Biletele rautacioase

Stau si ma intreb de ce au copiii asa o inclinatie naturala catre a spune rautati. Zice la Biblie ca ne nastem fara de pacat sau, ma rog, doar cu pacatul primordial care se si spala, daca nu ma insel, odata cu botezul. De unde atunci tendinta de a vorbi urat, de exemplu? De ce rautatile sunt mai degraba atractive pentru un copil decat vorbele frumoase? 

Cand Maria avea doar sase ani si abia invata scrisul, m-a invitat doamna invatatoare la o mica discutie, unde am aflat ca Maria s-a alaturat rapid unui grup de copii care vorbesc urat, se jignesc gratuit, etc. Pentru a ma edifica pe deplin, mi-a dat si niste biletele pe care Maria le scria - ca raspuns, desigur, la biletelele altora.

Mie unul, treaba respectiva mi-a dat foarte mult de gandit. Stiu ca la varsta asta, copiii nu fac nimic cu rautate, ca nu pricep ca fac lucruri care nu sunt OK, ca multe le fac din tendinta naturala de a imita, ca e ceva trecator, etc. Si totusi: de ce asa si nu invers? De ce nu isi trimit ei biletele in care sa scrie, spre exemplu, "esti o simpatica, Bianca"? De ce nu imita lucrurile frumoase pe care le vad cu siguranta in casele lor? In general, parintii unui copil nu se adreseaza unul celuilalt cu "esti o vita". De ce ne fascineaza, inca de mici, rautatea?

Mirul ca deodorant

Când am plecat de la schit, părintele Isaia mi-a dat două sticluțe cu mir - una pentru mine, una pentru Maria. Poate nu știți, dar în ziua de azi mirul se îmbuteliază în flacoane cu bilă, exact ca deodorantele tip stick. Așa că e foarte simplu: dimineață, dacă dorești, îți treci bila pe frunte, de sus în jos și apoi de la dreapta la stânga, făcând astfel semnul crucii. Zicea părintele că l-a preparat din mai multe feluri de mir, luat de la diverse mănăstiri. Așadar, e vorba de un mir puternic. Interesant e că Maria îmi tot ceruse, dacă sunt la mănăstire, să-i aduc mir. Pe drum, undeva între Sebeș și Simeria, am găsit un călugăr care făcea autostopul. L-am luat și, ce să vezi, era tot un părinte de schit. Venea din Bistrița și mergea la Mănăstirea Prislop - acolo unde își petrecuse mama câțiva ani din viață predând româna la seminarul de fete. Nu o cunoștea, dar parcă auzise de ea. Din vorbă în vorbă, am ajuns la subiectul care îl rodea cel mai tare: schitul lui, unde locuiește împreună cu alți trei frați, doi dintre ei fiind bătrâni și neputincioși. Mi-a povestit cât i-a fost de greu să pună schitul pe picioare, cum, la început, stătea singur, într-o simplă baracă de tip forestier, și noaptea venea „vrăjmașul” și îl ispitea. L-am întrebat cum îl ispitea și mi-a zis că uneori scotea niște sunete lugubre, alteori lovea și bubuia în pereții barăcii. Cred că nu m-aș fi simțit confortabil în creierii munților, noaptea, singur într-o baracă, ascultând cum bubuie „cineva sau ceva” în pereți. Am mai vorbit noi de una, de alta și, când aproape să ajungem la locul unde urma să coboare, a scos și el o sticluță cu mir și m-a uns pe frunte și pe spatele mâinilor. Apoi i-am dictat un pomelnic, iar el mi-a scris pe o hârtie adresa schitului și numărul lui de telefon. Chiar mă gândesc să dau o fugă vara asta, eventual și cu Maria.

Dragostea pentru animale

"Animalul a ajuns pentru unii dintre noi să înlocuiască prietenii sau chiar rudele. Întâlneşti persoane care vorbesc despre un câine ca fiind copilul lor. Am rămas uimit când cineva mi-a spus „hai să-ţi arăt băiatul meu” şi în loc de o fiinţă umană, mi-a fost dat să văd un câine.(...) Nu mai ştim ce este important şi ce nu. Vedem din ce în ce mai mulţi tineri care refuză să aibă un copil, dar îşi doresc arzător un animal. Nu sunt împotriva animalelor, dar trebuie să înţelegem că oricât de frumoase şi inteligente ar fi, ele nu pot suplini o fiinţă umană."

Dansul

Ca sa vedeti ce lucru ciudat mi s-a putut intampla. Dupa ce am stat la Hadambu cinci nopti si am facut dus in roua diminetii, am plecat catre Darmanesti. La Bacau, m-am oprit sa cumpar una-alta, ca asa e frumos cand te duci in vizita. Am intrat, asadar, in Selgros. Nu pentru ca mi-ar placea mai mult ca altele, pentru mine toate sunt o apa si-un pamant. Mi-e dor de magazinul din colt, ala de la care cumparam in 90, dupa caderea lui Ceausescu. Si detest toate inovatiile americanesti de genul supermarketului. Dar de multe ori, nu ai ce face, traitor fiind intr-un oras mare: te duci, umpli cosul si asta e. Asadar, am mers la Selgros, pentru ca era in drum. Am luat cosul, am intrat printre rafturi si, brusc, am simtit cum se evapora din mine toata tensiunea acumulata in ultima saptamana. M-a lovit asa, un sentiment nedeslusit de siguranta, o usurare, nu prea stiu exact cum a fost, dar cred ca e sentimentul pe care-l incearca un puscarias dupa ce este eliberat, ori un naufragiat pe insula, salvat dupa o luna de izolare. M-am simtit dintr-odata mai usor, mi s-a indreptat spinarea, am luat-o catre sectorul "Dulciuri" cu pas voios, ba chiar am schitat cativa pasi de dans cu cosul - un dans grotesc, desigur. 

Regaseam civilizatia, aia pe care o blamez de cate ori am prilejul.

Masajul duhovnicesc

Asadar, luni pe la 11 am plecat catre schitul Sf. Ilie. Spunea Adina ca parintele Isaia este un om deosebit, care a ajutat-o atunci cand a fost la mare ananghie. Asa ca de ce sa nu merg si eu, ca tot omul care cauta sprijin, fie ca stie ca are probleme, fie ca vrea sa le descopere? Schitul se afla la 900 de metri altitudine, pe un inaltime din muntii Berzunti numita "Dealul Trei Hotare". Exista un drum forestier, pe care poti merge daca dispui de tractor sau de caruta cu cai puternici. Noi am luat un taxi, care ne-a dus cat a putut, adica pana la un noroi imens, din care, daca s-ar fi impotmolit, ar mai fi iesit doar tractat.

Taxiul, intorcandu-se la Darmanesti

Pregatire pentru schit

De duminica seara sunt la Darmanesti. Am ajuns spre seara, dupa ce am respectat toate indicatoarele de circulatie. Traseul a fost: Iasi, Targu Frumos, Roman, Bacau, Moinesti, Comanesti, Darmanesti. Aici ma astepta Adina, pe care nu am mai vazut-o de aproape 13 ani, adica din vremea in care ea lucra la Ploiesti ca ziarista la Muntenia Telegraf. O vreme, am fost colegi la Cota 1400, pe vremea cand eram acolo director de marketing. Candva, o sa povestesc mai multe despre acele vremuri frumoase.

O fetiță studioasă

Acum, la spartul târgului, pot spune că momentul cel mai frumos pe care l-am trăit la Librex în cele cinci zile a fost acela în care m-am pomenit că vine la stand o fetiţă de vreo 10-12 ani şi îmi zice: trebuie să iau cartea asta. Numele ei este Maria şi presupun că a atras-o nu numai ilustraţia ci şi coincidenţa numelor. Avea în mâini două plase care stăteau să se rupă, pline cu cărţi cum erau. S-a uitat peste poveşti, a foit, a răsfoit, apoi a băgat mâna în buzunar şi a scos banii potriviţi. Am întrebat-o dacă e cu părinţii şi mi-a zis că nu. A mai apărut şi prietena ei, s-au pus pe nişte glume, au râs, apoi una din plase chiar s-a rupt şi fetele mi-au cerut mie una nouă.

Maria din Iasi

A racni, aceasta vine/ Tare de departe-n mine

Confuzie mentala matinala aici, la Librex. Din statie se aude ceva nedefinit, iar din boxele instalate de vecinul meu care vinde discuri, se revarsa ceva nedeslusit. Vreau sa spun ca nu reusesc sa percep decat un zgomot, rezultat din suprapunerea celor doua surse de muzica. In orice caz, e mult mai bine ca ieri. Nu mai stiu la ce ora, a inceput sa se produca o trupa de studenti. Cantau jazz. Frumos, nimic de zis, o domnisoara cu voce foarte buna incerca sa se apropie de performantele Ettei James. As asculta cu placere daca as fi intr-un bar. Problema e ca nu ma mai puteam intelege cu clientii. Esenta, in cazul meu, este discutia cu omul. Daca il fac sa se opreasca si sa se uite pe carte, atunci pot sa-i povestesc despre povesti, sa-i spun cum e cu ilustratiile si multe altele. Dar daca trebuie sa zbier, totul se duce de rapa. Pur si simplu nu merge sa racnesti "povesti in stil clasic, Oscar Wilde, Andersen, Mircea Doinaru".

Un chiolhan ratat

E sambata, ceasul arata ora 10. S-a deschis targul de carte - penultima zi. Nu stiu ce se pune la cale, dar au aparut niste intrumentisti care se antreneaza in sala, la 15 metri de mine. Un tobosar bubuie necontenit. In pauzele dintre doua bubuieli se aude "Let it be" in statie. Ceva care deja am impresia ca este tipic pentru acest targ. Ieri, la o anumita ora, a venit cineva din partea organizatorilor si mi-a inmanat un fluturas, explicandu-mi totodata ce e cu el. In timp ce persoana imi explica despre ce e vorba, avea loc o lansare. Un domn in varsta racnea ceva intr-un microfon. Peste el, se suprapunea un blues revarsat din statie.

Mizerii cotidiene

POSTARE DE MIERCURI, 11.05, PIERDUTA DE BLOGGER.COM, RECUPERATA AZI, 14.05
Acum ca am vandut ceva carti, mi-a revenit cheful sa povestesc diverse mizerii prin care am trecut. Cum spuneam, dimineata am plecat devreme de tot de la manastire. Am mers atat de agale incat motorul tremura chiar si in viteza a doua. La ora 7 eram pe la Polivalenta, unde, bineinteles, totul era inchis, ca doar vizitarea targului incepe la 10. Asa ca am parcat masina in cel mai bun loc posibil si am plecat pe jos, cu laptopul in carca, sa caut o cafenea. Am gasit doua, ambele inchise. La prima  nu era nici  tipenie. Pe firma scria "Cafeneaua Domneasca" si "Te tratam ca pe un rege". Asta, insa, dupa 10, pana atunci te trateaza cu  indiferenta. In fata celei de-a doua era un individ barbos care matura frunze si hartii. L-am intrebat daca am unde sa beau o cafea pe-acolo si mi-a raspuns "eu matur pe jos".

Mânji, alpinism, biliard și table

Din nou în dormitorul de la Hadâmbu. Nu m-am grăbit să ajung, am mers încet, am privit pe îndelete. Pe o poiană am văzut o alergare de mânji care ar fi meritat filmată. Și mi-am amintit o întâmplare petrecută în anii studenției. Am mers atunci, împreună cu mai mulți colegi, pe Gutâi, la o cabană fără cabanier. De fapt, cabanierul era jos, în Sighet și cine dorea, trecea pe la el, lua cheile și urca muntele. La cabană găseai tot ce aveai nevoie, lăsat în ordine de turiștii dinainte: farfurii, tacâmuri, zahăr, ulei, sare, chibrituri și multe altele. În jur, pustietate, dar lângă cabană, legați cu lanțuri pe niște sârme lungi, culisau trei câini ciobănești. Doi dintre ei erau prietenoși, însă al treilea, după cum ne spusese cabanierul, era foarte rău.

Drumul fermecat

Mergand, miercuri seara, catre Hadambu, obosit dupa prima zi de targ, am avut surpriza sa constat ca drumul nu mi se mai pare atat de rau. Parca nu mai erau atatea gropi si oricum, pe cele intalnite parca le puteam evita mai usor. Explicatia, probabil, sta in faptul ca bucuria intoarcerii "acasa" te poate face sa vezi toate lucrurile in roz. Dar daca, totusi, e vorba despre altceva, mai straniu? Daca gropile moldovenesti sunt altfel decat cele din Banat sau Regat? Oare nu ar fi posibil ca asfaltul din satele astea uitate de timp, neinlocuit de zeci de ani, sa fi capatat, pe cai nestiute si fermecate, proprietatea de a isi inchide gropile seara, exact asa cum campul isi inchide papadiile?

Postari sterse

Nu stiu ce probleme au fost, dar dupa ce ce doua zile la rand serviciul blogger nu a functionat, acum constat ca mi-au disparut ultimele sase postari. Links catre ele apar pe Facebook, ca dovada ca nu fabulez, insa daca dau click pe ele, aflu ca "Pagina pe care o căutaţi în blogul Si totusi povestile... nu există." Daca ma gandeam sa le salvez undeva, acum as fi putut sa le urc din nou. Oare www.blogger.com o fi romanesc?

Later: iata ce spun tipii:

We are very sorry that users are unable to publish to Blogger right now. We have rolled back the maintenance release from last night and as a result, posts and comments from all users made after 7:37 am PDT on May 11, 2011 have been removed. Again, we apologize that this happened and our engineers are working hard to return Blogger to normal and restore your posts and comments. We will post a report once this work is complete.

-The Blogger Team

Prin urmare, ar fi sperante sa imi vad postarile re-urcate pe blog.

Hop, nici n-am scris bine ca o parte din postari au reaparut. Sa vedem daca revin toate. 

Cea mai scurta postare

Prima zi de Librex se apropie de sfarsit. Mai sunt 18 minute. Lume pot spune c-a fost. Vanzarile sunt confidentiale, nu vreau sa fiu atacat pe drum spre Hadambu.

Un fragment din Kafka

Ca tot am pomenit de Kafka, iata fragmentul pe care-l aveam in gand:

                                            UMBLIND CU JALBA

— Şi ce am făcut noi, în schimb? Lucrul cel mai rău pe care-l puteam face, ceva pentru care merităm mai degrabă dispreţ decît ceea ce ni se arată în realitate: am trădat-o pe Amalia, ne-am rupt de porunca ei mută, nu mai puteam continua să trăim aşa, să trăim fără nici o speranţă, şi am început, fiecare în felul lui, să ne rugăm de castel sau să-l asaltăm cu insistenţe ca să ne ierte. Ştiam bine că nu sîntem în stare să reparăm greşeala, ştiam şi că singura relaţie dătătoare de speranţă pe care o aveam la castel, anume Sortini, funcţionarul binevoitor faţă de tata, a devenit inaccesibilă pentru noi tocmai în urma evenimentelor, şi cu toate acestea ne-am pus pe treabă. Tata a fost primul, cu el au început demersurile fără rost la primar, la secretari, la avocaţi, la conţopişti; de cele mai multe ori nu era primit, şi dacă reuşea să se facă primit prin vicleşug sau din întîmplare — ce mai jubilam şi băteam din palme aflînd vestea — îl refuzau cît se poate de repede şi nu-l mai primeau a doua oară. Era si prea uşor să-l respingă; e totdeauna uşor pentru castel. In fond ce voia? Ce i se întîmplase? Pentru ce greşeală voia să fie iertat? 

Momente de cumpana

Greu lucru sa stai la stand. Bei doua trei cafele, dupa care nu-ti mai trebuie. Stai pe scaun, te ridici, te sucesti, te invartesti, dar pe-acolo, prin preajma, pentru ca, dupa modelul din Castelul lui Kafka, tocmai atunci apare clientul, cand tu esti plecat. Apoi incepi sa te imprietenesti cu vecinii, discuti cu ei tot felul de nimicuri, dar pentru ca acum va cunoasteti, il rogi pe cel mai simpatic dintre ei sa se uite putin si la standul tau, ca vrei sa te duci putin pe-afara. Te duci pe-afara, te intorci. Apoi vine vecinul sa te roage sa-i supraveghezi standul. Pana la urma, tot repetand actiunea asta, pleci fara sa mai spui, pentru ca ai capatat deja incredere ca vecinul va fi cu ochii pe cartile tale. Apoi, dupa o vreme, incepi sa te uiti la ceas din zece in zece minute. Muzica incepe sa te zgarie pe timpane, chiar daca e vorba de Cat Stevens sau de Pink Floyd.

Parfumul strazilor

Denumirile strazilor din Iasi sunt pur si simplu savuroase, la fel ca si numele localitatilor din Moldova. Venind incoace, am trecut prin sate de genul Potarnichesti, Urechesti, Cotofenesti. Iar acum, facandu-mi-se, din nou, foame, si luand eu un pliant de la intrare, am aflat ca firma de catering promovata acolo are sediul pe strada numita Strapungerea Silvestru. Pur si simplu nu pot sa fac un scenariu plauzibil cu privire la modul in care a aparut asa o denumire. Este posibil ca strapungerea asta sa fie un fel de strada facuta pe sub un deal, carevasazica o strada care a strapuns dealul. Poate ca dealul se numeste Silvestru, nu stiu ce sa mai zic. Desigur ca m-am uitat repede prin nomenclatorul strazilor din Iasi, sa vad ce alte surprize imi rezerva. Si am gasit strazile Trompeta, Talpalari, Pojarniciei si multe altele, plus o gramada de chestii care au inainte prescurtarea "fdc". Am intrebat pe cineva care locuieste in Iasi: nu stie ce poate sa insemne fdc. Pana la urma, am gasit pe net: fdc inseamna "fundac". In Dex, gasim si explicatia: FUNDÁC s. v. alee, bodârlău, corcodel, cufundar, fundătură, intrare.

Asta da! Uite cum dau eu din nou de Corcodel, vechiul meu amic de la Sinaia 

Safteaua

Am vandut prima carte. Cumparatoarea, mama a doi copii - Mitra si Darius. A stat, s-a uitat peste poze, a citit portiuni de text si, intre timp, m-a descusut. I-am povestit despre Mircea Doinaru, despre faptul ca povestile sunt cu talc, cum se spune pe aici, dar nu cred ca am convins-o. Declicul a fost cand i-am dezvaluit ca eu sunt autorul si ca in ilustratii e chiar Maria, fetita mea. Cred ca asta a determinat-o sa cumpere.

Dupa aia, am supralicitat. Am intrebat-o daca e de acord sa faca o poza cu mine si cu cartea. "Bineinteles", a zis. A chemat pe cineva de la un alt stand, care a apasat pe buton. Am intrebat-o, apoi, daca e de acord sa pun poza pe blogul meu. "Bineinteles", a zis. Eu, obisnuit cu oameni suspiciosi, retrasi, reci, am fost de-a dreptul impresionat. Asa ca ma grabesc sa urc poza cu pricina.

Cu mama lui Mitra si a lui Darius

O privire cat un univers

Azi dimineata, in drum spre Iasi, am avut revelatia a ceea ce inseamna norocul in activitatea unui fotograf. Coboram dinspre Mogosesti spre Dumbrava cand am vazut o fetita de maxim 12 ani, mergand cu pas voinicesc, in aceeasi directie cu mine, spre o statie de autobuz. In spatele ei, un pusti, mai mic decat ea cu cativa ani. Cum coboram lin si scosesem din viteza, cei doi copii nu auzeau masina, cu atat mai mult cu cat la numai cativa metri in fata lor era o caruta care troncanea destul cat sa acopere alte zgomote. Cand am ajuns aproape de ei, am trecut cu rotile peste niste pietris aruncat de cineva, sau cazut dintr-o caruta. Scrasnetul produs a facut-o pe fetita sa se opreasca si sa se intoarca spre mine. I-am prins privirea pentru o secunda.

Satul Mogosesti

Poze de la Librex

Au dat drumul la curent. Acum pot sa incarc linistit alte cateva poze interesante.

Sala Polivalenta