Mici intamplari cu animale (151)

Zurbagiul

Bătrîneţea schimbă firea sălbăticiunilor ca şi pe aceea a oa­menilor. Cunoaştem fiecare bătrîni care au devenit ursuzi, arţăgoşi, acri, avari, mizantropi, duşmănoşi faţă cu toată lumea.

Tot aşa cerbul bătrîn caută singurătatea, nu suferă în jurul lui tineret, e irascibil, gata de bătaie. De asemenea fioroşii mistreţi solitari, „pustnicii" care se înfundă în sihlele cele mai nepă­trunse şi îşi trăiesc viaţa în ură faţă de toate vieţuitoarele. Şi cerbii, şi căpriorii, si vierii bătrîni se apropie de semenii lor numai chemaţi de ademenirile împerecherii.

O tranta povestita de Marin Preda

Neobosita inventivitate a tipului infect

Îmi vine în minte o întîmplare pe care n-am s-o folosesc niciodată în literatura de ficţiune, pentru sim­plul motiv că face parte din acele incidente de viaţă pe care oricum ai încerca să le filtrezi, sensul lor, pe care îl ştii numai tu, scapă cititorului, şi nu rămîne pe hîrtie decît un fapt brut şi inestetic. De aceea am s-o povestesc aici cu sentimentul riscului: întîmplarea mea s-ar putea să nu placă.

Somnul de veci (15)

CINCISPREZECE

Nu i-a plăcut. Îşi prinse între dinţi buza inferi­oară şi sprâncenele i se ascuţiră la colţuri. Întreaga figură i se contractă, devenind vicleană şi răutăcioasă.

Soneria continua să sune. Nici mie nu mi-a plă­cut. Dacă se întâmpla ca vizitatorii să fie Eddie Mars şi băieţii lui, puteam fi lichidat doar pentru faptul că mă găseam acolo. Dacă era poliţia, nu le puteam oferi decât un zâmbet şi o promisiune. Iar dacă erau unii dintre prietenii lui Brody – presupunând c-avea prieteni – s-ar fi putut dovedi mai răi decât el.

Lumea pierduta (4)

Lucrul cel mai important din lume

Abia încuiase uşa, când doamna Challenger s-a şi repezit din sufragerie peste noi. Era grozav de furioasă. S-a proptit înaintea bărbatului ei, ca un cocoş în faţa unui buldog. Se vedea bine că mă văzuse ieşind, dar nu mă văzuse întorcându-mă.

— Eşti o bestie, George! i-a strigat. L-ai rănit pe tânărul acela frumos.

Profesorul a dat-o la o parte cu degetul cel mare:

— Iată-l la spatele meu. N-are nici pe dracu!

De ce-au cazut Becali si Babiuc

Numerele si literele, interpretate cum trebuie la vremea lor, i-ar fi putut scuti pe Becali si Babiuc de puscarie. Intotdeauna atunci cand niste oameni se apuca sa comita ilegalitati, numerele si literele emit avertismente. Din pacate, acele avertismente devin vizibile abia mai tarziu, cand faptele au fost comise si nu mai e nimic de facut. La fel s-a intamplat si in cazul celor doi.

Faceti-va bine (260)

Rostopasca

Denumire ştiinţifică: Chelidonium majus.

Denumire populară: negelariţă.

Prezentare. Rostopasca este o erbacee perenă, din familia papaveraceelor. Planta aceasta – uşor de identificat deoarece atunci când este ruptă elimină un lichid galben, acru şi otrăvitor – creşte sub forma unei tufe bogate. Tulpinile, puternice, au peri lungi, iar frunzele, palmate, au o culoare ciudată – verde bătând spre albăstrui. Florile, între două şi opt pe fiecare plantă, sunt adunate într-o inflorescenţă sub formă de umbelă, culoarea lor fiind galben-aurie. Rostopasca preferă locurile umbroase şi umede. Poate fi întâlnită în flora spontană – pe marginea drumurilor, în liziere, prin grădini mai puţin îngrijite, în păduri. Din punct de vedere medicinal, valoroasă este întreaga plantă. Preparatul principal este un ceai, o infuzie. Tot din rostopască se mai prepară tincturi, mixturi, suc, extracte.

Din pozele lui Corrie McCluskey(2)

AUSCHWITZ

Povestiri dupa piesele lui Shakespeare (5)

Cum vă place

Pe vremea când Franţa era împărţită în provincii (sau ducate cum erau numite), într-una din aceste provincii domnea un uzur­pator care-l descăunase pe fratele său mai vârstnic, ducele legiuit.

Ducele, alungat astfel din stăpânirile sale, se sihăstrise împreu­nă cu o mână de credincioşi ce-l urmaseră în codrul Ardenilor. Acolo trăia bunul duce cu prietenii săi iubitori, care plecaseră de bunăvoie în surghiun de dragul lui, în vreme ce pământurile şi ve­niturile lor îl îmbogăţeau pe uzurpator. Acolo trăiau ei, la fel cum îşi ducea traiul odinioară haiducul Robin Hood în Anglia; şi mulţi tineri nobili plecau zilnic de la curte către codrul acela; şi pentru ei vremea zbura în tihnă, pe nesimţite, ca pentru cei din vârsta de aur a omenirii. Vara se întindeau la umbra minunată a stufoşilor copaci ai pădurii, privind la zbenguiala jucăuşă a ciutelor sălbatice, şi aces­te necuvântătoare zburdalnice şi rotate, ce păreau a fi locuitorii de baştină ai codrului, le erau atât de dragi, încât îi mâhnea când erau nevoiţi să le ucidă ca să se poată hrăni cu vânat. Când vânturile reci ale iernii îl făceau pe duce să simtă soarta sa potrivnică, le îndura răbdător şi spunea:

Faceti-va bine (259)

Roiniţa

Denumire ştiinţifică: Melissa officinalis.

Denumiri populare: iarba roiului, busuiocul stupului, roişte.

Prezentare. Roiniţa este o plantă erbacee perenă, aparţinând familiei labiatelor. Rizomul, de culoare brun-gălbuie, este lemnificat. Tulpina are muchii şi se ramifică, ajungând până la 80 cm înălţime. Frunzele au formă ovală şi sunt păroase, ca de altfel întreaga parte superioară a tulpinii. Florile formează o inflorescenţă, culoarea lor schimbându-se pe măsură ce floarea evoluează – la început este gălbuie, pentru ca mai apoi să devină albă sau uşor liliachie. 

Trei milenii de umor (21)

Oră matinală într-o cafenea pariziană. Consumatori puţini. La o masă stau de vorbă Scott Fitzgerald şi amicul său, Ernest Hemingway. Vorbesc de ore întregi, de fapt de ieri seara. Ca o concluzie la tot ce s-a spus pînă atunci, Scott oftează amărît:

—    Ehei, bogaţii sunt altfel de oameni, nu cum suntem noi!

—    Ai dreptate, murmură Hemingway, ei au mai mulţi bani.

Lumea pierduta (3)

Un om imposibil...

 Temerile, ca şi nădejdile prietenului meu n-au fost întemeiate. Când am sosit miercuri la sediul "Naturii", am găsit un plic purtând ştampila din West Kensington, pe care numele meu era scris cu nişte litere ca de sârmă ghimpată. Iată ce conţinea plicul:

Mici intamplari cu animale (150)

Duel între răţoi

Căsnicia monogamă a raţelor sălbatice mari (Anas platyrhynchos) nu se scurge fără tulburări. într-adevăr, perechile se formează încă din toamnă şi atunci răţoii îşi joacă dansurile de logodnă, apoi, mai tîrziu, ei iau parte la creşterea puilor. Dar între aceste două puncte extreme, cîte se mai întîmplă! Niciunul dintre cei doi soţi nu se dă în lături de la cîte o mică aventură amoroasă. Scenele de gelozie însă nu lipsesc şi nici duelurile între soţul legitim şi cavalerul întreprinzător. Iar uneori aceste dueluri iau chiar forme serioase. 

Somnul de veci (14)

PAISPREZECE

Era cinci fără zece când am parcat maşina aproa­pe de holul de la intrarea blocului cu apartamente de pe Randall Place. Câteva ferestre erau luminate, iar aparatele de radio răcneau în beznă. M-am suit cu liftul automat până la etajul patru şi-am apucat-o pe un coridor larg, cu covor verde şi lambrisat în sidefiu. Prin uşa deschisă, cu paravan de plasă, sufla o briză rece spre scara de incendiu.

Lângă uşa marcată cu numărul 405 se afla un mic buton de fildeş. L-am apăsat şi mi s-a părut c-am aşteptat o eternitate. Apoi uşa se întredeschise fără zgomot. Se deschise prudent şi furiş. Bărbatul din cadrul ei avea picioare lungi, pieptul larg, umeri înalţi şi ochi căprui-închis pe faţa cafenie inexpre­sivă, care învăţase demult să-şi controleze reacţiile. Un păr ca şpanul îi invadase ceafa, lăsându-i în schimb descoperită o mare suprafaţă din fruntea bombată şi cafenie care, la o privire neatentă, ar fi putut trece drept sălaşul minţii. Ochii întunecaţi mă cercetară impersonal. Degetele lungi, subţiri şi cafenii ţineau marginea uşii. Nu rosti niciun cuvânt.

Din povestile lui Jack London (6)

Neprevăzutul

E uşor de înţeles ceea ce e previzibil. Tendinţa vieţii individuale este, mai curând, statică decât dinamică. Devine propulsare datorită civilizaţiei unde nu se vede decât ceea ce este evident sau neprevăzutul se întâlneşte foarte rar. Totuşi, când se întâmplă ceva neaşteptat, cu consecinţe grave, cei slabi pier. Nu pot reacţiona împotriva neprevăzutului, sunt incapabili să se adapteze rapid la reguli şi legi noi, ciudate. De aceea, pier. Pe de altă parte, există oameni care supravieţuiesc, indivizi antrenaţi care trec dincolo de ceea ce era previzibil şi îşi adaptează vieţile conform noilor, ciudatelor reguli cărora trebuie să li se supună.

Faceti-va bine (258)

Roiba

Denumire ştiinţifică: Rubia tinctorum.

Denumiri populare: iarba de vopsea, garanţa.

Prezentare. Roiba este o plantă erbacee întâlnită în flora spontană. Aparţine familiei rubiaceelor. Rizomul său este mediu dezvoltat, iar tulpina, care poate ajunge la maximum un metru înălţime, are patru muchii. Frunzele sunt lanceolat-eliptice. Florile, mărunte, au culoarea galben-palid şi apar în lunile iunie şi iulie. Fructul de roibă este o bacă brun-roşcată, uneori neagră. Această plantă creşte pe pârloage, în pământuri înţelenite, pe taluzurile drumurilor, pe marginea terenurilor cultivate. Pentru nevoi medicinale se recoltează rădăcina, care are culoare roşie, şi rizomul. Din acestea se prepară infuzie, pulbere, extracte.

Toleranta la infractiuni

Simpatia romanilor pentru infractorul condamnat si inchis pe nume George Becali ar putea avea o explicatie foarte simpla: avem, prin constructie, o toleranta foarte mare la infractiuni. Comitem infractiuni asa cum respiram, de aia, in cele din urma, nu acceptam ca faptele unuia si altuia sunt infractiuni: ni se par ceva in ordinea lucrurilor, ceva natural. Sigur, nu toti devalizam banci, nu toti praduim bani europeni, nu toti sechestram persoane. Dar cu totii (sau foarte multi dintre noi) trecem pe rosu, dam spaga, muncim la negru, ne ducem copiii la meditatii pe care le platim fara sa cerem factura, semnam condica pentru amici, schimbam dolari la coltul strazii și-i țepuimi pe neatenți, descarcam filme de pe torrente etc. 

Smarcuri hanovreze

Etalonul guzganului

Viorel Hrebenciuc, supranumit "Guzganul Rozaliu" si "Etalonul Coruptiei", a facut azi o declaratie absolut incredibila - halucinanta, ar zice Turcescu. Anume, fostul deputat PDL Dan Pasat, care a fost condamnat acum cateva zile la puscarie, nu este vinovat! Pur si simplu stie el, Hrebenciuc, acest lucru. 

Buuuuuuuuuun. Carevasazica, Dan Pasat a fost condamnat de o instanta judecatoreasca la inchisoare pentru santaj si alte manarii pe care, desigur, nu le-a comis. Dar ce sa vezi, Viorel Hrebenciuc - tamaduitorul nedreptatilor si al obidelor -  n-a putut suporta acest abuz cumplit si ne-a revelat, noua profanilor, adevarul: Dan Pasat este nevinovat. 

Lumea pierduta (2)

"Încearcă-ţi norocul cu profesorul Challenger!.."

Am avut întotdeauna, la ziar, o simpatie pentru şeful serviciului de ştiri, McArdle, un bătrânel roşcovan, ursuz şi adus de spate. La rândul meu, speram că nu-i eram antipatic. Bineînţeles, adevăratul meu şef era Beaumont. Dar acesta trăia în atmosfera eterată a unui soi de înălţime olimpiană, până unde nimic nu reuşea să se ridice decât dacă era cel puţin de importanţa unei crize internaţionale sau a unei remanieri de guvern. Îl vedeam din când în când pătrunzând în întunericul sanctuarului său: trecea singuratic şi maiestuos, cu ochii pierduţi, cu gândul la Balcani sau la Golful Persic. Plutea deasupra noastră, departe de noi. Noi nu-l cunoşteam decât pe McArdle, care îl reprezenta în faţa noastră. Când am intrat în biroul lui, bătrânelul mi-a făcut un semn uşor cu capul, ridicându-şi ochelarii până în creştetul său chel.

Conan

Un adevăr înspăimântător

Un adevăr înspăimântător este că „încununarea creației”, așa cum îl numesc creștinii pe Homo Sapiens, este ahtiat după dezastre și eșecuri, indiferent de scara lor. Omul vrea să vadă sânge, suferință, durere, distrugere. Dacă-i vorbești despre altceva te ascultă, dar își pierde iute interesul. Oare de ce? Eu cred că știu: omul nu mai are încredere în creatorul său. Și asta îl face să se gândească tot timpul la sfârșitul Creației - sau cel puțin al unei părticele din Creație. Ici un incendiu, colo o crimă, azi o vijelie, mâine o molimă - încet, încet, opera creatorului este împuținată, ciuntită, înghesuită. În realitate, oamenii nu cred în veșnicie. Nu sunt convinși că va dăinui ceva - nu, totul este sortit pieirii și noi suntem martorii sfârșitului. De mii de ani contemplăm eșecul Creatorului, asta facem. Când ia foc o catedrală, nu privim asta ca pe o oportunitate de a construi una mai înaltă și mai trainică, ci ca pe un prilej de a-i râde în nas celui în numele căruia s-a ridicat construcția. Când moare un nou-născut, ne repezim să-l luăm pe Dumnezeu de guler: „unde e dreptatea ta, acest copil nu a apucat să facă niciun rău?”. Când cade o grindină care ne distruge florile din grădină, nu ne gândim cum să protejăm grădina, ci cum să îl înjurăm pe Dumnezeu că n-a ținut seama de previziunile meteorologilor.
Dar de ce oare suntem atât de înverșunați contra Creatorului? Cred că știu și asta: pentru că El nu se mai arată. Pentru că s-a ascuns acum mai bine de 2000 de ani. Pentru că această retragere ni se pare de neînțeles - nouă, care nu avem nici măcar reprezentarea miliardului, darămite a infinitului - materia primă a lui Dumnezeu.