Legiunea blestematilor (10)

„Te iubesc. Te iubesc din tot sufletul..." Lacrimi mari, lunecoase străluceau pe genele ei lungi, urmând încet ro­tunjimile obrajilor. Ţinea cu încăpăţânare ochii închişi...

ULTIMELE ZILE

Soarele dimineţii ne scaldă în lumină pe când stăm la masă luând micul dejun: un mic dejun pantagruelic, pe care ni‑l adusese băiatul de serviciu. Ursula îmi în­tinde zâmbind încă o felie de pâine cu unt.

—  Hai, hai, trebuie să mănânci!

—  Dar nu pot să mănânc atâta! Prea sunt obişnuit să sar peste mese, de aceea...

— Trebuie să te dezbari de obiceiurile astea proaste. Nu mănânci mai nimic! Pentru numele lui Dumnezeu, Sven, nu eşti decât piele şi os!

M‑am privit fără voie şi am fost silit să recunosc că avea dreptate. Braţele mele erau atât de slabe încât le puteam cuprinde cu mâna. Doamne, ce putuse găsi la un sfrijit ca mine? O femeie sănătoasă şi voinică, cu pieptul tare, şolduri rotunde, toată numai rotunjimi armonioase, pe lângă unul ca mine, colţuros şi lipsit de graţie... Făcută să fie înconjurată de o familie bronzată, cu prunci bu­călaţi, băieţi blonzi şi fete guralive, cerând întruna alte tartine. Şi un tip înalt şi zdravăn, care vine seara acasă. Un zdrahon de bărbat ca un urs. Nu ca mine.

— Hai, mai bine mănâncă decât să‑ţi plângi singur de milă. Eşti destul de bine şi aşa. Şi după micul dejun nă­dăjduiesc o groază de lucruri. Înainte de toate însă tre­buie să mănânci. Măcar încă două ouă. După aceea mă voi supune rafinamentelor tale orientale...

— Stai aşa, e un lucru pe care nu‑l putem face!

Am tot plimbat îmbucătura de pâine în gură, până să reuşesc s‑o înghit.

— Da? Şi mă rog, ce nu putem face?

— Să ne ghiftuim fără griji aşteptând ce o să urmeze.

— Şi cine‑ţi spune că trebuie să aşteptăm urmarea? Asta vine de la sine. Până una‑alta, mănâncă. Hai, bea paharul ăsta cu lapte, sigur că ţi‑e sete. Nu te ridici de la masă până nu capeţi burtă, chiar de‑ar fi să te îndop ca pe‑o gâscă. Nu uita că sunt doctoriţă şi prin urmare calificată să dau un diagnostic. Suferi de lipsă de vita­mine şi de multe altele... chiar dacă te pricepi la fineţuri orientale!

— Asta da, sunt un mare cunoscător.

— Şi te pot întreba, unde ai învăţat toate acestea?

— După ce am primit telegrama ta m‑am antrenat cu nouă mii de cadâne şi cu un toboşar turc, adus anume de la Constanţa.

Am mâncat şi am băut tot ce mi‑a pus în faţa. Am trecut apoi la subtilităţile orientale şi asta, trebuie s‑o spun, spre reciproca noastră mulţumire. E absurd să susţii că bărbaţii nu caută decât asta. Bărbaţii doresc ceea ce doresc şi femeile. Ei caută cunoaşterea, care este izvo­rul şi hrana oricărei culturi.

Am urcat după aceea până sus, la mica mânăstire co­coţată pe coasta muntelui, şi am vizitat‑o conduşi de un preot cu părul alb. Iar muntele nu ne‑a ascuns niciuna dintre comorile sale. Am întâlnit turme de capre şi de vaci de toate culorile, păzite de un cioban pitoresc, cu barba până la brâu şi încălţat cu ghete mari de munte. Ceva mai departe ne‑am aşezat pe un povârniş să privim un sătuc cu ulicioare întortocheate şi case vopsite în culori vii, ca nişte jucării pentru copii. Talăngile de la gâtul vitelor însoţeau vesel cântecul câtorva fetişcane, în timp ce de undeva, de sus, cobora sprinten răspunsul: „Holari! Holario!". Pe cer se rotea până şi un vultur. Un vultur adevărat, o fiinţă vie şi nu vulturul heraldic care ţine Europa în ghearele sale însângerate.

Un peisaj atât de idilic poate deveni foarte" repede de nesuportat. Totul este prea frumos, prea luminos; prea calme culmile înzăpezite; prea nepotrivite cu un suflet zbuciumat. În asemenea clipe trebuia să ne reluăm dru­mul sau să dormim în căldura înmiresmată, în bâzâitul miilor de gâze.

Idila la munte. Mere gustoase stropite cu vin de Rhin servit în pahare metalice de culoarea chihlimbarului. Mâna mea pe piciorul Ursulei, care se fereşte şi din­tr‑odată senzaţia aceea de prăpastie gata să mă înghită: doar două zile încă, doar două...

— Gândeşte‑te că mai avem încă două zile. Îţi dai seama, încă două zile?!

Ceea ce nu o împiedică să plângă şi să se simtă la fel de nefericită ca mine. Hangiul strigă după noi Grüss Gott şi ne urmări grav cu privirea pe când coboram poteca abruptă. După câteva minute Ursula se uită înapoi. Era tot acolo privindu‑ne cu gravitate şi ridică mâna într‑un ultim salut.

— Ce om cumsecade, exclamă ea.

— Da.

Îşi lăsă mâna pe umărul meu.

— Nu prea ai aerul că ai putea înţelege ce iad mi‑ar deveni viaţa dacă m‑aş îndrăgosti de tine!

— Îndrăgostită de mine? Dar credeam că eşti...

— Şi eu care îţi rept de‑o veşnicie contrariul! Mă laşi fără grai... Oricum, nu puteam să nu răspund când m‑ai chemat. Nu eşti dintre cei pe care femeile îi întâl­nesc în mod obişnuit. Cel puţin una ca mine. Poate şi pentru că nu sunt deosebit de...

— Oh! ba da, eşti! Eşti chiar foarte!

Îi cuprinsesem sânul cu mâna. Mi‑a luat braţul şi mi l‑a pus din nou pe umăr.

— Să nu mai vorbim de asta, vrei? Şi aşa totul este atât de încurcat. Eu însă... nu ştiu cum să spun...

— Ba eu ştiu. Vrei să zici că eşti îndrăgostită de mine. Să nu folosim vorbe mari, Ursula. Greşeala asta am fă­cut‑o şi eu, m‑ai ţinut însă atâta vreme la distanţă şi deodată... De aceea e atât de greu să te exprimi limpede.

— Şi eşti atât de slab şi atât de zdruncinat. Ştii că strigi în somn?

— Adevărat? Dar în afară de asta totul e în regulă!

— Poate. Mă gândesc însă la viaţa mea care va fi un in­fern, brusc îşi pierdu stăpânirea şi se aruncă la pieptul meu hohotind.

— Nu vreau să mă părăseşti! Nu vreau să mi te ia din nou, pricepi?

— Nu, desigur. Da, da...

Era tot ce puteam spune. Am bătut‑o uşurel pe umeri repetând „Nu, nu, da, da" la întâmplare, tot nu price­peam mare lucru.

În seara aceea îmbrăcă o rochie neagră, foarte strânsă pe corp, având drept singură podoabă un colier de perle negre şi verzi. Ştiam că uniforma mea de tanchist îmi va da un soi de eleganţă macabră, subliniată şi mai mult de absenţa oricărei decoraţii. Am observat cu oarecare mân­drie că lumea ne privea pe când ne îndreptam spre masa noastră.

În timpul cinei trecu foarte aproape de masa noastră un locotenent, care lăsă să cadă, chiar în faţa mea, o hârtie îndoită. Curios, am desfăcut‑o şi am citit‑o: „Dacă eşti aici fără să ai o permisie în regulă, şterge‑o repede. Poliţia militară e prin zonă. Dacă ai nevoie de ajutor, mă găseşti în hol".

De comun acord cu Ursula am hotărât să merg să‑i mulţumesc şi să‑i spun că actele mele sunt în regulă. L‑am zărit imediat, fumând într‑un colţ al holului. M‑am pre­zentat fără multe fasoane şi mulţumindu‑i, l‑am întrebat:

— Sunt indiscret dacă întreb care este motivul bună­voinţei dumneavoastră?

— Deloc. Fratele meu este şi el într‑o unitate de tancuri. Hugo Stege.

— Hugo! Dar e unul dintre cei mai apropriaţi ca­marazi ai mei!

— Nu mai spune! O asemenea întâlnire trebuie săr­bătorită. Îmi dai voie să vă invit pe amândoi în seara aceasta? Cunosc un loc plăcut unde am putea merge după cina.

Am revenit la Ursula împreună. Făcea parte din tru­pele de geniu şi se numea Paul Stege. Când ne‑am des­părţit, după o noapte plină, ne‑a dat un număr de telefon la care îl putea suna în caz de nevoie.

După ce ne‑am văzut din nou în camera noastră am mai fumat o ţigară în linişte. Se apropiau zorile. Am ridicat jaluzelele şi am deschis aparatul de radio. De obi­cei la ora aceasta se transmitea muzică bună, un aşa‑zis „program pentru front". O orchestră simfonică, probabil cea a Filarmonicii din Berlin, tocmai ataca ultimele mă­suri din Preludiile lui Liszt. Hitler şi Goebels murdări­seră până şi emoţionanta partitură romantică, folosind‑o drept propagandă pentru porcăria lor de război. UFA* o alesese drept fond sonor pentru jurnalele de actualitate cu raidurile Luftwaffe. Acea Luftwaffe care ne deschi­dea calea nouă, trupelor de blindate, aceeaşi care a ras ghetoul din Varşovia în trei zile şi trei nopţi de groază. După ce totul s‑a liniştit şi fumul s‑a împrăştiat, nimic de pe această mare suprafaţă nu mai depăşea înălţimea de un metru şi jumătate. Din mai multe sute de mii de evrei doar o mână de oameni a mai ieşit în viaţă, între cordoanele de SS‑işti care se prăpădeau de râs. O mână de evrei şi câteva milioane de şobolani.

— În ritmul Preludiilor lui Liszt.

— Ce‑ar fi să‑l închizi, mă calcă pe nervi bucata asta.

Am închis aparatul şi m‑am dezbrăcat.

— Ce zi minunată. Şi curând va fi din nou zi. Aproape că e o ruşine să dormi...

— Cred că ar fi grozav să dormim puţin. Doar câteva ceasuri. Suntem obosiţi, ori nu?

— Dacă viaţa ar fi mereu atât de minunată. Să mănânci când ţi‑e foame. Să bei când ţi‑e sete. Doar atât cât să te simţi uşor şi spritual. Să deschizi ochii şi să fii din nou treaz, pentru că te aşteaptă o nouă zi, care nu cere decât să fie trăită. Să fii obosit, o oboseală plăcută. Aşa cum sunt eu acum. Nici nu‑mi doresc ceva mai mult...

Ceea ce nu era chiar adevărat. Doream să‑i scot co­lierul. Şi pantofii. Şi rochia. Fermoarul ăsta, afurisitul ăsta de fermoar! În sfârşit!

— Ce mâini liniştite ai, băiatule. Atât de sigure pe ele. Şi pantoful celălalt? Îl laşi pe mâine? Nu, nu, întâi pantoful!

— Nu, întâi ciorapii!

I‑am scos şi cel de al doilea pantof.

— Încearcă să nu‑i agăţi cu unghiile, e ultima mea pereche... Oh! Nu spuneai că eşti obosit?

Nici nu i‑am răspuns. Aveam păpuşa mea cu care să mă joc şi ea o avea pe a ei. Amândoi eram pregătiţi. Eu, pregătit pentru ea. Ea, pentru mine. Fără complicaţii, fără nerăbdare, fără ezitări. Aveam tot timpul înaintea noastră...

Să contempli ochii prin care se perindă câte un val. Să fii atât de aproape încât ei să‑ţi transmită propria lor sensibilitate, care te face să simţi cea mai mică apăsare, cel mai mic fior. O contopire desăvârşită a trupurilor şi a sufletelor.

— Vino mai sus, vrei? Aşa, acum e bine!

Dintr‑o suflare:

— Da? Şi ce mai vrei?

Nu era nevoie de răspuns. Valul era cu noi şi ne purta în vârtejul său.

Se odihnea acum lângă mine. În răstimpuri egale era străbătută de un fior şi eu însumi mă înfioram. Eram zguduiţi până în adâncul fiinţei, biruiţi şi unul şi cela­lalt. La ce bun să vorbim? Nu era nimic de zis. Am tras peste noi pătura înainte de a ne cuprinde frigul.

„...armatele sovietice folosite în atac. Ofensiva a fost declanşată de la oceanul Arctic la marea Neagră şi de pe acum primim rapoarte despre înaintarea şi despre nume­roasele victorii cucerite de forţele combinate ale arma­telor germane, italiene şi române..."

Deschisesem radioul în surdină. M‑am adresat în şoaptă Ursulei. Slavă Domnului, dormea. Sunt recunos­cător cerului care mi‑a îngăduit să cunosc, înainte de a auzi noutăţile, ceea ce se cheamă o fericire desăvârşită. Nu mă îndoiesc că cei care au o părere bine stabilită despre suflet şi trup, spirit şi materie, precum şi despre superioritatea unora sau altora, vor zâmbi. Să‑i lăsăm să râdă. Tot răul pe care li‑l doresc este ca într‑o zi să aibă parte de asemenea fericire şi poate atunci vor înţe­lege. Poate!

Căsătoria noastră am celebrat‑o a doua zi, în mica mânăstire, Paul Stege a fost cavalerul de onoare al Ur­sulei. I‑a dăruit un buchet uriaş de trandafiri albi la ve­derea căruia Ursulei i‑au dat lacrimile. Preotul cu părul cărunt nu se arăta prea încântat să ne căsătorească, din pricina calităţii mele de „disciplinar". După ce află însă că sunt un „Ausländsdeutscher", de origine austro‑daneză şi în fapt naturalizat în Scandinavia, consimţi imediat.

— În tinereţe am petrecut câţiva ani în ţărişoara asta nordică. O adevărată oază în inima Europei. Să nădăjduim că războiul o va cruţa, şi dacă aşa va fi, duceţi‑vă să vă stabiliţi acolo, de îndată ce va fi din nou posibil...

Minunăţii de obârşie românească garniseau coşul pe care l‑am dăruit Ursulei: o cămaşă de noapte, în între­gime de mătase şi cu dantele adevărate, două garnituri diafane, cinci perechi de ciorapi de mătase şi un inel pe care mi‑l procurase Porta. Un inel de aur cu un safir mare, înconjurat de minuscule diamante. O piesă care la bursa neagră valora o avere.

Despre ultima zi nu am decât amintiri trunchiate:

— Ce ne priveşte pe noi războiul ăsta idiot? Acum când ne aparţinem unul celuilalt...

— Nu, nu şi nu! Trebuie să mi‑o făgăduieşti. Dacă se întâmplă ceva, trebuie să uiţi totul cât de repede posi­bil. Să nu aştepţi sfârşitul războiului, să vezi ce va deveni ţara...

— Dragă! Ţi‑aminteşti ca la Viena nu puteai spune altceva decât „dragă"? Iar acum eu spun mereu „dragă", nimic altceva decât „dragă"...

— Promite‑mi că vei avea grijă de tine. Să nu te mai oferi voluntar pentru absolut nimic. Promite‑mi să‑mi scrii foarte, foarte des... Oh, Sven, Sven!

— Haide, hai, nu începe să boceşti, hai...

— La revedere, Sven. Să nu mă uiţi...

Ursula, Ursula. Un chip palid care se şterge. Din ce în ce mai repede. Ursula, Ursula... Tactactac....tactactac... Trenul aleargă. Stâlpii de telegraf fug în sens opus. În sensul cel rău. Compartimentul era supraaglomerat. Oa­menii discutau, discutau la nesfârşit. Credeau cu neclin­tire în comunicatele oficiale şi prostia lor crasă stârnea şi mai mult mâhnirea mea adâncă. Oare căreia dintre fiinţele astea smintite, bine dresate, i‑aş putea lămuri că perfecta ma­şină de război născocită de generalii germani se îndrepta în mare viteză spre un sfârşit nenorocit? Cui să‑i spun că perfecţiunea sa nu era decât aparentă? Că era alcă­tuită mai ales dintr‑un şir de reflexe condiţionate cul­tivate la perfecţie şi, dintre acestea, în primul rând ca­pacitatea de a sta în poziţie de drepţi? Capacitate poate spectaculoasă, dar care nu dă naştere decât la roboţi, la maşini. Şi care nu înlesnea prin nimic recunoaşterea şi aprecierea, la adevărata valoare, a drumului pe care înaintau roboţii, pas cu pas... Li se spunea să urmeze această cale şi roboţii mergeau pe traseul indicat...

Maşina de război ataca pe viaţă şi pe moarte un inamic care poseda singurul factor autentic al victoriei: supe­rioritatea morală.

---

* Renumite studiouri cinematografice din Berlin