Doar
cinci minute lăsaţi‑mă singur cu poetul care a scris cândva că Mediterana era
albastră, fermecătoare şi surâzătoare...
DIRECŢIA: AFRICA DE NORD
Cu picioarele bălăbănindu‑se în gol, atârnând peste marginile bou‑vagoanelor,
în dreptul uşilor, batalionul 18 străbătu astfel România, Ungaria şi Austria;
de aici coborî cizma italiană urlând şi zbierând de‑a lungul întregului drum.
De cinci ori l‑am chemat pe Porta să‑i arătăm un câmp cu macaroane. Niciodată
n‑a putut fi convins cu adevărat că macaroanele nu‑s legume.
La Neapole ne‑am ales cu tancuri noi‑nouţe şi cu uniforme pentru
tropice. Porta refuză să‑şi schimbe bătrâna sa beretă neagră din fetru pe o
cască colonială, ceea ce a iscat un tărăboi monstru între el şi Feldwebel‑ul de
la magazia de echipament, care s‑a auzit pesemne până la Vezuviu. În cele din
urmă au ajuns la un compromis: Porta acceptă casca, în schimb Feldwebel‑ul
rămase fără beretă.
În ajunul îmbarcării rândurile ne‑au fost secerate de o
epidemie, în asemenea măsură încât am fost nevoiţi să rămânem pe loc mai mult
timp, în aşteptarea unor completări de efective trimise din Germania. Când, în
cele din urmă, ne‑am îmbarcat, număram cinci batalioane, cinci mii de ostaşi
împărţiţi pe două vase de linie. În timp ce vasul nostru părăsea portul, au
izbucnit uralele obişnuite. Aplecaţi peste bastingaje ori căţăraţi prin greement,
zbieram în delir de se cutremurau zările.
Fiecare primise câte o centură de salvare împreună cu ordinul
strict să nu o scoată sub niciun motiv. Dar aceste accesorii se dovediră repede
prea potrivite de a fi folosite drept perne, ca cineva să se mai supună
ordinului. Bărcile de salvare atârnau în legăturile lor, pregătite pentru caz
de nevoie. Pe punte fuseseră montate tunuri şi eram escortaţi de trei
torpiloare italieneşti, ale căror coşuri groase scoteau torente de fum negru.
Ne legăna un ruliu îndrăcit iar mirosul de vărsătură era atât de pătrunzător,
impregnând întreg vasul de la pupa până la prova, încât Porta, Bătrânul şi cu
mine ne‑am lungit afară la aer, înveliţi în mantalele noastre, feriţi de vânt
la adăpostul pasarelei. Nu‑mi amintesc despre ce vorbeam, ştiu doar că eram
foarte mulţumiţi de soarta noastră. Cred că pur şi simplu fumam şi emiteam
observaţii de interes general, scurte observaţii îndelung chibzuite, schimbate
când şi când. Discutam aşa cum fac săpătorii de la terasamente în timp ce‑şi
iau gustarea pe marginea şanţului. Încetasem pentru o clipă să mai fim nişte
nedreptăţiţi şi până şi Porta se purta ca un om normal, stăpânindu‑se să‑şi
condimenteze vorbele cu obscenităţi. Mă gândeam la Ursula, a cărei simplă
prezenţă ar fi dat o realitate deplină răgazului de care ne bucuram, trei
prieteni izolaţi în mijlocul unui transport de trupe, încărcat cu oameni şi
materiale.
Porta simţi nevoia să facă puţină muzică şi descoperi că valiza sa
rămăsese la mal, în magazia de echipament, aşa că izbucni într‑un nou acces de
furie.
— Ajutor! Criminalul! Sunt un om mort! Manglitorii! Cuţitarii!
Japiţe naziste, m‑au jefuit, mi‑au şterpelit flautul şi coada de mort!
Nimic nu a putut să‑l consoleze, nici măcar promisiunea de a‑i
cumpăra un nou flaut la Tripoli. Nimic nu l‑ar putea înlocui pe cel pierdut.
Treptat ne‑a cuprins somnul.
Am fost trezit brutal de un zgomot asurzitor de motoare, chiar
deasupra capetelor noastre. Peste noi coborau lungi limbi de flăcări.
Scrâşnituri şi fluierături ne spărgeau auzul în timp ce o ploaie de oţel
răpăia pe flancurile blindate ale vasului. Propriile noastre tunuri de mic
calibru scoteau limbi roşii către bombardierele atacatoare, bum, bum, bum, iar
mitralierele ţăcăneau care mai de care mai tare.
Ghemuiţi lângă pasarelă, speriaţi, dar în acelaşi timp şi plăcut
stârniţi — oare nu era acesta botezul focului? — căutam în zadar să ne dăm
seama ce se întâmplă. Avioanele reveneau acum năpustindu‑se in picaj spre noi,
mugind furios, apoi un şuierat caracteristic acoperi zgomotul motoarelor şi
Bătrânul urlă:
— Pe burtă! Asta‑i pentru noi!
Avu loc o explozie şi vasul se cutremură. Se auziră îndată şi alte
bombe ţipând ca păsările de pradă, dar acestea se îndreptau spre celălalt vas.
Jerbe de apă şi foc l‑au înconjurat iluminând chipurile noastre încremenite.
După numai câteva secunde nava cealaltă era pradă flăcărilor ce se învârtejeau
mugind. Bateria A.A. Încă mai trăgea, săgetând roşu şi galben prin fumul dens.
Un avion se prăbuşi pe teuga din faţă şi fu înghiţit imediat de flăcări. Brusc
am avut senzaţia că mi‑au plesnit timpanele. Nu mai auzeam nimic. Banda sonoră
a filmului pe care îl urmăream s‑a întrerupt. M‑am ridicat să privesc marea
arzând, am căzut pe spate şi am descoperit că auzeam din nou. Gheizere de foc
şi apă se înălţau spre cer. În măruntaiele vaporului răsunară mai multe
explozii. Unul dintre cele trei coşuri ale navei noastre se ridică încet în
întuneric. O viziune stranie, ireală, de necrezut.
— La dracu, ne scufundăm!
Dinlăuntrul vasului răzbătea neîntrerupt vacarmul iscat de groaza
sutelor de băieţi închişi pe coridoare. Înclinarea se mărea clipă de clipă. Ne‑am
privit nehotărâţi. Apoi am sărit.
Înălţimea ce ne despărţea de suprafaţa apei era atât de mare
încât mi se pare că nu o voi atinge niciodată. Şi apoi, dintr‑odată, ea se
închise deasupra mea şi am coborât, am tot coborât având impresia că trupul mi
se frânge în două. Urechile îmi bubuiau şi ţiuiau, în cap pocnea ceva, din ce
în ce mai repede şi mai tare. În cele din urmă nu am mai rezistat, am
abandonat. Te‑ai dus pe copcă, aici rămâi. Şi chiar atunci capul meu străpunse
suprafaţa, iar plămânii îndureraţi traseră cu lăcomie aerul preţios ce le
fusese refuzat. Un val îmi trecu însă peste cap şi am început să dau frenetic
din mâini şi din picioare, încercând să mă depărtez de vasul care avea să se
scufunde dintr‑o clipă în alta, trăgându‑mă şi pe mine în adânc. În faţa
ochilor îmi dansau şi sclipeau toate culorile curcubeului. Nu ştiam încotro
înotam. Înotam, pur şi simplu. Mă luptam pentru viaţa mea, în ciuda muşchilor
ce protestau şi mă implorau să guste pacea morţii. Instinctul de conservare a
fost, slavă Domnului, mai puternic decât muşchii mei, mai puternic decât
plămânii mei sufocaţi, mai puternic chiar decât voinţa mea. Era mai puternic
decât orice, făcându‑mă să mă agăţ, râzând, plângând, pe jumătate inconştient,
de o geamandură ce plutea, ivită din neant.
Cu braţele încolăcite pe geamandură m‑am lăsat purtat. Valuri
negre, cu creasta înspumată m‑au ridicat cu repeziciune şi m‑am pomenit pe
vârful unui munte de apă, gata să mă prăbuşesc în vâltoarea unei prăpăstii pe
care cu groază nebună o vedeam urcând spre mine. Eram conştient că scoteam
ţipete isterice, dar în vacarmul valurilor nu le auzeam. Undeva, departe,
cerul era ca de purpură, dar atât cât puteam cuprinde cu privirea nu era decât
apă, o apă neagră, sălbatică, năvalnică, înspăimântătoare.
Dar rechinii? Or fi oare rechini în Mediterana? Bineînţeles că
sunt! Am început să dau din picioare cum se nimerea, foarte curând însă am
obosit şi a trebuit să încetez. Gândul m‑a dus apoi la Bătrânul, la Porta şi i‑am
chemat urlând în beznă:
— Bătrânee! Portaaa! Portaaa!
Nu mi‑a răspuns decât mugetul valurilor şi am început din nou să
hohotesc cu disperare, chemând, în spaima mea, pe mama şi pe Ursula. Brusc mi‑am
dat seama cât de ridicol sunt şi m‑am luat singur la rost:
— Păstrează‑ţi firea, fir‑ar să fie!
Am izbucnit în râs, scheunând ca o hienă, scoţând sunete
discordante, prea puţin omeneşti. Până la urmă am izbutit
să mă stăpânesc, dar am continuat să plâng încetişor. Toată noaptea valurile m‑au
scuturat, epavă nefericită, vomitând şi plângând, dar agăţată cu încăpăţânare
de viaţă.
Un glas care strigă în întuneric? Mi‑am încordat auzul. Da, într‑adevăr,
un glas. Acolo! Nu. Aiurea! Erau morţi cu toţii. Nimeni nu scăpase. În afară de
mine, care nu aveam să întârzii să crăp şi eu. Singur în nemărginirea asta.
Toţi au murit. Au ei altceva mai bun de făcut decât să te caute pe tine. Nu‑s
decât nişte ticăloşi, nişte lepădături. Trebuie să fii smintit să aştepţi
ajutor de la ei...
Totuşi trebuie să mai fie cineva. Să supravieţuiască pentru a
crăpa apoi, după ore de suferinţă şi deznădejde, ar fi prea absud. După ce îşi
vor fi bifat listele şi vor afla numărul şi numele celor dispăruţi, vor începe
cercetările. Şi să caute pe cine? Pe tine, un ocnaş! Nu, zău!
Se lumina de ziuă. Obiectul acela, acolo... Un om agăţat de o
geamandură de salvare, la fel ca tine? Lasă‑te de bancuri, ai început să vezi
lucruri ce nu există, îţi iei dorinţele drept realităţi...
Dar era într‑adevăr Porta. Cu un rânjet lat, scoase vechea sa
beretă neagră dintr‑un buzunar interior şi şi‑o puse pe cap în chip de salut.
— Ce plăcere să ne întâlnim, dragul meu! Şi dumneavoastră aţi
coborât la plajă? Cam umed, nu‑i aşa, o baie însă n‑a făcut rău la nimeni.
— Porta! Pramatie bătrână!
Eram pe jumătate nebun şi ochii îmi spuneau că şi el era la fel.
— Porta! Ştii cumva unde‑i bătrânul?
— Ştiu, zise făcând un gest larg. Ca toată lumea, e undeva prin
zeama asta... Dar dacă‑i cu botul deasupra ori dedesubt, mister!
Ne-am legat la repezeală centurile una de alta pentru a nu risca
să fim despărţiţi de curent, după care Porta urmă:
— S‑ar părea că aşteptăm acelaşi tramvai, domnule dragă. Măcar de
n‑ai fi atât de slab... Nici măcar cu ce să‑ţi umpli un dinte găunos. Dar va fi
foarte emoţionant când peste vreo sută de ani voi povesti dragilor mei nepoţei
cum şi‑a salvat cândva bunicul lor, Joseph Porta, preţioasa existenţă,
mulţumită unui sac cu oase pe nume Sven. Nu eşti mândru să‑ţi închei cariera în
burta celui
mai bun soldat al Führer‑ului?
Cum mă întorc acasă îţi ridic o statuie. Cum o vrei, din bronz sau din granit?
Deodată scoase un urlet arătând la orizont silueta unui vas:
— Tramvaiul nostru!
Ne‑am întrecut în ţipete, însă vasul dispăru.
— Cară‑te, nenorocitule! conchise Porta răguşit. Chiar dacă venea,
nu ne‑am fi urcat noi în şandramaua lor de barcă, nu‑i aşa, Sven?
În felul acesta s‑a scurs dimineaţa.
Atunci când izbutea să străpungă norii, soarele era dogorâtor, abrutizant.
Eram pe jumătate mort de oboseală, Porta însă continua să peroreze.
— Ia, de pildă, pescăruşii: puţin le pasă lor de toate astea. Dacă
ar avea aripi, ce ne‑am mai distra; dar stăm aici cu fundu‑n apă şi nu‑i nimic
de făcut! O viaţă întreagă te fereşti să te apropii de mare şi primul lucru pe
care‑l face armata asta nenorocită este să te trimită în larg, fără să te
întrebe. Aşa cum am spus‑o mereu, în meseria de soldat nu există viitor. Fiule,
promite‑mi să nu te faci niciodată general! Măcar de n‑ar fi atât de umed...
— Porta, crezi că vom scăpa?
— Să scăpăm? Sunt foarte sigur că nu vom scăpa, împacă‑te cu
gândul, fiule. Dar dacă începi să te smiorcăi îţi acord una de‑ai să te întrebi
de unde ţi s‑a tras! Fă‑mi plăcerea şi ţine‑ţi mutra deasupra pişălăului ăsta
de balenă, ne‑am înţeles? Îţi spun eu când ai voie să te îneci. Până atunci
fii fericit că nu te afli într‑o pâlnie infectă de obuz ascultând serenada
artileriei. Oh! desigur, gropile alea mici din no man's land sunt de
neînlocuit pentru cei care au tendinţă spre constipaţie, dar aici — şi e mai
mult decât ţi se cuvine — nu numai că te poţi scăpa în izmene, dar te şi
trezeşti spălat şi curat. O chestie pe care n‑o poţi avea într‑o groapă de
obuz...
Setea care ne chinuia izbuti să pună capăt vorbăriei fără sfârşit
a lui Porta. Cu puţin înainte de zorile zilei a doua, un avion italian zbură
deasupra noastră şi aruncă o barcă pneumatică care ateriză la douăzeci de metri
de noi. Râzând şi plângând, Porta urla:
—
Îţi mulţumim, bătrâne macaronar!
Ne‑a fost mult mai greu decât crezusem să străbatem cei douăzeci
de metri şi să ne căţărăm în barcă. Am trecut fiecare într‑o parte a bărcii, am
încercat primul, însă am alunecat sub ea şi era să mă înec de atâta râs. Un râs
convulsiv provocat de epuizarea fizică şi nervoasă. În cele din urmă ne‑am
văzut amândoi înăuntrul bărcii pneumatice şi primul lucru pe care l‑am făcut a
fost să ne strângem solemn mâinile.
— Ne mai lipseşte doar o pereche de cărţi!
Cărţi de joc nu erau la bord, în schimb compartimentul etanş
cuprindea cutii cu lapte, carne uscată, biscuiţi şi patru sticle cu rachiu.
După ce am mâncat bine şi am băut bine, ne‑am lungit sub prelată şi... noapte
bună! La mijlocul nopţii ne‑a trezit frigul. Ne‑am încălzit lovindu‑ne unul pe
celălalt, am mai tras o duşcă bună de rachiu şi din nou noapte bună, în căldura
recâştigată. Acest al doilea somn ne‑a ţinut până aproape de amiază. Scotocind
iar prin compartimentul etanş am dat peste o cutie cu rachete
semnalizatoare şi un bidon ce conţinea un ulei galben care, vărsat în apă, se
împrăştia formând o uriaşă pată aurie, ce putea fi văzută de la mare înălţime.
Am urmat întocmai instrucţiunile, am tras două sau trei rachete, zbierând ca la
focurile de artificii, am cântat apoi un cântec german, unul englezesc şi unul
franţuzesc. Am devorat şi ultimele resturi ale proviziilor, exceptând câţiva
biscuiţi, făcându‑ne că trişăm dar împărţind totul frăţeşte şi în sfârşit, am
început să vorbim de ceilaţi, dintre ei, de sigur, mulţi erau morţi.
— Va trebui să le trimitem scrisori acasă, pentru mamele,
nevestele şi iubitele lor, oftă Porta.
Ursula.
În dimineaţa următoare am băut rachiul ce mai rămăsese, în timp ce
ronţăiam ultimii biscuiţi.
— Felul următor e fileu de bocanc. Cum îl vrei pe al tău? Cu trufe
ori cu sos de vanilie?
În ziua aceea am întâlnit un cadavru, menţinut la suprafaţă
de centura de salvare. A fost destul de greu să‑l săltăm la bord. Era un
subofiţer şi avea arsuri oribile la picioare şi pe abdomen.
Din acte reieşea că se numea Alfred König, din Regimentul 161
artilerie, concentrat de trei ani, în vârstă de douăzeci şi doi de ani,
căsătorit cu Irma Bartels, de douăzeci de ani, originară din Berlin
Portofelul său conţinea câteva fotografii prezentându‑l împreună
cu o tânără femeie blondă, destul de drăguţă. I‑am golit buzunarele înainte de
a‑l reda mării.
— Şi un gând pios de la noi, pentru toţi cei care plutesc între
două ape în scârnăvia asta de acvariu, spuse Porta. Voi scrie Irmei o scrisoare
frumoasă, să‑i spun că ai murit ca un erou, ucis pe loc, un glonţ, drept în
inimă, după ce ai ţinut piept, timp de patru zile, la forţe inamice superioare
ca număr. Da, cunosc formulele convenabile, aşa încât Irma să poată repeta
prietenelor, cu mândrie, că Alfred al ei a căzut cum se cuvine, după toate
regulile, luptând pentru glorioasa şi putreda sa patrie. N‑am să scap o vorbă
despre faptul că ai fost fript precum o gâscă şi băgat apoi la ciorbă. Poate că
în clipa asta Irma e lungită pe patul ei şi mai citeşte o dată ultima ta
scrisoare, în care îi spuneai că eşti sănătos, că te gândeşti mult la ea şi că
îi eşti credincios şi nu tu vei fi acela care să‑şi vâre nasul prin
nenumăratele ispite ale Neapolelui. După ce îşi va şterge o lacrimă, îi va lăsa
pe tipul de la gaze să plece fără a‑i arăta altceva decât unde este contorul...
Asta‑i viaţa pe care o duce biata Irma! În
fiecare zi îşi pune centura de castitate, iar Führerul i‑a trimis ce avusese mai bun pe fundul
mării. Şi curând va primi o carte poştală simplă, din partea armatei, scurtă
şi sută‑n sută cazonă:
„Subofiţerul Alfred König, din Regimentul 161 Artilerie, a căzut
la datorie la 30 septembrie 1940 luptând eroic pentru Führer şi patria
sa".
Dedesubt, parafa şi semnătura neciteaţă a unui ticălos de ofiţer
şi, mai jos, scris cu frumoase litere gotice, ca un citat din biblie:
Führer‑ul va mulţumeşte. Heil Hitler!
Arătându‑şi indignarea, Porta slobozi un vânt viguros şi,
plimbându‑şi privirea peste nemărginirea cenuşie, urmă:
— Timp de câteva zile micuţa Irma va fi mereu cu ochii roşiţi de plâns şi
va purta scrisoarea în poşetă. Poate se va întâlni cu câţiva ce se vor arăta
înduioşaţi de ea, dar nu prea mulţi, pentru că nu e singura în situaţia asta şi
dacă ar fi să consolăm toate durerile n‑am mai isprăvi, doamnă Untel, nu ştiţi
de unde aş putea face rost de o livră de unt? Dar prima oară când a venit din
nou tipul
de la gaze Irma îi va arăta nu numai unde se află
contorul şi în felul ăsta, dispariţia lui Alfred ar avea şi partea sa bună,
căci el nu venea în permisie decât o dată pe an, în timp ce tipul de la
societatea de gaze trece în fiecare luni şi nu riscă să fie ucis pentru Führer,
pentru că are de pe acum un picior de lemn!... Cine ştie? Poate ajungem în
Spania. Să ciugulim o pipiţă cu părul negru şi cercei în ureche, dacă‑mi este
îngăduit să mă exprim astfel...
Mă chinuia setea în asemenea hal încât vorbăria neîntreruptă a lui
Porta îmi era din ce în ce mai greu de suportat.
— Ia mai ţine‑ţi clanţa! Te gândeşti cum să le pui fustele‑n cap
spanioloaicelor când tu eşti pe cale să crăpi de foame şi de sete!
— Să crăp! Ai înnebunit? Crezi cumva că Forţele Aeriene Regale
Italiene ne‑au făcut cadou bărcuţa asta superbă ca noi să crăpăm în ea? Ar fi o
insultă adusă regelui Italiei. Şi, pentru că tot veni vorba, oare la curtea
capetelor încoronate latrinele or fi pluşate şi din aur? Îşi lăsă pantalonii în
vine şi se aşeză cu fundul peste marginea ambarcaţiunii. Din când în când câte
un val îi biciuia posteriorul.
— Uiii! mă gâdilă, la naiba! In schimb e foarte higienic. Ar
trebui să încerci şi tu. E chiar mai plăcut decât la curtea regelui Italiei...
— Porta, nu mai ai haz.
Vitalitatea lui mă uluia şi mă obosea, pentru mine era la fel ca
un zid alb în soarele după‑amiezii. Dar de fiecare dată când simţeam că voi
sări să‑l strâng de gât, ochii săi mă opreau brusc. Îmi spuneau că, în ciuda
felului său de a fi batjocoritor, ne aflam şi unul şi celălalt în aceeaşi
stare.
Apoi până şi aceasta sfârşi prin a mă scoate din sărite şi sunt
sigur că dacă n‑am fi zărit un vas la orizont, chiar înainte de a se lăsa
întunericul, aş fi fost în stare să‑l sugrum. Ne‑am putut semnala însă
prezenţa cu ajutorul rachetelor noastre de semnalizare şi, în mai puţin de o
oră, ne lepădăm păcura ce ne năclăia părul sub un duş fierbinte, la bordul
distrugătorului italian. După aceea am fost băgaţi în paturi uscate,
călduroase, ne‑a fost servit un munte de spaghete stropite cu vin roşu şi am
fost lăsaţi să dormim buştean.
În ziua următoare am aflat de la marinari că mare parte dintre
naufragiaţi fuseseră salvaţi şi regrupaţi la Neapole, unde urma să fim
debarcaţi şi noi. Ne‑a vizitat medicul de bord, care ne întrebă cum ne simţim,
ne privi cu atenţie şi plecă aşa cum venise. În timp ce stam de vorbă ne‑am
amintit de camarazii noştri şi Porta oftă cu tristeţe:
— Va fi o treabă tare neplăcută să‑i scriem soţiei Bătrânului. Pe
când eram în permisie am fost să‑i văd şi ne‑am învoit cu toţii să ne revedem
peste şase luni, până atunci războiul fiind terminat şi revoluţia consumată. La
naiba, să sperăm că Clubul Regal Al Piraţilor‑Macaronari l‑a pescuit şi pe el
şi acum se află în vreun birt din Neapole pătându‑şi reputaţia într‑un anturaj
deocheat... Dar ce bat eu câmpii? Bineînţeles că l‑au pescuit pe Bătrân! Ce s‑ar
face Rommel fără el, în Africa de Nord? Nu s‑ar descurca niciodată fără
Bătrânul, chiar avându‑ne pe noi consilieri...
Nici n‑am ajuns bine la Neapole că am şi stârnit un tărăboi
cumplit.
— Ce maior, care maior? Puţin ne pasă nouă! Nu ţine milităria cu
noi, până nu ştim ce‑i cu Bătrânul! Credeţi că pentru propria noastră plăcere
ne‑am lăsat torpilaţi şi zile în şir ne‑au făcut ochi dulci rechinii Mediteranei?
Bătrânul e prietenul nostru şi cât timp nu ştim dacă‑i viu ori mort, pentru noi
maior sau colonel e la fel. N‑aveţi decât să ne împuşcaţi, să ne băgaţi la
pârnaie, ne doare‑n cot!
Nu eram în stare să prezentăm lucrurile ceva mai moderat, ne
lipseau câteva doage... Venise reacţia. Nu puteam suporta mai mult. Spre
norocul nostru şi‑au dat seama în ce ape ne scăldam iar maiorul se nimeri a fi
un tip cumsecade. Relaţiile noastre se mai îmbunătăţiră, mai ales după ce ne
spuse că Bătrânul se aflase în celălalt transport de trupe şi trecuse el
însuşi cam prin aceleaşi încercări.
Feldwebel‑ul de la magazia de echipament îl recunoscu pe Porta şi
îi strânse mâna zâmbindu‑i deschis. I‑am povestit odiseea noastră şi, când l‑am
întrebat dacă nu auzise cumva de Willie Beier, ne‑a lăsat să ne căutăm singuri
ţoalele în magazie şi dispăru în biroul său.
Nu după mult timp ne‑a chemat înăuntru, nădăjduia să afle veşti
peste câteva minute.Ne oferi şnaps şi ţigări şi ne ceru
amănunte despre naufragiul celor două nave; la care Porta îi răspunse fără
chef. Eram prea nerăbdători să aflăm ceva precis, iar cele câteva minute de
aşteptare ni se păreau nesfârşite. Aveam impresia că Bătrânul se afla undeva
nu departe şi că eram împiedicaţi cu bună ştiinţă să ajungem la el. Sună
telefonul.
— Alo, da?... Da... Unde anume?... Mulţumesc.
Feldwebel‑ul se întoarse spre noi, parcă îi văd şi acum zâmbetul.
— E în barăcile Marinei, lângă port...
Acel Feldwebel cred
că a înţeles, cel puţin aşa nădăjduiesc, că nu nerecunoştinţa sau necuviinţa
ne‑au propulsat pe uşă afară, pe mine şi pe Porta, fără a‑i mai mulţumi. Dar
la o vreme de război un prieten este de nepreţuit, ceva cu totul deosebit.
Ceva ce descoperi în singurătatea apocaliptică a Marii Harababuri, un lucru pe
care ştii că îl poţi pierde dintr‑o clipă într‑alta şi de a cărui valoare eşti
pe deplin încredinţat...
Următoarele patru sau cinci zile s‑au scurs în linişte. Nu aveam
nimic de făcut. Ne‑am dus să vizităm Pompeiul şi Vezuviul, al cărui crater
parcă fusese anume creat pentru a fi ţinta sarcasmelor lui Porta.
Şi
apoi, într‑o bună. dimineaţă, am fost îmbarcaţi în avioane de transport şi adio
Italia! Douăsprezece aparate de acelaşi tip zburând în formaţie de „V",
escortate de avioane de vânătoare. Mediterana s‑a mistuit în urma noastră pe
când zburam la mare înălţime deasupra munţilor întunecaţi. Din loc în loc
zăream un lac, ori un oraş. Am făcut două escale până am ajuns la ţinta
călătoriei noastre, oraşul Wuppertal, din Westfalia. Am străbătut apoi în marş
oraşul, până la cazarma Eberfeld. Acolo ne‑au împărţit în trei companii
— era tot ce se mai putea încropi cu supravieţuitorii — şi am pornit spre
frontul de răsărit, urmând a fi încorporaţi în Regimentul 27 (disciplinar)
Blindate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu