătrânul, chiar avându‑ne pe noi consilieri...

Nici n‑am ajuns bine la Neapole că am şi stârnit un tărăboi cumplit.

— Ce maior, care maior? Puţin ne pasă nouă! Nu ţine milităria cu noi, până nu ştim ce‑i cu Bătrânul! Cre­deţi că pentru propria noastră plăcere ne‑am lăsat tor­pilaţi şi zile în şir ne‑au făcut ochi dulci rechinii Medi­teranei? Bătrânul e prietenul nostru şi cât timp nu ştim dacă‑i viu ori mort, pentru noi maior sau colonel e la fel. N‑aveţi decât să ne împuşcaţi, să ne băgaţi la pârnaie, ne doare‑n cot!

Nu eram în stare să prezentăm lucrurile ceva mai moderat, ne lipseau câteva doage... Venise reacţia. Nu puteam suporta mai mult. Spre norocul nostru şi‑au dat seama în ce ape ne scăldam iar maiorul se nimeri a fi un tip cumsecade. Relaţiile noastre se mai îmbunătăţiră, mai ales după ce ne spuse că Bătrânul se aflase în celă­lalt transport de trupe şi trecuse el însuşi cam prin ace­leaşi încercări.

Feldwebel‑ul de la magazia de echipament îl recu­noscu pe Porta şi îi strânse mâna zâmbindu‑i deschis. I‑am povestit odiseea noastră şi, când l‑am întrebat dacă nu auzise cumva de Willie Beier, ne‑a lăsat să ne căutăm singuri ţoalele în magazie şi dispăru în biroul său.

Nu după mult timp ne‑a chemat înăuntru, nădăjduia să afle veşti peste câteva minute.Ne oferi şnaps şi ţigări şi ne ceru amănunte despre naufragiul celor două nave; la care Porta îi răspunse fără chef. Eram prea nerăbdă­tori să aflăm ceva precis, iar cele câteva minute de aştep­tare ni se păreau nesfârşite. Aveam impresia că Bă­trânul se afla undeva nu departe şi că eram împiedicaţi cu bună ştiinţă să ajungem la el. Sună telefonul.

— Alo, da?... Da... Unde anume?... Mulţumesc.

Feldwebel‑ul se întoarse spre noi, parcă îi văd şi acum zâmbetul.

— E în barăcile Marinei, lângă port...

Acel Feldwebel cred că a înţeles, cel puţin aşa nădăj­duiesc, că nu nerecunoştinţa sau necuviinţa ne‑au pro­pulsat pe uşă afară, pe mine şi pe Porta, fără a‑i mai mul­ţumi. Dar la o vreme de război un prieten este de ne­preţuit, ceva cu totul deosebit. Ceva ce descoperi în sin­gurătatea apocaliptică a Marii Harababuri, un lucru pe care ştii că îl poţi pierde dintr‑o clipă într‑alta şi de a cărui valoare eşti pe deplin încredinţat...

Următoarele patru sau cinci zile s‑au scurs în linişte. Nu aveam nimic de făcut. Ne‑am dus să vizităm Pompeiul şi Vezuviul, al cărui crater parcă fusese anume creat pen­tru a fi ţinta sarcasmelor lui Porta.

Şi apoi, într‑o bună. dimineaţă, am fost îmbarcaţi în avioane de transport şi adio Italia! Douăsprezece aparate de acelaşi tip zburând în formaţie de „V", escortate de avi­oane de vânătoare. Mediterana s‑a mistuit în urma noastră pe când zburam la mare înălţime deasupra munţilor în­tunecaţi. Din loc în loc zăream un lac, ori un oraş. Am făcut două escale până am ajuns la ţinta călătoriei noastre, oraşul Wuppertal, din Westfalia. Am străbătut apoi în marş oraşul, până la cazarma Eberfeld. Acolo ne‑au îm­părţit în trei companii — era tot ce se mai putea încropi cu supravieţuitorii — şi am pornit spre frontul de răsărit, urmând a fi încorporaţi în Regimentul 27 (disciplinar) Blindate.