Legiunea blestematilor (8)

         Căţărându‑ne pe deasupra şi dedesubtul unui număr nesfârşit de vagoane, am ajuns la unul foarte mare, ce purta sigiliul Wermacht‑ului. Sigiliul precum şi lacătul greu nu opuseră multă rezistenţă şi Bătrânul împinse în lături uşa pe şine.

— Ce părere aveţi, ia priviţi ce‑i înăuntru.

Ceea ce am putut vedea ne făcu aproape să cădem jos. Doamne Dumnezeule! Mai existau oare asemenea lucruri? Cutii cu ananas, bere, fileuri de vită, jambon, sparanghel, languste, creveţi, măsline, sardele portugheze, borcane cu ghimbir, caise şi piersici. Ceai adevărat, cafea adevărată, şocolată, ţigări şi vinuri fine. Vin alb, vin roşu, coniac, şampanie. Un adevărat magazin de coloniale pe roţi, ce mai, un poem epic, o feerie orientală.

— Dumnezeule atotputernic! gâfâi Tom Degeţelul. Cui i‑e destinat vagonul ăsta?

— Vrei să zici: cui îi era destinat? îl corectă Pluto. Chiar şi un animal ca tine ar trebui să înţeleagă că în­suşi Domnul ne‑a condus paşii. Şi dacă Domnul şi‑a dat atâta osteneală, nu‑i pentru ca tu să stai pe labele dinapoi şi să pui întrebări tâmpite!

A doua zi, când am intrat în marea gară de mărfuri din Bucureşti, unde trebuia să ne transbordăm, Porta se făcu nevăzut cu o ladă de vin şi nu mult timp mai târziu apăru în mare grabă o locomotivă care luă vagonul nostru şi îl rândui pe o linie de garare, la adăpost de privirile prea indiscrete.

Porta îl puse pe un Stabsfeldwebel să întocmească chiar şi un bon ce confirma că vagonul era proprietate legitimă a batalionului 18.

SPLENDORILE BALCANILOR

Am fost cantonaţi într‑o cazarmă românească aproape de râul Dombrovitza[1], nu departe de oraş. Într‑o sâmbătă seara Porta se duse la Bucureşti să joace poker cu nişte cunoscuţi de‑ai săi români şi duminică dimineaţa nu se prezentă la apel. Am răspuns „prezent" în locul lui, dar era limpede că situaţia aceasta nu putea să dureze prea mult.

Pluto bănuia că după ce pierduse tot ce avea chiar şi hainele de pe el, Porta aştepta acum, în tovărăşia unor fetişcane românce, să venim să‑l luăm. Povestea asta ni se părea greu de înghiţit, căci Porta era un măsluitor ge­nial, explicaţia cea mai probabilă — şi totodată mai în­grijorătoare — era că‑i curăţase pe toţi ceilalţi şi o păţise la ieşire!

Imediat după „zeama" de la prânz, am pornit‑o prin oraş. Să‑l cauţi pe Porta într‑un oraş de un milion de lo­cuitori era o încercare disperată, mai ales că Bucureştiul se întinde pe o suprafaţă considerabilă cu marile sale parcuri, cu bulevardele sale largi şi cu străzile sale ne­sfârşite pe care toate casele au grădina lor proprie.

Dar grija noastră se dovedi de prisos. Pe când stră­băteam în lung şi‑n lat unul dintre cele mai frumoase car­tiere rezidenţiale ale oraşului, atenţia ne‑a fost atrasă de un alai ciudat şi gălăgios. Atât de ciudat şi de gălă­gios încât lumea se adunase să‑l privească trecând.

Patru bărbaţi — doi ostaşi români, un bersaglier italian şi un civil în ţinută de seară — se împleticeau voioşi sub povara unei mari lectici, cât un compartiment de tren şi, în timp ce cărau straniul vehicul, zbierau cât îşi ţinea gura cântecul „într‑o piaţă persană", stimulaţi şi acompaniaţi de un flaut invizibil.

Din măruntaiele monstrului de aur şi lac roşu se ridică deodată glasul flautistului:

— Opriţi, sclavilor! Pregătiţi‑vă de aterizare! Aten­ţiune... STAI!

Dispozitivul atinse caldarâmul cu o hărmălaie ce putea fi auzită la mari depărtări şi cu un zâmbet voluptuos întins până la urechi, apăru Porta al nostru. Şi el era în ţinută de seară cu plastron apretat, redingotă, joben şi monoclu. Ne salută cu un gest pe care romancierii francezi de mâna a doua de la finele secolului l‑ar fi calificat drept indescrip­tibil şi ni se adresă afectat:

— Dragilor! Fraţilor! Permiteţi‑mi să fac prezentă­rile: contele de Porta, prin graţia Domnului. Şi dacă nu mă înşel, mi se pare că v‑am cunoscut... Care mai este soarta armatelor germane? Aduceţi‑mi lista victoriilor de astăzi!

— Ce naiba‑i caraghioslâcul ăsta arab în care te laşi dus? se interesă Tom Degeţelul. Cinstitele noastre bou‑vagoane nu‑ţi mai sunt bune?

— Am de gând să fiu transportat pe frontul de est în acest car special purtat pe braţe, rezervat exclusiv pentru cei mai buni ostaşi ai armatei germane.

Mi se adresase mie.

— James, vei merge în urma mea şi la nevoie îmi vei da puşca. Te vei mai asigura de asemenea că cel mai bun trăgător din întrega Germanie ocheşte cum se cuvine înainte de a‑l lăsa să gâdile trăgaciul! Nu putem tolera nici un glonţ pierdut, ăsta e o chestie de prestigiu...

— Şi uniforma ta?

— Domnilor, acesta e un război de gentlemeni. Deci, mi‑am pus uniforma de gentleman... Şi pe lângă această lectică şi această redingotă fără cusur am mai câştigat şi 2 300 lei, precum şi o prea frumoasă cutie muzicală pe care o veţi putea privi acum în premieră...

Plonjă în adâncul lecticii şi se întoarse cu o splendidă cutie muzicală, care, în acompaniamentul unui menuet gingaş, făcea să danseze o pereche de păstori din por­ţelan. Fără îndoială un obiect de mare valoare, pe care poimâine avea să‑l dăruiască unui vatman.

— Şi, în sfârşit, am mai câştigat şi o amantă... Cu pi­cioare şi tot ce‑i trebuie...

— O ce?

— Ce, o ce? îngână Porta ca un ecou. Nu ştiţi, copiii mei, ce‑i aia o amantă? Este o jucărie de lux pentru conţi şi baroni. Are pulpe, sâni şi fese. Adică să ai cu ce te juca. Se găseşte de cumpărat în prăvăliile foarte scumpe, în care se bea şampanie în timp ce priveşti modelele ex­puse.Ca să funcţioneze, trebuie să dai un cec, dar când funcţionează, se agită de sus şi până jos până când slă­beşte arcul şi trebuie să‑l întorci din nou, cu un alt cec. Dacă cecurile nu‑ţi lipsesc, funcţionează întruna.

Porta aruncă o sticlă de vin celor patru hamali ai săi urlînd:

— Luaţi carburant, sclavilor! Beţi şi fiţi fericiţi!

Ne întinse şi nouă câteva sticle cu şnaps, încheind cu un gest larg:

— Să cântăm acum oda bunilor zei păgâni!

Duse flautul, la gură şi reîncepu să cânte pe fondul zbieretelor corului hamalilor:

A sosit vremea să golim cupa plină,

A sosit vremea să batem pământul cu dansul picioarelor noastre dezlănţuite!

A sosit vremea să înăbuşim neamul zeilor...

Strigai la Porta:

— Hei! de unde l‑ai mai scos şi pe Horaţiu?

Îmi răspunse cu nevinovăţie că el însuşi compusese versurile acestea.

— Nu mai spune! i‑o întoarse Bătrânul. Nu te cre­deam atât de bătrân! Romanii — şi nu românii! — cântau asta acum două mii de ani!

Sclavii lui Porta ne‑au descris cu lux de amănunte cele întâmplate în noaptea trecută... Porta jucase poker cu un tânăr baron, amândoi măsluind cărţile cu o ase­menea grosolănie încât până şi un prunc şi‑ar fi dat seama. Bineînţeles că Porta câştigase totul, până şi ţoalele baro­nului. Apoi sărbătoriseră cu toţii împreună iar cei patru cheflii îl duceau acum pe Porta la tânăra doamnă pe care nefericitul baron o jucase şi o pierduse.

Procesiunea o luă din nou din loc împleticindu‑se, iar noi, clătinând din cap şi strângând bine preţioasele noastre sticle cu rachiu, am privit‑o plecând.

După‑amiază târziu cei patru robi l‑au depus pe Porta, lectica, flautul şi tot restul în faţa zidurilor cazărmii. Noi eram cu ochii‑n patru şi, de îndată ce a fost în si­guranţă la infirmerie, am cumpărat complicitatea unui medic tânăr care l‑a luat sub aripa lui ocrotitoare pentru un somn reparator de două zile, cât a avut nevoie ca să‑şi revină după boroboaţa lui. Tot restul războiului a târât după el smokingul, împăturit cu grijă la fundul raniţei. Din când în când îl îmbrăca, de fiecare dată când considera că e cazul să sărbătorească ceva, şi am să revăd mereu în amintire silueta lui deşelată împopoţonată cu frac şi plastron alb în tranşeele frontului de răsărit.

Poate că lectica este şi acum în acelaşi loc, lângă zidul cazărmii din Bucureşti, monument paşnic al unei întâmplări obscure dar glorioase din război? Dacă‑i aşa, cred că românii se uită la ea mai puţin încruntaţi decât la ruinele pe care le‑au lăsat în urma lor armatele „aliate" ale Germaniei mari. 

Dacă ar fi existat mai mulţi Porta şi mult mai puţini căpitani Meier, nu încape îndoială că am fi cucerit toate ţările şi i‑am fi înfrânt pe toţi duşmanii noştri făcând din ei nişte prieteni, nişte fraţi. I‑am fi înfrânt nu pe câmpul grozăviilor, ci în mari întreceri într‑ale băuturii, care au măcar avantajul că oferă satisfacţii oricui parti­cipă la ele... Şi, pe deasupra, oare nu te vindeci mai re­pede de o mahmureală decât dacă ţi‑e smuls un picior de explozia unui obuz?

---

[1] Evident, e vorba de Dâmboviţa