Există o poziţie a corpului în care poţi muri pur şi simplu, fără nicio cauză. Foarte puţini oameni cunosc lucrul asta, fiecare crede că pentru a muri trebuie să suprimi funcţionarea inimii, ori a creierului, să distrugi ficatul sau să scoţi din trupul omului tot sângele. Sigur, şi astea sunt căi prin care poţi să instalezi moartea, dar ele sunt dureroase şi cel puţin inestetice, câtă vreme a te pune în acea poziţie te asigură că vei ajunge să cunoşti finalul cel mare fără niciun fel de suferinţă şi, mai ales, lăsându-le celor rămaşi în această lume o imagine plină de frumuseţe.
Un blog pentru linistea adultilor
Totalul afișărilor de pagină
sâmbătă, 22 decembrie 2012
vineri, 21 decembrie 2012
Mai sus de marginea fustei
Şi
dacă?
El era dictatorul şi, de câteva minute, în
Sala Supremului Konzern, se terminase raportul Congresului Universal al
Înfrăţirii, la sfârşitul căruia moţiunea adversarilor săi fusese înlăturată cu
o majoritate zdrobitoare; datorită cărui fapt, el era Personajul Cel Mai
Puternic Din Ţară Şi Tot Ceea Ce Se Referea La El De Acum Înainte Va Fi Scris
Sau Spus Cu Litere Mari, Asta Ca Un Tribut De Onoare.
Ajunsese deci pe culmea cea mai de sus a
vieţii şi nu mai putea dori nimic mai mult care să fie cu putinţă. La patruzeci
şi cinci de ani, Stăpânirea Pământului! Şi nu ajunsese aici prin violenţă, cum
se obişnuieşte, ci prin muncă, fidelitate, austeritate, renunţare la bucurii,
la râsete, la plăcerile fizice şi la sirenele moderne. Era palid şi purta ochelari,
dar cu toate astea nimeni nu-i era superior. Se simţea chiar puţin obosit. Dar
fericit.
Exercitiul
Prima miscare - iti scoti ochelarii si ii asezi fara zgomot pe tastatura. Apoi te ridici brusc, in asa fel incat scaunul pe care ai stat sa nu-si tîrîie niciun milimetru picioarele pe dusumea. Ramai nemiscat pret de o clipa, ascultand incordat - cine stie, poate de data asta il vei auzi pe omul cel dinauntru, nascut odata cu tine, in aceeasi secunda cu tine, cel pe care l-ai ingropat clipa de clipa in adancuri tot mai intunecate. Nu, nu se aude nimic. Esti singur. Foarte bine.
Portretul lui Dorian Gray (12)
Cum avea să-şi amintească mai târziu,
era în seara de nouă noiembrie, în ajunul zilei cînd urma să împlinească
treizeci şi opt de ani. În jurul orei unsprezece mergea spre casă, venind de la
lordul Henry, unde cinase, şi era înfăşurat în blănuri grele, căci noaptea era
rece şi ceţoasă.
La colţul Pieţei Grosvenor cu strada South Alley a trecut pe lîngă el un
om care mergea foarte repede, cu gulerul paltonului ridicat. În mînă ducea o
geantă. Dorian l-a recunoscut. Era Basil Hallward. A fost cuprins de o stranie
senzaţie de frică, pe care nu şi-o putea explica. Nu a dat niciun semn că l-ar
recunoaşte şi şi-a continuat repede drumul spre casă.
Mulțimi
Din când în când, îmi aduc aminte de cartea mea intitulată "Mulţimi". Mai am şi acum vreo două sute de exemplare, adică vreo cinci pachete ambalate în hârtie îngălbenită, legate cu sfoară maro, grosolană, din aceea cu care prindeam, când eram copil, limba tăiată de la un pantof vechi de-al tatei, de fâşia de cauciuc decupată din vreo camera de tractor aruncată pe marginea drumului, construind în acest fel o praştie.
Povestiri din volumul Cuore (6)
Sânge romaniol
În seara aceea, casa lui Ferruccio era mai liniştită ca de
obicei. Tatăl său, care ţinea o prăvălioară de mărunţişuri se dusese la Forli,
ca să facă târguieli şi luase şi pe nevasta sa, şi pe copila cea mai mică,
Lizetta, pe care urma s‑o arate unui doctor, fiindcă suferea de ochi. Lăsase
vorbă că o să se întoarcă tocmai a doua zi. Era aproape de miezul nopţii şi
femeia care venea să slujească la ei cu ziua, plecase de cu seară; nu rămăsese
acasă decât bunica, paralizată la picioare, şi Ferruccio, un băiat de vreo
treisprezece ani.
Casa era numai cu un etaj şi da în drumul cel mare; la o bătaie de
puşcă de un sat aproape de Forli, orăşel din Romagna. Alături era o casă
părăsită, din cauză că arsese cu două luni mai înainte şi pe uşa ei se mai
zărea încă firma unui han.
În dosul căsuţei era o grădiniţă de zarzavaturi, împrejmuită
cu un gard, care avea o portiţă de lemn. Uşa prăvăliei, care servea şi de
intrare, dădea în drum. Jur împrejur se întindea câmpia singuratică şi livezi
de duzi.
Era către miezul nopţii. Ploua şi sufla un vânt straşnic.
joi, 20 decembrie 2012
Din povestile lui O. Henry (12)
Prinţul din
hăţişuri
In
fine, se făcuse ora nouă şi truda chinuitoare a zilei se sfîrşise. Lena urcă în camera ei, la al treilea etaj de
la hotelul „Cariera de piatră". Robotise din zorii zilei, făcînd munca
unei femei adulte, frecînd podelele şi spălînd farfuriile şi cănile grele de limonit, strîngînd măturile şi aducînd apă şi lemne în hanul
deprimant şi gălăgios, ori de cîte ori fusese nevoie.
Zgomotul
de la cariera de piatră din timpul zilei încetase — exploziile, foratul,
scîrţîitul marilor macarale, strigătele maiştrilor, încărcatul şi expediatul
vagoanelor-platformă care transportă blocuri masive de calcar. Jos, în biroul
hotelului, trei sau patru muncitori ocărau şi mormăiau în jurul unui joc de dame
care se întinsese pînă tîrziu în noapte. Prin încăperi atîrnau mirosurile grele
de came fiartă, grăsime încinsă şi cafea ieftină, ca o ceaţă deprimantă.
Faceti-va bine (200)
Nalba mare
Denumirea ştiinţifică: Althaea officinalis.
Denumiri populare: rujă, nalbă
bună.
Prezentare. Nalba mare este o
plantă perenă, erbacee. Face parte din familia malvaceelor. Se găseşte în flora
spontană, dar se şi cultivă ca plantă decorativă şi pentru nevoi medicinale. Rădăcina
este rotundă şi cenuşie, iar tulpina ajunge până la o înălţime de 1,5 metri. Şi
tulpina şi frunzele sunt păroase. Nalba mare înfloreşte în perioada iulie-septembrie.
Florile apar la subsuoara frunzelor din partea de sus a plantei şi au culoarea,
de obicei, alb-roză, uneori albă. Nalba mare creşte pe terenuri nisipoase, sărăturoase,
pe marginea apelor curgătoare. Pentru uz medicinal se recoltează rădăcina, în primul
rând, dar şi florile şi frunzele.
Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(24)
Proiectele
Plimbîndu-se
printr-un întins parc singuratic, îşi zicea: „Ce frumoasă ar fi într-un costum
de curte, încărcat şi fastuos, coborînd, în atmosfera unei seri frumoase,
treptele de marmură ale unui palat, în faţa marilor peluze şi a bazinelor!
Căci are în chip firesc înfăţişarea unei prinţese."
Mai
tîrziu, trecînd pe o stradă, se opri înaintea unei prăvălii de gravuri, şi,
găsind într-un carton o stampă cu un peisaj tropical, îşi spuse: „Nu! Nu
într-un palat aş vrea să mă bucur de scumpa ei viaţă. Nu ne-am simţi la noi. De altfel,
pereţii cernuţi cu aur n-ar lăsa niciun loc ca să-i agăţ portretul; în
galeriile solemne n-am găsi nici un loc pentru intimitate. Neapărat, ca să mă
îndeletnicesc cu visul vieţii mele, aici
ar trebui să locuiesc."
Traversarea
Dacă te duci prin centrul oricărui mare oraş, fie el din România, din Italia, din Germania sau de aiurea, îi întâlneşti negreşit. Nu-ţi trebuie să aştepţi prea mult, nici măcar o oră, ca să apară măcar unul. Tot ce trebuie să faci e să te aşezi pe o bancă şi să priveşti strada. În dreapta ori în stânga, depinde cum te-ai aşezat, semaforul îşi schimbă culorile cu regularitate. În timp ce maşinile se scurg, pietonii aşteaptă cuminţi verdele. Când apare, se grăbesc să treacă, apoi vine din nou rândul maşinilor. Acelaşi lucru, de dimineaţă până seara târziu, zi după zi, an după an. Pare că niciodată nu va fi altfel, gândul la rutina asta îţi intră în sânge, te plictiseşte, aproape te adoarme, când.... iată cum apare şi personajul despre care vorbeam. Poate fi un bărbat, poate fi o femeie, asta nu ai cum să anticipezi, dar nici nu are vreo importantă. Se mişcă foarte încet, pentru că are o vârstă respectabilă, o vârstă la care omului îi pasă de mult prea puţine lucruri. Nu se uită nici în stânga, nici în dreapta. Păşeşte pe carosabil şi începe traversarea. Semaforul e la 20 de metri distanţă, arată roşu, sau arată verde, bătrânului pieton nu-i pasă de aceste detalii. El trece strada, pe-acolo e drumul lui, direcţia lui. Nu are importanță că din ambele părţi vin maşini care ar putea să-l lovească, nu contează nimic altceva decât că el trebuie să îşi continue drumul către casă, ori către brutărie, ori către parcul înverzit.
Nimeni nu-l claxonează, nimeni nu scoate capul pe fereastră să-l admonesteze. Toţi opresc şi îl aşteaptă să treacă. Toţi ştiu că bătrânul pieton nu mai are demult nimic de pierdut.
În sfârşit, a trecut. Uite-l cum se pierde în mulţime.
Nimeni nu-l claxonează, nimeni nu scoate capul pe fereastră să-l admonesteze. Toţi opresc şi îl aşteaptă să treacă. Toţi ştiu că bătrânul pieton nu mai are demult nimic de pierdut.
În sfârşit, a trecut. Uite-l cum se pierde în mulţime.
Poveste de iubire (6)
Ray Stratton
mi-e drag.
S-ar putea să nu
fie un geniu, sau cine ştie ce glorie sportivă (cam mălai mare la fotbal), dar
mi-a fost întotdeauna prieten sincer şi bun tovarăş de cameră. Dar câte n-a
avut de îndurat din partea mea în ultimul an de colegiu! Mă întreb unde se
aciua să studieze de atâtea ori când, venind acasă să se apuce de carte, pe
clanţa de la intrare îl întâmpină cravata mea (semnal convenţional pentru:
"Atenţie, înăuntru se lucrează"). Recunosc că nu se omora cu
învăţătura, dar din când în când n-avea încotro, căci veneau examenele. Să
spunem că mergea să înveţe în sala de lectură a căminului, sau la Lamont, sau
chiar la "Pi Eta Club". Dar unde mergea să se culce în nopţile acelea
de sâmbătă spre duminică, în care Jenny şi cu mine hotăram să încălcăm
regulamentul şi să rămânem totuşi împreună? Săracul Ray era nevoit probabil să
umble cu bogdaproste prin vecini, în presupunerea că ei n-aveau vreo combinaţie
a lor. Noroc, cel puţin, că toate astea se petreceau în sezonul mort de fotbal.
Aş fi făcut şi eu acelaşi lucru pentru el.
Colhozul
Am facut, zilele astea, un test rapid: i-am intrebat pe unii dintre prietenii mei virtuali cu care imi duc in comun viata de internaut, ce inseamna cuvantul "colhoz". Inainte de a pune intrebarea, i-am pregatit - le-am spus ca vreau un raspuns imediat, nu unul sosit dupa un minut si purtator al unui text gasit cu GOOGLE. Din cinci, niciunul nu a stiut sa-mi spuna. Cu totii stiau ca e ceva sovietic legat de agricultura, dar atat.
Ei bine, daca l-as fi intrebat pe Crin Antonescu, el ar fi stiut cu precizie ce inseamna colhoz, ca doar a fost profesor de istorie. Mi-ar fi spus ca e vorba de un mod de a presta munci agricole in fosta Uniune Sovietica, a carui esenta era plata in produse, in functie de numarul zilelor-munca. Daca erai colhoznic si munceai 28 de zile intr-o luna, primeai mai mult decat ala care muncise doar 26 de zile in luna respectiva. Mai exista si sovhozul, in cadrul caruia, spre deosebire de colhoz, erai platit in bani. O forma de organizare pe care Antonescu trebuie ca o uraste: daca ar fi platit ca un sovhoznic, probabil ca ar muri de foame din prima luna, intrucat n-ar avea nici macar o zi-munca.
O poveste vietnameza
Povestea arborelui de capoc
Tînărul şi chipeşul Trinh
Trung Ngo, vlăstar al unei avute familii din ţinutul de miazănoapte, închiria
deseori o joncă pentru a coborî în părţile de miazăzi să facă negoţ. După ce-şi
ancora ca de obicei corabia sub podul Lieu-Khe (podul Sălciilor), se îndrepta
către tîrgul din Nam Xang. în calea lui întîlnea adesea, venind dinspre Cătunul
de Răsărit, o fată de-o frumuseţe răpitoare, însoţită de-o mică slujnică. Deşi
îi căzuse tare dragă, nu ştia cum să se apropie de ea, necunoscînd obiceiurile
locului. Într-o zi, întîlnind-o din nou şi luîndu-şi inima în dinţi spre a-i
vorbi, o auzi spunînd slujnicei sale, în timp ce grăbea pasul:
— E
mult de cînd, amăgită de vinurile ameţitoare ale primăverii şi ţintuită în
patu-mi feciorelnic, n-am mai putut ieşi să mă plimb pe podul Lieu-Khâ; şase
luni au şi trecut şi mă întreb dacă peisajul o fi rămas acelaşi! Pentru că în
noaptea asta sunt liberă, n-ai vrea, draga mea, să mă-nsoţeşti pînă acolo?
Poate priveliştea acelui loc să-mi aline tristeţea.
miercuri, 19 decembrie 2012
Din povestirile lui Dürrenmatt(5)
Bătrînul
Formaţiunile de
tancuri veneau cu atîta forţă de peste colină încît orice rezistenţă devenise
imposibilă. Cu toate acestea oamenii luptau, crezînd poate într-o minune. Împărţiţi
în grupe, se ascundeau în gropi săpate în pămînt. Unii s-au predat, majoritatea
au căzut în luptă şi doar cîţiva au scăpat în păduri. Apoi lupta a încetat la
fel de brusc cum se întîmplă uneori cu furtuna. Cei care mai trăiau au aruncat
armele şi s-au îndreptat cu mîinile ridicate spre inamic. Spaima îi paralizase
pe oameni. Soldaţii străini s-au răspîndit în ţară ca lăcustele. Au intrat în
vechile oraşe. Băteau cu pasul lor greu uliţele şi îi băgau pe oameni în case,
cînd se făcea seară.
Tinte inalte
Dupa ce mi-am cumparat, asta vara, celebra bicicleta Bocas, m-am dat cu ea cateva saptamani, iar rezultatul a fost nul: n-am slabit, nu am capatat constitutie atletica, nu am descoperit sensul vietii. Asa ca mi-am propus, pentru anul care vine, tinte inalte, conform teoriei ca daca ating macat un sfert din nivelul lor, tot inseamna ca am ajuns departe. Iata despre ce tinte inalte este vorba:
Aventurile lui Tom Sawyer(11)
Cam
pe la amiază, întreg orăşelul fu zgâlţâit ca de un curent electric de
înspăimântătoarea veste. Fără telegraf, despre care în zilele acelea nici nu se
visa încă, vestea zbura din gură în gură, de la grup la grup, din casă în casă,
cu o iuţeală nu mult mai mică decât a telegrafului. Fireşte că învăţătorul îi
lăsă liberi pe şcolari în după-amiaza aceea; tot târgul l-ar fi socotit drept
un om ciudat, de n-ar fi făcut-o.
Lângă
cel ucis fusese găsit un cuţit plin de sânge închegat. Cineva îl recunoscuse ca
fiind al lui Muff Potter, aşa zicea lumea. Se mai spunea ca un cetăţean
întârziat dăduse peste Potter pe când se spăla la gârlă, în ceasul întâi sau al
doilea al dimineţii, Potter încercase să se ascundă, apoi îşi luase iute
tălpăşiţa. Toate astea dădeau de bănuit, dar mai ales spălatul, care, nu prea
făcea parte din obiceiurile lui Potter. Se mai spunea că oamenii cotrobăiseră
peste tot în oraş ca să-l găsească pe „ucigaş". (E ştiut că lumea nu se
prea codeşte când e vorba să-şi dea părerea asupra vreunei mărturii şi să
condamne.) Totuşi nu se putuse da de urma lui. Pâlcuri de călăreţi plecaseră pe
toate drumurile din preajma târgului, iar şeriful “spera” că-l va aresta pe
Potter înainte de lăsarea întunericului.
Portretul lui Dorian Gray (11)
Ani de zile Dorian
Gray nu s-a putut elibera de influenţa acestei cărţi. Sau, mai precis, nu s-a
străduit să se elibereze de ea. Şi-a procurat de la Paris nu mai puţin de nouă
exemplare cu hîrtie ultrafină din prima ediţie, şi le-a legat în diverse culori
pentru a fi în ton cu stările lui variate şi fanteziile schimbătoare ale unei
firi asupra căreia părea, uneori, să-şi fi pierdut aproape în întregime
controlul. Eroul, minunatul tînăr parizian, în care se amesteca în mod atît de
curios temperamentul romantic şi cel ştiinţific, deveni un fel de tip care îi
prefigura propria personalitate. Şi, într-adevăr, îi părea că întreaga carte
conţine povestea propriei vieţi, scrisă înainte ca el s-o fi trăit.
marți, 18 decembrie 2012
Izbirea
Prima dată când voinţa mea s-a confruntat cu voinţa unor necunoscuţi a fost, pot să spun cu oarecare exactitate, pe când aveam între 13 şi 15 ani. Ştiu asta pentru că evenimentul s-a petrecut în sala B a cinematografului din Sinaia, în timp ce aşteptam să înceapă filmul "Walking Tall", care rula în România sub numele de "Legenda şerifului din Tennessee". Ori, filmul a avut premiera în 1973, când eu aveam 13 ani.
De-ale lui Zoscenko (40)
La post
Grea
meserie au şi medicii ăştia. Vezi că azi pacientul e cam mitocan. Nu se jenează
deloc. Cum nu pricepe ceva, sare la bătaie sau îl omoară pe medic cu ce-i vine
la îndemînă.
Or,
medicul poate e un intelectual şi poate nu-i place să fie omorît. De-aia poate
e şi nervos.
Oricum,
la noi, la consultaţii, nu e obiceiul să fie omorîţi medicii. La noi stă
neschimbat la post, poate chiar de cînd a început revoluţia, acelaşi medic. N-a
fost omorît niciodată.
Felcerul,
e adevărat, a încasat-o odată la mutră, dar de medic nu s-a atins nimeni.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)