O notă informativă

Am in față o „NOTĂ INFORMATIVĂ” întocmită în 18.08.1982 de informatorul "DAVID" din Sinaia și în care este vorba despre fosta mea profesoară de chimie, domnișoara Gheorghe. Iat-o:

Trei poezii ale elevului Raul Baz

Cand ma asteptam mai putin, au aparut inca trei poezii. De data asta se vede clar: sunt scrise in clasa a noua. Se vede si scrisul lui tata. Deja sunt convins ca incerca sa ma publice.

Manuscris

Varianta dactilo

Noapte

Cantecul

Al doilea meu porn

După faza cu revista lui Pucheanu, a mai trecut o vreme și am avut, în sfârșit, prilejul să văd o revistă porno cum mă interesa pe mine. Omul care a procurat-o se numea Gheorghe Florin Daniel și locuia la două sute de metri de mine, în capătul străzii Pompieri. În plus, eram colegi de clasă și făceam împreună fel de fel de lucruri care ne aduceau în conflict cu profesorii. Acum, Gheorghe Florin Daniel locuiește în altă parte, e însurat, are copii și se îndeletnicește cu băutura. I se spune Gheo, cu accent pe e, așa că o să-i spun și eu tot așa, chiar dacă în copilărie îl strigam altfel.

File din sipetul fermecat

Am mai găsit, în sipetul feremecat, încă două poezii, pe care se pare că le-am scris în clasa a X-a sau a XII-a. Spun asta pentru că în josul lor se văd adnotări făcute de tata și ele arată așa: XII - 1976. Ori eu, în 1976, mă aflam în clasa a X-a. In orice caz, este mult mai plauzibil că le-am scris la 16 ani, pentru că la 18 eram deja un individ superior, care nu prea mai dădea doi bani pe poezie, lăsandu-le-o spre desfătare domnișoarelor sensibile.

Mătușa adormită

În anul doi de facultate, aveam probleme cu sportul. Adică nu-mi convenea să mă duc pe la sală sau pe teren când aveau ăia orele, după amiază, adică exact când era viața mai frumoasă pe terasele bucureștene. Așa că eram în căutarea unor combinații care să mă ajute să scap de sport. Ca un făcut, exact în perioada aia, tata și-a adus aminte că avea o verișoara pe care nu o mai văzuse de peste 20 de ani și care era medic la spitalul Brâncovenesc - ăla care ulterior a fost dărâmat de Ceaușescu. Așa că am aflat cum o cheamă și m-am dus s-o caut. Am dat de ea - o femeie în vârstă, cu părul aproape alb, care semăna puțin cu Babaca - bunica din partea lui tata. I-am spus eu despre ce e vorba și mi-a aranjat un act din care reieșea că am nu știu ce probleme și se recomandă evitarea efortului fizic. Bun, am scăpat de sport, dar nu definitiv: tot mă chemau pe-acolo în câte-o dimineață, dar măcar după-masă mă lăsau în pace.

Dosarul

Nu ca mi-ar fi folosit la ceva, dar, tinand cont de felul in care m-am comportat in vremea lui Ceausescu, batandu-mi joc de el si de nevasta-sa, bagandu-mi picioarele in tot ce insemna comportamentul de utecist, comunist si om de tip nou, m-am gandit sa solicit CNSAS-ului informatii privind un eventual dosar pe care mi l-ar fi putut intocmi securitatea. A durat ceva, dar pana la urma, in 2008, am primit urmatorul raspuns:

Gaudeamus

Cautand niste hartii, am dat peste o foaie ingalbenita de vreme, pe care tata a scris, in anii '70, textul cantecului academic "Gaudeamus igitur". L-a scris pentru mine, care ma pregateam se devin student si mi l-a inmanat spre studiu si invatare. Uite:

Ce diferenta uriasa! Azi intri pe Google, tastezi gaudeamus si imediat gasesti mii de pagini cu textul in latina in romana si in orice limba mai vrei. Pe atunci insa, cred ca tata, saracul, s-a chinuit ceva sa puna mana pe el si mai ales sa obtina si traducerea. Si nici macar nu a avut efectul scontat, pentru ca eu, ca orice fiu nerecunoascator, nu l-am invatat nici pana azi.

Televizorul Cosmos

Prin anii 60, cand abia apărusera televizoarele în casele oamenilor, tata a cumpărat și el un exemplar. Se numea Cosmos, funcționa cu lămpi și arăta ca în poză:

Bataia

Cand eram copil, circula o glumita pe care cred ca prima data am auzit-o de la tata: "Eu sunt eu si tu esti tu. Care-i mai prost dintre noi?" Daca ziceau eu, practic recunosteai ca esti mai prost. Daca ziceai tu, ti se raspundea "pai TU esti tu". Oricum o dadeai, pierdeai. In timp, constiinta faptului ca eu sunt eu si altul e el insusi a lucrat adanc de tot. Am ajuns atat de departe, incat consider ca nu am niciun fel de drept asupra altcuiva, nici macar asupra copilului meu. Cum poti sa-i ceri altuia sa faca ce vrei tu? Singurul caruia poti sa-i impui ceva esti tu insuti. Daca vezi ca un oarecare face ceva gresit, n-ai niciun drept sa-l obligi sa faca altfel. Pentru ca el e el si raspunde pentru faptele lui. Poti cel mult sa-i spui parerea ta.

In cazul copiilor, e foarte delicat. Pe deoparte n-ai niciun drept, pe de alta, daca nu-i obligi la anumite lucruri (cum ar fi mersul la scoala), nu le vor face. Dar ei nu inteleg consecintele pe termen lung ale unor fapte. Si atunci, pentru ca ii iubesti, treci peste tine si ii obligi, chiar ii pedepsesti. Si aici e lucrul cel mai dificil: cum o faci.

Am intalnit destui oameni care isi maltratau copiii si ziceau "mai tarziu o sa-mi multumeasca". Nu le dau dreptate. Intotdeauna exista o alta forma de constrangere. Bataia nu e rupta din rai, cum spuneau cei din generatiile trecute. Bataia e bataie si o tii minte toata viata. Si nu ai cum s-o consideri buna.

Mileul

Povestea mileului de la tanti Hima e si ea destul de ciudata. Dupa ce am plecat de la Tichilesti, pe drum, am discutat cu Marcelina fel de fel de lucruri legate de lepra si leprosi. Trebuie sa recunosc ca in pofida asigurarilor date de director ca boala nu se transmite, in ciuda faptului ca asistenta care ne-a intampinat sta acolo de ani si ani cate 8 ore in fiecare zi si nu pare a fi atinsa, o urma de teama tot isi facuse simtita prezenta in mintile noastre. Totusi era vorba de LEPRA - cea mai cumplita dintre boli! De mic copil stiam de la tata ce inseamna boala asta. El venise intr-o zi acasa cu un atlas de dermatologie si il studiasem, fascinat, ore intregi.

Scrisorile de dragoste ale Svetlanei

Trezire

Demult îmi părea viaţa o pădure uitată cu lungi ecouri fără sfârşit şi cu un trist foşnet de frunze cenuşii, căzute. Ecourile – prelungiri de gând ce nu-şi găsesc pământ de rod; foşnetul: visul mort după o scăpărare în întuneric.
Mai ieri a înverzit primul copac în mijlocul pădurii cu reflexe cenuşii, în inima întunericului... şi n-a pătruns doar soarele la el: simţisem poate gândul ce mi-a fost ascuns mai mulţi ani în privirea iubită.
Joi 14 IV 1955
Bucureşti
Oare suntem predestinaţi unii altora?

Porti

Praf. Sunt praf - m-a palit viroza. Ma dor ochii, nu ma pot uita unde vreau eu. As sta sub plapuma, ca in copilarie. Dar nu mai e mama, sa vina sa-mi puna termometrul, sa-mi aduca ceai fierbinte si sa ma mangaie pe frunte. Nici tata nu mai e, sa vina si sa-mi dea sa beau licori amare - parca-l aud: "hai, guzgane, bea paharul asta pana la fund".

In vremea aia, am senzatia ca ma vindecam numai si numai datorita ghemuirii sub plapuma si a prezentei parintilor. Cred ca si daca nu-mi dadeau medicamente, tot aia era. Imediat ce intram acolo, sub plapuma uriasa, ma eliberam de orice grija. Era atat de bine, ma simteam atat de iubit si de aparat, incat nici nu concepeam ca mi s-ar putea intampla ceva. Intram sub plapuma ca si cum m-as fi reintors in pantecele mamei, era un fel de retragere din lume, cu menirea de a ma naste din nou, sanatos.

Ah, acum degeaba ma mai bag sub plapuma. Degeaba ma mai ghemuiesc. Poarta re-nasterii s-a inchis, a ruginit. Se deschide, insa, incet - incet, cealalta poarta, cea prin care omul trece o singura data, Poarta Legii, cum o numea Kafka. O aud scartaind...

Marele profesor

Când eram copil, avea tata în biblioteca fel de fel de cărţi de medicină, multe dintre ele cu poze. Ţin minte că le răsfoiam cu mult interes şi căutam în ele tot ce putea să fie mai monstruos. Am văzut, astfel, într-un atlas de dermatologie, imagini care mi-au rămas întipărite în memorie, pe care e suficient să închid ochii şi să mă gândesc la ele, ca să le revăd cu multă claritate. Nu ştiu dacă a fost bine, poate că tata se gândea că dacă văd pozele alea, mă scap de pofta mea bizară de a vedea lucruri fioroase.

Sepia si alb-negru

Asa cum se obisnuieste, pe cruce o sa fie in curand poze cu mama, cu tata si cu Bunelu. Firma care presteaza servicii funerare la care am apelat, lucreaza cu unii din Bucuresti, pe care-i doare la doi metri in fata bombeului de felul in care ies pozele. In fond, ei le primesc pe mail, le aranjeaza cu un soft oarecare, le inscriptionaza pe placute ovale si isi iau banul. Asta este tot. Pe mine, insa, in calitate de client, ma doare ca pozele sa arate OK, adica sa semene si sa fie cat de cat reprezentative.

Odihna vesnica

Cum spuneam, am fost la Sinaia pentru cateva ore. Printre altele, m-am dus la cimitir. Mama, tata si Bunelu - bunicul pe linie materna - odihnesc in acelasi loc de veci si, pentru ca eu nu sunt acolo, nimeni nu se ingrijeste de mormant. Le-am mai dat, de-a lungul vremii, bani unora si altora ca sa curete buruienile, sa puna flori, sa aprinda cate o lumanare, dar bineinteles ca intotdeauna am gasit mormantul la fel de neingrijit. Motivele, desigur, fiind mereu aceleasi: a trecut mult timp, a plouat, a fost mult de lucru (adica au murit multi sinaieni), umbla niste babe care scot florile din pamantul mormintelor si le duc la ele acasa unde le pun in jardiniere, sau, mai rau, le vand si uite-asa. Acum, pare a fi in regula. Mai e un mormant, unde se odihnesc bunicile mele: Busea din partea mamei si Elvira (careia ii spuneam Babaca) din partea lui tata. Va trebui sa ma ocup si de el cat de curand. Cam asa aratau lucrurile saptamana trecuta:

Ex libris

"Un barbat simte cat de aproape este batranetea cand isi da seama ca incepe sa semene cu propriul sau tata" - zicea Marquez in romanul lui "Dragostea în vremea holerei". Mereu imi aduc aminte de asta, pentru ca mereu ma trezesc facand lucruri pe care le facea tata. De exemplu cafeaua. O beam pana acum vreo luna fara niciun pic de zahar. Ei bine, m-am apucat sa o beau cu putina sare, exact cum facea tata. Si e mai buna, trebuie sa recunosc. Nu degeaba a scris Ispirescu "Sarea in bucate". 

Pe 8 septembrie, de Sfanta Marie Mica, i-am cumparat Mariei o carte frumoasa: "George si cheia secreta a universului" de Lucy si Stephen Hawking. Cartea sta si acum in punga ei de cadouri, in acelasi loc in care a pus-o Maria cand a venit acasa. Dar asta este alta problema. Ce vroiam sa spun e ca am renuntat cu greu la ideea de a scrie pe ea "Ex meis libris", cum obisnuia tata sa faca (stiu, stiu, corect este ex libris meis, dar tata asa scria, punct)

Copite meritate

Şi pentru că am vorbit de măgarii dobrogeni, mi-am adus aminte de un măgar de la Sinaia. Când eram pe la vreo zece ani, mergeam cu tata la Piscu' Câinelui - cabană care astăzi este închisă, din câte am auzit. Când ajungeam, întotdeauna găseam acolo un măgăruş. Nu mai ştiu cum am descoperit că-i plac ţigările, aşa că-i aduceam câte un pachet de Carpaţi fără filtru şi îi dădeam să mănânce, pe rând, cele douăzeci de ţigări. La un moment dat, stând eu în spatele lui, mi-a tras două copite destul de puternice. Cred că le meritam.

La Piscu Câinelui, cu tata, în 1971

Mic de tot

Eu cu tata, pe vremea cand nu se punea problema sa tin cura de slabire

După 40 de ani - imagini ale descompunerii (2)

Când am văzut ce s-a ales de preventoriul lui tata, m-a străfulgerat un gând: „ia să mă duc eu să văd ce-o mai fi și pe la Moroieni”. Asta pentru că tata, prin anii 80, când a fost scos cu forța la pensie, a găsit o ocazie să-și continue activitatea, dar la Sanatoriul TBC Moroieni. Acolo deja era altă treabă. Bolnavii erau contagioși, tuberculoșii pozitivi, pericolul era real. Dar tata, săracul, nu ținea cont de asta: pur și simplu nu suporta ideea de a fi tras pe linie moartă. Așa că și-a luat postul în primire, s-a dus la Moroieni, pe un drum care trece prin satul țigănesc Glod - cel în care s-a tras filmul Borat. Mergea acolo luni și se întorcea vineri sau sâmbătă. Transportul se făcea cu „rata” - un autobuz nenorocit, asemănător - zicea un pacient - cu cele pe care le foloseau Naziștii. Singura diferență era că „ratele” scoteau gazele afară. Mai târziu, când mi-am cumpărat prima mașină - Dacia, îl duceam eu și îl aduceam, iar pentru asta îmi făcea rost de benzină și tot felul de piese de schimb. Așa era tata, trebuia să vină mereu cu surprize: ba un temporizator, ba capace pentru roți, ba un bon de benzină. Era vremea pilelor și el avea o mulțime, ca orice doctor. 

Paturi la aerisit

După 40 de ani - imagini ale descompunerii (1)

În iulie, când am plecat de la Peștera, mergând către București am trecut prin Poiana Țapului. Și, bineînțeles, mi-am amintit de tata, care lucrase mai toată viața la Preventoriul TBC de acolo. De la el știam că tuberculosii sunt de două feluri: pozitivi și negativi. Cei negativi nu transmit bacilul, așa că poți sta liniștit printre ei. Sunt oameni practic vindecați, dar care au nevoie de tratament periodic, aer curat și odihnă. La Poiana Țapului, veneau doar negativii, așa că tata nu era în pericol. 

Tata in balconul preventoriului de la Poiana Tapului, in 1967