Vocaţiile
Într-o frumoasă grădină unde razele soarelui tomnatic păreau
să întîrzie după plac, sub un cer de pe-acum verzui, unde nori de aur pluteau
ca nişte continente călătoare, patru copii frumoşi, patru băieţi, fără îndoială
obosiţi de joacă, vorbeau între ei. Unul zicea
: „Ieri m-au luat la teatru. În palate mari şi
triste, în spatele cărora se văd marea şi cerul, bărbaţi şi femei, la fel de
serioşi şi de trişti, dar mult mai frumoşi şi mai bine îmbrăcaţi decît cei pe
care îi vedem pretutindeni, vorbesc cu o voce cîntătoare. Se ameninţă, se
roagă, se întristează, şi îşi proptesc mîna pe un pumnal înfipt la
centură. Oh, e foarte frumos! Femeile sunt mult mai frumoase şi mult mai nobile decît cele ce vin să
ne vadă acasă, şi nu te poţi opri să nu le iubeşti, deşi, cu marii lor ochi
adînci şi cu obrajii înflăcăraţi, au o înfăţişare extraordinară. Ţi-e frică,
îţi vine să plîngi, şi totuşi eşti mulţumit... Şi apoi, ceea ce e şi mai
ciudat, ai dori să fii îmbrăcat la fel, să spui şi să faci aceleaşi lucruri, şi
să vorbeşti cu acelaşi glas..."