Acum ştiu care e marea deosebire dintre fiinţe şi lucruri: lucrurile nu se satură niciodată. Focul nu se plictiseşte să te ardă dacă îl atingi, apa nu se plictiseşte să te înghită. Pământul nu se mai opreşte din ale lui, îţi loveşte mereu călcâiul şi uneori omoplatii, gravitaţia nu se mai satură să te ţină prizonier. Hai, încearcă, ispiteşte lucrurile, măcar cu atât să te alegi. O să te lămureşti pe deplin, până la urmă o să pricepi: n-ai nicio şansă. Întotdeauna, fără niciun fel de excepţie, lucrurile îţi vor răspunde în acelaşi mod, nu va exista niciodată niciun fel de abatere, cât de mică. Lucrurile nu se plictisesc, nu obosesc, nu-şi reconsideră poziţia. Vrei să te pui cu ele? Încearcă numai! Lipeşte-ţi palma de plita încinsă, bate un cui într-un violoncel, întoarce paginile unei cărţi, încalţă-te cu bocancii de munte, scrâşneşte din dinţi privind tavanul - degeaba. N-ai nicio şansă, înţelegi? Mereu, până la sfârşitul zilelor, totul va fi la fel: oul va sfârâi în tigaie, ochii îţi vor lăcrima de la fum, dacă vei trage îndeajuns sforile se vor rupe, când se vor întruni condiţiile cauciucurile vor exploda. Orice-ai face, oricui te-ai ruga, niciodată nu va fi altfel. Aşa că e cazul să renunţi - lucrurile nu se satură în veci de veci. Ai înţeles? Renunţă! Repede, cât mai poţi să renunţi. Nu mai sta! Tu nu ştii că vorba arde? Verbul putrezeşte, iar cuvântul nu se întrupează, ci se destrupează!
Un blog pentru linistea adultilor
Totalul afișărilor de pagină
duminică, 30 iunie 2013
sâmbătă, 29 iunie 2013
Eternizarea
In 1965, cand ma aflam in al cincilea an de viata, a binevoit sa treaca la cele vesnice tovarasul Gheorghe Gheorghiu-Dej. Si acum, cand ma gandesc la acest lucru, il vad pe tata stand in fata radioului care anunta stirea si ascultand cu mare atentie. Habar n-avea el, saracul, ce urma sa vina si prin ce avea sa treaca. Pentru ca dupa Dej, puterea a fost preluata de Ceausescu Nicolae, care nu i-a mai dat drumul pana ce nu l-au impuscat ai lui, dupa aproape 25 de ani de tiranie.
Helianthus anuus
Intermezzo
Domnilor,
visez mereu o vale ascunsă după dealuri însorite ziua întreagă, o păşune imensă,
necălcată nici măcar de animale la păscut.
Verdele
ei crud şi iraţional, roşul exact al unor corole şi râul acela, domol, mineral,
nesfârşit unduind printre sălcii şi tineri mesteceni; e un vis, mereu continuat
în trezie, mereu însoţit de atingeri, miros şi dulci zgomote. De neamânat şi la
fel petrecut, odată pleoapele închise, fie şi de bună voie. Un vis, “o
dezvoltare nevrotică, un simplu mecanism reactiv, în fond, pozitiv, faţă de
toată agresiunea impresională a existenţei”, încearcă să mă convingă doctorul
Marcus. Iar sărmanele lui raţionamente şi artificii psihanalitice l-ar aduce,
pentru a mia oară, în pragul disperării, lângă toată liniştea şi echilibrul
obstinat al pacienţilor lui, această splendidă armată bolnavă, inepuizabilă,
nemuritoare, spaima terapeuţilor şi a conducătorilor ei, de-a pururi sănătoşi.
vineri, 28 iunie 2013
Cotirea
Aflu din presa o noua grozavie: la ZOO Craiova, in urma unui inventar, a fost descoperit un pui de leu despre care nu se stia in mod oficial. Cu alte cuvinte, era un pui de leu cotit, pus deoparte. Ei bine, am trait s-o vad si pe-asta: trafic cu lei (din jungla) in Oltenia.
Unii, desigur, pretind ca nu e vorba de niciun trafic, explicatiile lor fiind absolut puerile, in genul celor date de Becali cand incalca orice lege avea el chef. Dar eu imi aduc aminte de leii gasiti la unul dintre fratii Camataru pe cand respectivul era la puscarie. Oare de unde sa fi provenit ei? S-o fi dus respectivul Camatar sa-i prinda personal prin Africa? Hai sa fim seriosi. In Romania, cum spunea acum vreo 30 de ani profesorul Dobru din Sinaia, exista oameni care-ti pot face rost si de o camila daca-ti trebuie una. Eu radeam la gluma asta, dar iata cum se dovedeste, peste timp, ca domnul profesor avea dreptate.
joi, 27 iunie 2013
Disperarile tanarului Cioran (3)
Presentimentul nebuniei
Oamenii niciodată nu vor înţelege
pentru ce unii dintre ei trebuie să înnebunească, pentru ce există ca o
fatalitate inexorabilă intrarea în haos, unde luciditatea nu se poate să dureze
mai mult decît un fulger. Paginile cele mai inspirate din care transpiră un
lirism absolut, în care eşti prizonierul unei beţii totale a fiinţei, a unei
exaltări organice, nu se pot scrie decît într-o astfel de tensiune nervoasă,
încît o revenire înspre un echilibru este iluzorie. Nu se mai poate
supravieţui normal după asemenea încordări. Resortul intim al fiinţei nu mai
susţine evoluţia firească, iar barierele interioare îşi pierd orice
consistenţă.
miercuri, 26 iunie 2013
marți, 25 iunie 2013
Disperarile tanarului Cioran(2)
Cît de
departe sunt toate!
Nu ştiu absolut deloc
pentru ce trebuie să facem ceva în lumea aceasta, pentru ce trebuie să avem
prieteni şi aspiraţii, speranţe şi visuri. N-ar fi de-o mie de ori mai
preferabilă o retragere într-un colţ îndepărtat de lume, unde nimic din ceea
ce alcătuieşte zgomotul şi complicaţiile acestei lumi să nu mai aibă niciun
ecou? Am renunţa atunci la cultură şi la ambiţii, am pierde totul şi n-am
cîştiga nimic. Dar ce să cîştigi în lumea aceasta? Sunt unii pentru care orice
cîştig n-are nicio importanţă, care sînt iremediabil nefericiţi şi singuri.
Sîntem toţi atît
luni, 24 iunie 2013
In casa bunicilor (9)
— Ai văzut, Elencule? arătă
bunicul zâmbind.
— Am văzut, zise bunica. Se
scarpină trântorii unul de altul.
Dimineaţa, nepotul se deşteaptă
mai sprinten. Nu mai întârzie la şcoală. De la şcoală, trece pe-acasă după
veşti, şi vine de-a dreptul la bunici.
— Să nu-mi umbli lelea pe uliţi,
haimana, — i-a spus bunica. Ai bani de tramvai?
sâmbătă, 22 iunie 2013
Lumea pierduta (10)
S-au întâmplat
cele mai minunate lucruri
Mereu ni se
întâmplă cele mai extraordinare lucruri. În ce priveşte hârtia, nu mai am decât
cinci carnete vechi, iar în ce priveşte tocul, numai un stilou. Dar atâta timp
cât o să-mi mai pot mişca mâna, o să continui să notez impresiile şi aventurile
noastre. Deoarece, într-adevăr, suntem singurii dintre toţi muritorii cărora ne
e dat să vedem ceea ce vedem şi e de o importanţă capitală să nu lăsăm
lucrurile să se deformeze în amintirea noastră, fără să mai socotim că
nenorocul care ne urmăreşte ar putea, într-o bună zi, să ne doboare. Oare Zambo
o să ducă scrisorile până la fluviu? Oare o să pot, printr-o minune, să aduc eu
singur însemnările acestea? Sau, până la urmă, vreun îndrăzneţ explorator,
plecând cu vreun avion pe urmele noastre, o să descopere paginile acestui
jurnal? In orice caz, am impresia că sunt sortite să supravieţuiască şi să
devină nemuritoare.
O poveste a lui Voltaire (7)
Discuţii
şi audienţe
Astfel Zadig îşi arăta înţelepciunea
minţii şi bunătatea sufletului. Lumea îl admira şi totuşi îl şi iubea. Trecea
drept cel mai fericit dintre oameni; ţara întreaga era plină de numele lui;
toate femeile se uitau la dânsul; toată lumea lăuda spiritul lui de dreptate;
savanţii îl priveau ca pe un oracol; chiar şi preoţii mărturiseau că ştie mai
multe decât bătrânul arhimag Yebor. Nici vorbă nu mai era să fie dat în
judecată pentru grifoni. Nimeni nu credea decât ceea ce i se părea lui vrednic
de crezut.
vineri, 21 iunie 2013
Mici intamplari cu animale (155)
Vecinul meu avea în
dosul casei o livadă cu fel de fel de poame alese. Era acolo şi un păr bătrîn,
care spre toamnă cocea nişte fructe galbene ca aurul, mai dulci ca mierea şi cu
un parfum deosebit de delicat. Perele acestea erau deliciul oamenilor, dar şi
al graurilor.
Omul nu putea sta
toată ziua să hîşîiască de la pere păsările, aşa că într-o vară a făcut o
sperietoare. A umplut cu paie nişte pantaloni vechi, un veston, a trecut prin
mîneci o bîtă ca să stea mînecile răstignite, a găsit pe undeva şi o căciulă
spartă, a pus-o în capul chipului de om şi i-a cusut-o acolo, ţuguiată. Apoi a
suit momîia în păr şi a priponit-o bine.
Faceti-va bine (267)
Salvia
Denumire ştiinţifică: Salvia officinalis.
Denumiri populare: salbie, şerlai,
jaleş bun.
Prezentare. Salvia, un foarte
preţuit arbust din familia labiatelor, are o talie mică şi cunoaşte, în
dezvoltarea sa, mai multe varietăţi. Sub numele de salvie se întâlnesc mai
multe specii, valoare medicinală având, însă, cea numită Salvia officinalis.
Arbustul de Salvia officinalis are tulpina semilemnoasă şi o înălţime
cuprinsă între 30 şi 100 cm. Frunzele au formă ovală, iar florile sunt de
culori diferite – albastru, alb, galben sau violet. Salvia este cultivată nu
numai ca plantă medicinală, ci şi ca arbust ornamental, fiind o plantă ce răspândeşte
un miros plăcut. Pentru terapii medicinale se recoltează frunzele, în perioada
de maximă vegetaţie. Preparatul principal care se obţine din salvie este
infuzia. Se mai prepară, în funcţie de necesităţi, decoct, comprese, loţiuni,
infuzie pentru băi, ceai medicinal – acesta în asociere cu alte plante
medicinale.
Inca o poveste (cumplita, desigur) a lui Sartre
Erostrat
Pe oameni, trebuie să‑i
vezi de sus. Stingeam lumina şi mă aşezam la fereastră: nici prin gând nu le
trecea că puteau fi observaţi de sus. Îşi îngrijesc faţada, uneori chiar şi
spinările, dar toate efectele lor sunt calculate pentru spectatori de un metru
şaptezeci. Cine s‑a gândit vreodată la forma unei pălării melon aşa cum apare
văzută de la etajul şase? Neglijează, nu‑şi apără, cu ajutorul unor culori vii
şi al unor stofe ţipătoare, umerii şi craniile, habar n‑au cum să lupte
împotriva acestui mare duşman al Umanului: perspectiva aeriană. Mă aplecam şi
mă umfla râsul: unde e faimoasa lor „poziţie verticală” de care sunt atât de
mândri? Apăreau literalmente striviţi de trotuar, şi de sub umeri le ieşeau
două picioare lungi, aproape târâtoare.
Educatie cu Krem pe Facebook
Am dat in dimineata asta peste un text urcat pe FB de cineva care l-a gasit la randu-i undeva, pe pagina unui liceu bucurestean. E vorba de cateva reguli simple de scriere si exprimare corecta in limba romana, postate de o profesoara binevoitoare. Uite:
"Dragi elevi,
Deşi vă bat cam
9 ore pe săptămână la cap, ştiu că nimic nu are un mai mare impact asupra voastră ca facebook-ul şi ale lui postări. Prin urmare:
Pe culmile disperarii
Pe 20 iunie 1995 a murit, la Paris, Emil Cioran, dupa o viata dedicata, asa cum el insusi spunea, "calomnierii universului". Prima lui carte s-a numit "Pe culmile disperarii" si a fost publicata in 1934, in Romania, pe cand Cioran avea 25 de ani. Mie imi vine foarte greu sa inteleg cum e posibil sa ai 25 de ani si sa scrii asemenea lucruri. Uite:
Pasiunea absurdului
Nu
există argumente pentru a trăi. Acela care a ajuns la limită mai poate umbla cu
argumente, cu cauze, efecte, consideraţii morale etc? Evident, nu. Aceluia
nu-i mai rămîn decît motive nemotivate spre a trăi. In culmea disperării,
pasiunea absurdului este singura care mai aruncă o lumină demonică în haos.
Cînd toate idealurile curente: moral, estetic, religios, social etc... nu mai
pot direcţiona viaţa şi nu-i pot determina o finalitate, atunci cum se mai
poate menine viaţa spre a nu deveni neant? Numai printr-o legare de absurd, prin
iubirea inutilului absolut, adică a ceva care nu poate lua o consistenţă, dar,
care prin ficţiunea lui, poate să stimuleze o iluzie de viaţă.
joi, 20 iunie 2013
Cereți și vi se va da
În cartea de căpătâi a creștinilor, anume Biblia, se poate găsi următorul text: „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide (Matei 7.7)” Asta face parte din predica de pe munte, deci este o părticică din ceea ce i-a învățat Cristos pe ucenicii lui. Carevasăzică, pentru a primi nu trebuie decât să ceri. Sigur că orice om care ia contact cu creștinismul și află cât de simplu e acolo să obții ceea ce-ți trebuie, este uimit de așa o învățătură. Mulți au zis că nu le-ar strica să o și aplice, așa că s-au apucat să ceară: „Dumnezeu, da-mi și mie te rog un milion de dolari”. Și ce să vezi? Nici pomeneală de vreun ban. Alții au zis: „Dumnezeu, dă-mi să trăiesc 120 de ani” dar au murit la 70. Sigur că se impune întrebarea: e adevărat sau nu ce zice Cristos? Adică e suficient să ceri ca să primești? Sau trebuie să mai faci și alte lucruri?
miercuri, 19 iunie 2013
Somnul de veci (20)
Douăzeci
Căpitanul
Gregory, de la Biroul de persoane dispărute, aşeză cartea mea de vizită pe biroul
lui larg şi plat, aşa încât colţurile ei să fie exact paralel cu marginile
biroului. O studie cu capul lăsat într-o parte, bombăni, se răsuci pe scaunul rotativ
şi se uită pe fereastră la ultimul etaj, cu ferestre zăbrelite, al Palatului de
justiţie, la câteva zeci de metri mai departe. Era un om corpolent, cu ochi
obosiţi şi cu mişcările lente şi calculate ale unui paznic de noapte. Avea o
voce plată, inexpresivă şi neinteresată de cele spuse de interlocutor.
— Detectiv particular..... zise el fără să se uite
deloc la mine, şi continuând să privească pe fereastră.
Din măciulia
unei pipe din rădăcini, înnegrită, care îi atârna în colţul gurii, se ridica
un fir de fum.
Juzcar
In timp ce cautam locuri de petrecut vacanta, am dat peste o pagina dedicata povestii unui sat din Spania, numit Juzcar. Un sat ca oricare altul, aflat aproape de Malaga. Numai ca acum doi ani, compania Sony Pictures a decis sa produca acolo un film cu celebrii lor Strumfi. Pentru asta, le-a venit ideea sa vopseasca tot satul in albastru. Satenii au fost de acord si s-a trecut rapid la treaba. Douazeci de oameni au vopsit in albastru cele 175 de case, inclusiv biserica si cimitirul - adica pietrele funerare. Dupa aia s-au facut filmarile si, la sfarsit, cei de la Sony Pictures au vrut sa revopseasca satul in alb. Numai ca oamenii au facut un sfat si au pus la vot, urmarea fiind ca satul a ramas asa, albastru, devenind o atractie turistica. Uite imagini:
Abonați-vă la:
Postări (Atom)