Nostalgia

Maria stă în camera ei, nu știu exact cu ce se ocupă, dar s-a dus acolo cu intenția declarată de a face ordine. Eu, pe la bucătărie, trebăluiesc: mai spăl vase, mai fierb orezul Basmati, mai pun la marinat pulpele de pui, mai strig la câine, care stă numai printre picioarele mele, mai scap pe jos câte o furculiță care chițăie cum numai furculițele știu și, dintr-odată, mă văd cum stăteam eu în camera mea de la Sinaia, întins pe pat ori așezat la birou, cum citeam, cum scriam, cum priveam pe fereastră către munte și o auzeam pe mama alături, în bucătărie, trebăluind, spălând vase, strigând la câte una din cele trei pisici, scăpând câte o farfurie în chiuvetă și, cine știe, văzându-se pe ea mică, în camera ei și ascultând-o pe Busea, care trebăluia în bucătărie...
Doamne, mi-am spus, chiar acum, în secundele astea, ceea ce fac eu se transformă în istoria personală a Mariei, care peste ani și ani își va aminti de toate astea și poate o va cuprinde nostalgia, așa cum m-a cuprins pe mine, fără niciun preaviz, fără nicio explicație...

O poezie a lui George Alboiu

MIGRATIE
Inundau copiii ulitele satului,
în câte o casa intrau si mamele
îi mângâiau pe crestet ca si cum
dintotdeauna ar fi fost ai lor.
Se mirau femeile, se mirau barbatii:
azi vin copii mai mult ca oricând,
e prea vârtos pamântul, la fiecare pas
din carnea lui tâsneste un copil.
Si-ntr-adevar, în serile cu umblet
un suflet se rupea spre sat.
Curgea în zdrente linistea câmpiei
iar satul se apleca spre ei
si-i ridica în brate pe rând.
Însa noaptea, din paturile lor, copiii
se dadeau jos si alergau pe câmp tacuti,
se prindeau la loc în vrejuri, în tufe, în pomi
si dupa ce visau destul
se întorceau nedumeriti si somnorosi.

Mici intamplari cu animale (6)

Fără sfială (2)
În parcurile multor oraşe, în care oamenii se bucură nu numai de copaci, flori şi aer proaspăt, ci şi de micile vietăţi care trăiesc acolo, este un lucru obişnuit să vezi veveriţele ve­nind fără frică în faţa băncii pe care te odihneşti şi să aştepte de la tine o firimitură bună. Acele veveriţe au devenit semi-domestice, şi-au pierdut sfiala şi frica de om, îl ştiu fără primej­die, iar pe unii îi recunosc a le fi prieteni statornici.

Grade de libertate

Mereu m-am gândit, în anii din urmă, la faptul că mie mi-ar fi prins bine să trăiesc sub un anume grad de asuprire. Am constatat că singurul mod în care pot să fac ceva este prin împotrivire. De îndată ce mi se dă libertatea completă, nu mai fac nimic în afară de a mă căina.
Numărul gradelor de libertate cu care este capabil să reziste un om poate fi foarte mic. Au existat tipi care au supravieţuit unor condiţii absolut incredibile - închişi ani de zile în cuşti, hrăniţi numai cu pâine şi apă, bătuţi zilnic etc. E celebru cazul lui Corneliu Coposu care a stat mai bine de şapte ani la recluziune şi nu a avut voie să vorbească, în toată această perioada, cu nimeni. Pentru mine, suprimarea unui grad oarecare de libertate ar fi putut însemna potenţarea unei atitudini creative şi sunt convins că mi-ar fi oferit un sens în viaţă, o raţiune de a merge mai departe. Aşa însă... mi se pare că a avea absolut orice libertate este echivalent cu a pluti în spaţiul intergalactic, cu posibilitatea de a o lua, în mod egal, în absolut orice direcţie.
O comparaţie mai vulgară ar fi cea cu restaurantul în care intră cineva şi vede toate mesele libere. Ei, cât de dificil e să aleagă una din ele! Dar dacă una singură ar fi liberă, ce s-ar mai năpusti el să se aşeze acolo...

Intalnire-surpriza la Real

Acum cativa ani, am mers cu Maria si Richi1 undeva pe soseaua catre aeroport. Pe stanga, la un moment dat, se vedea o constructie foarte mare, despre care nu aveam idee in acel moment ca urmeaza a fi un nou Real. Ce ne-a interesat pe noi a fost existenta unui drum asfaltat pe care nu avea cum sa circule nicio masina si pe care Maria putea sa se dea cu rolele si cu bicicleta. I-am dat drumul lui Richi si Maria s-a apucat de ture. Se ducea cu rolele pana aproape de constructie, se intorcea, apoi lua bicicleta, ce mai, o fericire. La un moment dat, Richi a disparut. Am strigat, am fluierat - degeaba. Ne-am dus pana in spatele cladirii, unde am dat de niste paznici. I-am intrebat de un catel mic alb si ne-au zis ca da, l-au vazut alergand dupa o catea mica neagra. OK, ne-am avantat pe campuri, printre buruieni inalte si musuroaie de cartita, pana am dat de un fel de transeu care imprejumuia un teren dreptunghiular destul de intins. Ei bine, Richi1 si cateaua lui se bagasera acolo si inconjurau terenul in cea mai mare viteza, de parca ar fi participat la vreo cursa olimpica.

Faceti-va bine (57)

Cimișirul

Denumire știinţifică: Buxus sempervirens.

Prezentare. Este una dintre cele mai longevive plante. Poate trăi până la 600 de ani. Nu prea înalt (maximum șapte metri), cimișirul este un arbust întâlnit în păduri, mai ales în cele aflate în zone calcaroase. Chiar și frunzele acestui venerabil sunt deosebite, adică nu sunt întotdeauna verzi, culoarea lor fiind, uneori, roșie sau portocalie. Cimișirul face parte din familia celastraceelor. Valenţe  terapeutice  au  rădăcinile,  coaja  și  frunzele.   Din  acestea  se  prepară infuzie, decoct sau tinctură.

Avortul

Pe blogul ei, numita Claudia Boghicevici (numită ministru al muncii, asta am vrut să zic), postează următoarele:

Trăim într-o societate care s-a deschis mult după anii comunismului, dar care din păcate încă își refuză perpetuarea. O spun cu un mare regret în suflet, dat fiind faptul că ultimele date statistice ne indică  România ca ocupând al treilea loc în Uniunea Europeană în privința numărului de avorturi săvârșite anual. Ba mai mult decât atât statistica ultimilor 50 de ani, ne arată un cutremurător adevăr- și anume, faptul că peste 22 de milioane de avorturi au fost săvârșite în acest interval de timp. Adică am refuzat dreptul la viață pentru încă o Românie!

Orbirea

De cand s-a depus zapada prin Timisoara, m-a tot obsedat un vers pe care l-am comis pe vremuri, ca elev. El suna asa: "Am sa orbesc privind zapezile". M-am tot intrebat cum ar fi putut sa mearga mai departe poezia asta si nu mi-a venit nicio idee. Astazi, fie ca ma credeti fie ca nu, am gasit poezia. Ea a zacut intr-o agenda de culoare verde, scoasa in 1976 - ma gandesc ca de Editura Litera, din motive care se pot deduce din poza:

Mici intamplari cu animale (5)

Fără sfială (1)

Într-o vară, vînătorul care ne scrie stătea lungit pe păceiul din colibă. Venise, aşa, la o hoinăreală fără gînd rău, ca să mai dea faţă cu mulţimea vietăţilor pădurii. Îi plăcea să le vadă ca pe nişte prietene. Acum, în ceasul de arşiţă, se odihnea în răcoarea colibei, cu uşa larg deschisă.

Iată că se iveşte pe prag un piţiguş, galben pe pîntece. Pri­veşte în dreapta, în stînga, observă pe jos fărîme de pîine... O clipă s-a mai sfiit de om, apoi s-a apropiat şi a ciugulit isteţ miezurile, pînă le-a cules pe toate. Apoi, venindu-i în minte altceva, s-a avîntat pe bocancii vînătorului şi a început să smulgă cu multă rîvnă fire din lîna ciorapilor. Probabil avea nevoie să mai înnoiască patul din cuibul lui. Material mai bun pentru asemenea lucru decît lîna nu-i, si iată aici, la îndemînă, bogăţie mare. Iar omul rabdă, fără să-i alunge. A smuls cîteva fire şi, tare mulţumit, a zburat pe uşă afară.

Altădată, acelaşi vînător, iubitor de animale, stătea reze­mat de un copac şi îşi răsucea o ţigară. Deodată simte pe picior un fel de gîdilătură: un ţoi (Sitta europaea) care făcea exerciţii de gimnastică, se căţăra exact ca pe coaja copacului.
Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor

Ţoi

Treceri

A doua adnotare, una sinistra, din carnetelul proaspat regasit.

Plangeam, cand eram mic, pentru Winnetou si apasi, iar azi toti imi apar ca niste simpli salbatici, convietuind cu animalele. Oare in ce fel s-a petrecut trecerea asta?
Dar figurile frumoase ale femeilor, cum de au ajuns sa imi apara doar ca simple etape in sirul transformarilor care conduc la starea de cadavru, trecand prin cea de batrana buhaita?

Padurea la Sinaia

Am dat peste un caietel cu adnotari. Prostul meu obicei de a nu trece si data cand scriu ceva... Oricum, nu poate fi vorba de lucruri mai vechi de 2005, pentru ca in 2005, din cate imi amintesc, am fost prima data cu Maria la Sinaia. Ia uite ce scriam:

Spun ca am pierdut copilaria, ca au disparut toate petele de soare, toti paianjenii etc. Dar nu e adevarat, ele sunt aici si le vad chiar acum, dar (ca) eu-copilul meu, pentru ca Maria e Raul, sau mai bine zis noi doi suntem una si mai suntem una cu toti cei dinaintea noastra si de dupa noi.

Padurea de la Sinaia e aici, o vede Maria cu ochii mei de atunci.

Ispravile lui Pacala (4)

Fuga

Noaptea coperea-ntreg satul cu mantaua-i înstelată

Şi se odihnea, prin case, lumea-n visuri cufundată.

Numai fraţii n-aveau tihnă... se găteau de lungă cale.

— Sec noroc avurăm, Doamne! Sec! ziceau cei doi, cu jale.

Cum să părăsim, măi frate, cum? atâta bogăţie.

În bănet ei îşi vârâră mâinile cu lăcomie,

Îndesară prin şerpare cât putut-au îndesa.

Iar Păcală? El plecat-a făr’ să ia... nici o para!

Faceti-va bine (56)

Cimbrul de cultură

Denumirea știinţifică: Satureja hortensis.

Denumiri populare: lămâioară, lămâiţă, iarba cucului.

Prezentare. Cimbrul de cultură este o erbacee anuală, înaltă de 10 – 15 cm. Crește în tufe. Florile sale sunt foarte mici, în nuanţe roz sau violet, inflorescenţa fiind oarecum asemănătoare cu un spic. Asemenea cimbrișorului, crește bine în locurile cu lumină puternică. Pentru terapii obișnuite se recoltează toată planta. În scopul obţinerii de preparate foarte puternice se culege, însă, doar partea superioară a plantei, mai fragedă și cu flori.

Priviri

În fiecare zi, mergând pe unde am treabă, mi se întâlnesc privirile cu cele ale altor oameni, necunoscuţi. Femei, bărbaţi, tineri, bătrâni - diverşi oameni se uită la mine şi eu le surprind privirile. Mi se întâmplă pe stradă, în magazine, oriunde aş merge. La semafor, când stau la rând până se face verde şi pe banda de alături aşteaptă altcineva, mi se întâmplă să mă uit la el şi el să se uite la mine. Încrucişarea privirilor - un eveniment care se petrece de miliarde de ori în fiecare zi. Mă gândeam, odată, că printre miile de necunoscuţi pe care i-am privit în ochi, preţ de o secundă, poate vor fi fost unii deosebiţi, speciali, oameni foarte buni sau foarte răi, foarte inteligenţi sau foarte proşti. Cine ştie, poate că de-a lungul vieţii mi-am intersectat privirile cu viitori criminali ori cu eroi anonimi, din cei care salvează vieţile altora şi pleacă, fără a avea nevoie de nimic. Oare să conteze cumva, pe căi neştiute, în ceea ce face omul, felul privirilor pe care le-a întâlnit? Oare este posibil ca de fiecare dată când mă uit în ochii cuiva să preiau ceva din el, o cuantă sufletească subtilă, care să se aşeze undeva, într-un ungher al sufletului meu şi să-i modifice, infinitezimal, arhitectura?

Iarna adevarata

Alaltaieri dimineata, se plangeau vecinii de bloc ca afara sunt -18 grade. Li se parea ceva fantastic, care trebuie povestit, discutat etc. Eu, care faceam de garda la Focsani, in vremea armatei, la -35 de grade, nu gaseam nimic spectaculos in toata povestea. Crescut la Sinaia si invatat cu gerurile, -18 mi se pare o joaca. 

Dar iata ca azi sunt -21. I-am zis Mariei: "e momentul sa vezi si tu ce inseamna un gerulet". In rest, toate sunt la fel: ciorile in copaci, Bega inghetata, Richi se precipita...

O poezie a lui Dan Desliu

Edelweiss

A fost odata un baiat
Si semana cu mine ...
Dar va fi fost, cu-adevarat,
Mai stie – cine ?
Si doruri, cîte le avea,
De vis, de poezie,
Padurii le destainuia,
Amurgului si tie.
Îi caut pasii pe poteci,
Îi caut chipu-n unde ;
Tacerea, doar, cu buze reci,
Daca-mi raspunde ...
De vina – oare cine-o fi ?
Si el, si eu, si tu,
Tu, care singura mai stii
Ce se pierdu.
O, draga, ada-l înapoi,
Sa-l mai revad o oara,
Senin, sfios, asa – ca noi
Odinioara !

Realul muribund

Am fost la Real - cel care se va inchide. Pun numai pozele pe care le-am facut si apoi o sa si scriu despre acel loc. In orice caz, chiar imi pare rau - imi placea sa cumpar de acolo, era atat de putina lume....

Umbra lui Ceaușescu. La Sinaia

Ce interesant se trăia, totuşi, pe vremea lui Ceauşescu - la Sinaia cel puţin. În fiecare zi, între anumite ore, se oprea apa. Trebuia să să ne facem provizii, aşa că umpleam nu ştiu câte sticle cu preţiosul lichid, dar umpleam şi vana, pe care o spălam şi o dezinfectam înainte cu spirt - apa aia ne trebuia la gătit şi la aruncat în WC după ce îl foloseam. Pe la patru după amiază, dădeau drumul la apă. Ştiam asta pentru că se auzea cum bolboroseşte prin ţevi. Dura cam zece minute să se umple instalaţia. Dacă dădeam pur şi simplu drumul la un robinet, plesnea odată de spărgea tot ce era în chiuvetă, aşa de mare era presiunea. Drept pentru care inventasem o metodă de evitare a distrugerilor: ţineam robinetul deschis la vană. Acolo n-avea decât să izbească oricât, singura stricăciune era că mai sărea apă pe pereţi şi nu aveam faianţă până sus. Uneori venea mai calmă, apa, chiar nu ştiu de ce. Dar întotdeauna venea murdară, iar noi o lăsam să curgă minute bune, până ni se părea că s-a limpezit suficient ca s-o putem bea.

Vitiligo

Când Maria avea cam trei ani, maică-sa a descoperit că are niște pete pe ambele pleoape. M-am uitat și eu și într-adevăr, erau niște zone care păreau depigmentate - arătau ca petele alea nebronzate de sub ceas. Sigur că m-am dus la medicul de familie, care s-a uitat la pete și m-a trimis la doctorița Cutărescu, pe care o știa de mare specialistă. M-am dus, am atârnat pe la cozi, apoi am primit verdictul: vitiligo. Boala asta e veche de când lumea și încă nu i s-a dat de cap. Nu produce dureri, practic nu are niciun fel de efect în afară de cel psihic. Există oameni care au vitiligo extins pe mari părți ale corpului  - sunt un fel de oameni bicolori și cred că le vine foarte greu să se simtă priviți ca niște ciudățenii. Așa încât sigur că am intrat în panică. Am întrebat-o pe Cutărescu dacă e sigură pe diagnostic și mi-a zis că este indubitabil, dar că pentru liniștea mea pot să mă mai duc și la alți doi -trei dermatologi, care vor confirma că e vorba de vitiligo.

Faceti-va bine (55)

Cimbrișorul
Denumirea știinţifică: Thymus vulgaris.
Denumire populară: cimbrișorul de câmp, cimbrișorul de pajiște, cimbrișorul de fâneaţă, cimbrul sălbatic.
Prezentare: Cimbrișorul este o plantă perenă, membră a familiei labiatelor. Frunzele cimbrișorului au miros plăcut, aromat. Planta are un pronunţat rizom târâtor, de pe care se ridică ramuri. Ramurile au flori în partea superioară, înălţimea acestor ramuri  fiind de circa  șapte centimetri. Cimbrișorul  înflorește  din  iunie  și  până  în septembrie. Crește în flora spontană – pe pajiști, sub formă de tufe, adevărate colonii ce răspândesc, sub soarele verii, o aromă unică și agreabilă. Pentru  utilizări  în  scopuri  medicinale, se recoltează partea aeriană  a  plantei  și  se usucă.
Întrebuinţări. Din cimbrișor se prepară o infuzie. Se folosește și în bucătărie, pentru aromatizarea unor mâncăruri. Cimbrișorul este un antiseptic redutabil, având acţiune antiinflamatoare intensă. Folosit la mâncăruri, dar și ca  infuzie, contribuie la  fluidizarea circuitului  gastric,  înlesnește  respiraţia  și  are acţiune tonică asupra întregului organism. Cândva, cimbrișorul însoţea busuiocul în grinda casei, pentru a asigura împreună o primenire a aerului în timpul iernii, mireasma sa persistentă fiind un calmant. Cimbrișorul este întrebuinţat și de apicultori, în activitatea lor de îngrijire a albinelor