Ombelico del mondo

La un moment dat am realizat - cu mare întârziere, ce-i drept, că întreaga mea teorie despre cum trebuie să funcționeze lumea a fost fundamental greșită. Mereu am acționat conform acestei teorii neformulate explicit, dar construite cu migală de educatorii mei și aplicate instinctiv, conform căreia lumea este centrată în jurul persoanei mele, sau că eu sunt buricul absolut al pământului - ca să mă exprim în termenii amicului meu Severică.

În esență, teoria care spune că tu ești centrul universului este corectă. Universul, gândea Pascal, este o sferă infinită, cu centrul pretutindeni și circumferința nicăieri. Fiecare dintre noi este în centrul universului și asta nu duce la nicio contradicție. Eu sunt centrul universului meu, tu ești centrul universului tău, universul meu te cuprinde, universul tău mă cuprinde. Simplu. Tot ce trebuie să faci e să accepți că și celălalt are dreptul la universul lui și că universul tău nu e cu nimic mai bun decât al lui. 
În cazul meu însă, nu a fost de-ajuns că eu să mă auto-percep ca stând bine înfipt în centrul universului, mai trebuia ca această percepție să o aibă și restul lumii. Adică toți ceilalți să renunțe la ideea că ei sunt buricul pământului și să spună: „uite, a apărut buricul absolut al pământului, adevăratul centru al universului, care este Raul”. Ori asta a funcționat o vreme, cu câteva spirite slabe. După aia, însă, au început coliziunile, pentru că am dat peste oameni cărora nici prin cap nu le trecea să accepte vreodată că eu aș fi mai buricul pământului decât ei. Și până m-am lămurit cum stau lucrurile, am avut de încasat, nu glumă.
Credința că ești „ombelico del mondo” se mai numește, simplu, orgoliu. Fiecare om are orgoliul lui, însă ideea e că trebuie să renunți la el. Asta spun, în esență, toate religiile și toate înțelepciunile.