Nostalgiile lui Costica

Cam odata pe saptamana, la Sinaia, faceam gratare la Costica. Incepeam mereu cu o gustare atat de imbelsugata, incat mai-mai ca ne venea sa renuntam la carnurile fripte. Beam cate doua - trei paharele de tuica, mancam slanina, ceapa, rosii, salam, branza, masline, etc. Apoi frigeam 10-20 de mici, cotlete, pulpe de pui si carnati. Adriana facea un tuci imens cu cartofi prajiti si ne puneam pe ospat. Ma simteam precum Gargantua, insa nu am cum sa fiu ipocrit: imi placea ipostaza. Mai ales ca beam si un vin bun de tot, pe care il procuram de prin partile Urlatilor. 

Gargantua

Omul zilei: Imre Nagy

Unul dintre cei mai cunoscuţi lideri maghiari din secolul XX, Imre Nagy, este considerat drept un adevărat erou naţional în ţara sa natală. El a condus Revoluţia anticomunistă din 1956, deşi provenea tocmai din rândurile Partidului Comunist. Imre Nagy, care a fost arestat de sovietici după înăbuşirea Revoluţiei, a fost adus ca deţinut în România şi ţinut prizonier la Snagov. Ulterior, el a fost trimis înapoi în Ungaria, unde a fost executat după un simulacru de proces. Astfel, Imre Nagy, pentru mulţi dintre maghiari, a împrumutat parcă ceva din aura unui martir. Însă, pentru mulţi dintre ruşi, Imre Nagy nu este altceva decât unul dintre asasinii ţarului Nicolae al II-lea şi a membrilor familiei acestuia. Şi asta pentru că el a făcut parte, în calitate de militar în Armata Roşie, din detaşamentul care l-a păzit pe fostul Ţar al Tuturor Rusiilor şi, probabil, din grupul de şapte persoane care a asasinat familia Romanov.

Trenul lui Sorescu

Marin Sorescu - în opinia mea un poet bun - a scris un text simpatic despre handicapul materiei față de spirit. Se cheamă Drumul și îl pomenește pe Zenon, filosoful grec despre care Bertrand Russell scria așa:

"În această lume capricioasă, nimic nu este mai capricios decât faima postumă. Una din victimele cele mai remarcabile ale lipsei de judecată a posterității este eleatul Zeno. După ce a inventat patru argumente, toate nemăsurat de subtile și de profunde, majoritatea filozofilor care i-au urmat au spus despre el că este numai un șarlatan ingenios, și că argumentele sale nu sunt decât niște sofisme. După două mii de ani de respingere continuă, aceste sofisme au fost repuse în drepturi, devenind temelia unei renașteri a matematicii..."

Sorescu - Pictura

Părăsirea naturii

Pe un site de medicină, găsesc nişte lucruri uimitoare legate de înţepăturile de albine şi viespi. În primul rând, că ele pot fi mortale. Din câte ştiam eu, dacă te mușcă de limbă, ai încurcat-o. Mai departe, aflu că un om normal poate suporta peste 1000 de înţepături, în funcţie de greutate (probabil că eu pot suporta 2000). În sfârşit, sfaturi privind primul ajutor:

Parlamentul de pluta

In anumite zone din Portugalia se cultiva in mod traditional asa-numitul "stejar de pluta". Coaja lui, care se desprinde, cu multa grija, de pe trunchi, o data la 10 ani, se foloseste, printre altele, la confectionarea celebrelor "dopuri de pluta". Frumos si interesant este, insa, faptul ca prima jupuire a stejarului de pluta nu se poate face decat dupa o perioada care variaza intre 30 si 50 de ani, in functie de ceea ce spun specialistii locali, altminteri copacul se usuca pur si simplu. Practic, se intampla ca un portughez care planteaza un stejar de pluta sa nu apuce sa traiasca atat incat sa vada prima coaja curatata. Asa ca de roadele muncii lui se bucura copiii si nepotii, care, probabil binecuvinteaza amintirea inaintasului lor, de pe urma intelepciunii caruia au acum un venit sigur.

Oamenii care planteaza stejari de pluta, cu toate ca stiu ca nu vor apuca sa se bucure de prima recolta de coaja, se ocupa de toate cele tebuincioase pentru ca arborele sa fie plantat asa cum trebuie, sa fie udat, ingrijit, curatat periodic. Singura bucurie si, totodata, speranta a unui astfel de om, este ca peste cateva zeci de ani, truda lui sa foloseasca unor oameni care nici nu s-au nascut: nepotii si stranepotii cultivatorului.

Cred ca cel mai bun parlament ar fi unul format din plantatori de stejari de pluta. 

Serviciile Postei Romane

Sa presupunem ca, exact a doua zi dupa ce ai plecat la mare cu familia, primesti un aviz postal. Ai de ridicat o suma de bani, dar nu stii asta, pentru ca e vorba de Vasile, care s-a hotarat sa-ti plateasca o mai veche datorie si nu e suficient de civilizat incat sa te sune si sa-ti spuna ca a pus banii la posta. Conform regulamentului postei, dupa zece zile banii se inapoiaza expeditorului. Vii acasa, gasesti avizul in cutia postala. El arata asa:

Te duci la posta si intrebi ce e cu avizul asta. Dar nimeni nu stie sa-ti spuna, pentru ca "informatiile despre trimiterile neridicate nu sunt stocate nicaieri". Asadar, nu stii cine ti-a trimis banii, nu stii cati bani au fost. Te duci pe la toate ghiseele si pana la urma cineva accepta, plictisit, sa intre in sistem, cauta acolo data trecuta pe aviz, cauta numarul avizului si, surpriza: iti spune suma. Totusi, o urma exista undeva. Au fost 100 de lei, sa zicem. Dar nimeni nu poate sa-ti mai spuna de unde au fost trimisi banii, sau numele persoanei care ti i-a trimis, pentru ca avizul a fost completat de mana si doar atat, cel care l-a completat fiind postasul. Dupa sase luni, iti amintesti de datoria lui Vasile, il cauti si il faci albie de porci la telefon, la care el iti da replica: "eu ti-am trimis banii, am dovada, insa nu te-ai ostenit sa-i ridici de la posta".

Nu interlopii, ci justiția omoară copii

În Oradea, un individ beat, care conducea cu 160 km/oră a omorât o tânără. El a fost prins - spuneau reporterii - în timp ce încerca să fugă din ţară. A fost dus în faţa judecătorului, care a decis: „va fi judecat în stare de libertate”. Punct.
Când citesc despre lucrurile astea, am o senzaţie de panică amestecată cu disperarea. Mă gândesc imediat la multele cazuri similare petrecute în ultimii ani şi în care ucigaşii au scăpat fără o zi de puşcărie.
Îmi revine în memorie colonelul Bernevig - fost şef al Direcţiei de Informaţii a Armatei - care în 1997 a omorât cinci oameni într-un accident produs între Bucureşti şi Predeal. În 2001, el a fost condamnat la trei ani cu suspendare.

Evadare din supermarket

De fiecare dată când merg la supermarket, am un sentiment teribil al inutilității. Mă plimb printre rafturi, nu trebuie decât să întind mâna și să apuc, apoi să bag în coș. Toate sunt acolo, ciorapi, conserve, pungi, mături, jucării, cârnați...o adevărată babilonie. Nu trebuie să fac nimic decât să mă plimb, să apuc și să bag în coș. Nu trebuie nici măcar să dau fuga cu taxiul până pe strada Gării, unde au ouă proaspete. Nu trebuie să îmi fac griji că borșul nu e proaspăt. Nu trebuie decât să am un card în buzunar. Mă cuprinde lehamitea, sila, urâtul: toate sunt acolo, mă duc cu ele acasă fără să fi făcut nimic decât să plătesc. Îmi vine în minte vânătorul din preistorie, care își risca viața pentru a aduce acasă o ciozvârtă de ursus spelaeus. Eu nici de ghioagă n-am nevoie - merg legânăndu-mă din cauza burții, scot o bucată de carton și gata, am ce mânca trei zile.

Coșmar

Îmi aduc aminte de vremea lui Ceaușescu, de cozile imense, de disperarea că „nu mai apuc”, de senzația unică de fericire, de siguranță, care mă cuprindea când umpleam plasele cu mâncare. Era o luptă, luptam ca să trăiesc. Și acum? La ce bun să umplu coșul? Pot să fac asta și mâine, pot să mă duc și noaptea să cumpăr o pâine, dacă rămân fără carne știu sigur că am de unde să mă aprovizionez. Nu, nu, nu e în regulă, simt cum mă cuprinde depresia. Trebuie să evadez, altfel nu mai răspund de mine. Umplu repede de tot coșul și fug la cassă. Plătesc, alerg la mașină, arunc toate de-a valma în portbagaj, mă sui la volan și plec în trombă. Mă duc până la Arad, sau până la Lugoj, pun Pink Floyd sau Led Zeppelin, deschid geamul fără să-mi mai pese de curent: sunt liber, am scăpat.

Sfarsitul prezicatorului

Citesc intr-un ziar ca "Predicatorul fundamentalist Harold Camping, care a devenit celebru pentru ca a prezis apocalipsa pe 21 mai 2011, este internat in spital, dupa ce a suferit un accident vascular usor. Doctorii il tin sub supraveghere stricta pe Camping (89 de ani) incepand de joia trecuta, de cand a fost dus la un spital din California."

Audiobook

Am demarat actiunea "Audiobook". Mai precis, o sa scot o varianta pe CD a "Povestilor Mariei". Am hotarat sa pun doar cinci din cele 7 povesti, ma gandesc ca trebuie sa existe o motivatie pentru cel care cumpara CD-ul ca sa ia si cartea. Poate o sa le vand la pachet, inca nu stiu exact.

Cert e ca lectura va fi facuta de Irina Cojar, actrita la Teatrul National, iar muzica ii va apartine lui Ilie Stoian: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ilie_Stoian

Sper sa reusesc si marea lovitura: sa obtin cateva cuvinte spuse de Dan Puric ca introducere.

Irina Cojar

Azi ma duc la tipografie sa vad cat ma costa coperta CD-ului si multiplicarea. 

Partea a doua a proiectului: o sa scriu inca un numar de povesti, pe care o sa le prind in cel putin alte doua volume. In felul asta, o sa am o colectie. Si o colectie se vinde altfel decat un volum izolat. Astea sunt vremurile, trebuie sa ma adaptez.

Despre îngroparea capului sub fustă

Dacă tot am vorbit de furia lui Liiceanu, m-am gândit să pun aici și un fragment din cele publicate de Thoma și care au stârnit mania filosofului (ah, ah, cât de mult s-ar fi bucurat el să fie cel care să le dea în vileag, mă gândesc eu). Zis și făcut. Iată ce-i scria Cioran „caprei metafizice”:

„Dragă Friedgard, e dimineață devreme. N-am putut să mă zvârcolesc în pat ca un vierme, a trebuit să mă scol, ca să vă trimit o listă a păcatelor mele. Ieri mi-am accentuat lehamitea, un cafard cumplit. Cerul era nefiresc de albastru, am făcut o plimbare inutilă, am vrut chiar să intru într-o biserică (Saint Severin), mi-am cumpărat o carte despre Trappisti și n-am putut s-o citesc (...) Mai bine de o oră în mintea mea s-au derulat scenele cele mai intime cu o asemenea precizie încât a trebuit să mă scol ca să nu-mi pierd mințile. Am înțeles dependența mea senzuală de Dumneavoastră în toată claritatea ei abia după ce v-am mărturisit la telefon că aș vrea să-mi îngrop capul pentru totdeauna sub fusta Dumneavoastră. Ce mortale pot fi anumite lucruri. Ați fost oarecum speriată când v-am vorbit de o înclinație perversă pe care mi-o stârnește trupul Dumneavoastră. Perversă nu a fost cuvântul potrivit; am vrut să spun arzătoare”.

Servicii duhovnicesti online

Scriam la un moment dat despre modul in care BOR se slujeste de mijloacele tehnologiei moderne pentru a oferi servicii duhovnicesti de calitate, la timp si la un pret acceptabil. Era vorba, atunci, de posibilitatea de a trimite pomelnice online, care se vor citi in anumite biserici (la alegere). Eu, unul, as fi facut o oferta mult mai complexa. De pilda, as fi oferit posibilitatea ca pentru numai 50 de centi in plus, pomelnicele sa fie citite in genunchi. As mai fi dat posibilitatea credinciosilor sa opteze si pentru ora la care sa le fie citite pomelnicele. Desigur, mai sunt multe de facut in aceasta directie, dar dupa cum vad, BOR persevereaza, asa ca nu peste multa vreme, vom avea posibilitatea, cred, sa platim online un calugar care sa vina acasa si sa ne spovedeasca, si cine stie ce alte minunatii. Deocamdata, diversificarea serviciilor duhovnicesti a condus la aparitia unui serviciu online de citit rugaciuni pentru cei care calatoresc. Si, cum o imagine face mai mult decat o mie de cuvinte, priviti:

Relații metafizice cu câini și capre

Dau peste un blog câinesc, unde, printre altele, este citat Constantin Noica:

Am rămas faţă în față, încordați, cu ochii țintă unul la altul, traşi parcî de firul acesta întins care ne lega privirile, el câinele și eu omul. Simțeam că-i e frică de mine și nu mă puteam împiedica să-mi fie frică de el. Nici unul nu se mișca, spre a nu rupe un anumit echilibru creat. Ceva obscur, ceva originar ne lega într-o asemenea unitate, încât simțeam că suntem, el câinele și eu omul, fețele unui aceluiași act existential. Berdiaev are dreptate: omul poate avea relații METAFIZICE cu câinele.

Variante de raportare la ispita

Saptamana trecuta, la Bucuresti, m-am reintalnit cu un vechi amic - Mirel. Nu ne-am vazut de 18 ani, ceea ce nu-i deloc putin. M-a invitat la el - casa mare, frumoasa, amenajata cu gust. O placere sa locuiesti acolo. Am discutat cate-n luna si-n stele, in special despre copiii nostri (are si el o fetita de 9 ani). Apoi, in nu stiu ce context, mi-a povestit o intamplare frumoasa. E vorba de o familie de batrani instariti pe care i-a cunoscut el acum niste ani. Aveau un fiu, de-o varsta cu Mirel. Doamna, de moda veche, l-a indragit pe Mirel si il invita destul de des la cate o dulceata, prilej sa-i povesteasca din vremuri apuse. Pana la urma, intr-o buna zi, doamna i-a facut cadou caseta ei cu bijuterii. Mirel a luat-o, frumos, i-a multumit si a plecat. S-a dus direct la fiul doamnei, i-a spus despre ce e vorba si i-a restituit caseta. Din acel moment, fiul doamnei era avertizat ca mama lui este dispusa sa dea lucruri din casa unor oameni care nu fac parte din familie.

Rasu-plansu

Mi s-a intamplat de cateva ori in viata sa rad si sa nu ma mai pot opri. Erik Hartman, insa, a avut ghinionul sa rada cand nu ar fi fost cazul. Un ras bun, pe cinste, l-a costat cariera. Morala ar fi: ce e mult, strica - indiferent daca ai sau nu vreo vina.

E de remarcat, insa, cum evolueaza uneori lucrurile, intr-un mod pervers, de necontrolat (cred ca asta e o observatie a lui John Lennon). Dupa ce tipul reuseste, cu greu, sa se stapaneasca, ii da cuvantul unuia din sala, care - oroare - e mai "amuzant" decat cel dinaintea lui (urmariti clipul, e irezistibil).

Excesul de tandrete

Daca tot am scris de Irwing Allen, mi-am amintit de alte seriale ale copilariei, unele chiar pentru copii. Spre exemplu, seria Lassie - in care eroina e o catea collie, prietena la catarama cu un baietel orfan. Astazi am uitat cu desavarsire ce se petrecea acolo, dar stiu ca Lassie aparea mai mereu in chip de salvator. Ori aducea o scrisoare, ori latra la timp, ori venea in goana mare, exact cand totul parea pierdut. 

Lassie si prietenul ei

De atunci au inceput sa-mi placa si cainii, nu numai pisicile. Pisici am avut in casa de cand ma stiu, dar caine...doar in curtea comuna, un oarecare Labus, care nu era al meu. Statea langa un copac, legat cu lantul si eu ma duceam sa-l mangai. La un moment dat, atata l-am mangaiat, incat cred ca s-a saturat. A hapait odata la un milimetru de mana mea, pe care ar fi apucat-o daca nu o trageam repede. Aia a fost prima lectie pe care am primit-o despre excesul de tandrete.

Omul zilei: Irwin Allen

In 12 iunie 1916 s-a nascut Irwin Allen, omul care m-a tinut cu sufletul la gura duminica de duminica, ani si ani de zile. Televiziunea Romana importa, in anii 60-70, tot felul de seriale americane si englezesti. Sambata seara ne uitam la Sfantul, ori la Razbunatorii, la Evadatul sau la Invadatorii. Duminica, insa, aveam serial SF: Pierduti in Spatiu, Planeta Gigantilor, Tunelul Timpului. Nu scapam niciun episod. Peste ani, cand Ceausescu suprimase aproape total televiziunea, care emitea doua ore pe zi, aveam obiceiul sa ne amintim - eu si amicii mei - de serialele lui Irwin Allen si sa ne plangem unul altuia: "bai, ce vremuri erau alea...".

Land of the Giants

In vizită la SOV

Mi se întâmplă destul de rar să am vise demne de reţinut. De cele mai multe ori, mă trezesc şi mi se pare că nu am visat nimic. Dar ştiu că asta nu se poate, pentru că omul care nu visează în timpul nopţii, moare. Ei bine, azi noapte am avut un vis din categoria „memorabile”. Eram în vizită la Sorin Ovidiu Vântu. Casa era destul de mare și părea mai degrabă ţărănească. Drept în faţă, se vedeau nişte dealuri împădurite, iar pe direcţia lor se zărea o alee, pe care tot cobora Vântu până la poartă, îmbrăcat într-un halat lung de mătase. Interesant e că nu şchiopăta deloc.

Omul zilei: Saul Bellow

La 10 iunie 1915 s-a nascut Saul Bellow 

Si pe el l-am citit inainte de vreme, dar nu m-a impresionat la fel de mult ca Thomas Mann. Cand m-am dus in armata, la Focsani, l-am poreclit pe unul dintre colegi Hezog, dupa numele unui roman al lui Bellow. Aveam obiceiul, pe atunci, sa poreclesc lumea. Unul era Herzog, altul Pashu, altuia ii ziceam Colopaci si tot asa. Bineinteles ca m-am ales si eu cu tot felul de porecle, printre care una era Lepicanu' - de la mersul meu leganat, ca de pelican.

Herzog, pe numele lui real Marcel, e profesor de matematica in Giurgiu. Nu ma asteptam sa mai dau vreodata de el, dar soarta mi l-a scos in cale dupa mai bine de douazeci de ani, intr-un fel pe care o sa-l povestesc mai tarziu - e vorba, desigur, de una dintre coincidentele care mi se tot intampla.

Frau și cuțitele

Aici, în Timişoara, o mulţime de doamne sunt apelate cu "Frau". Inclusiv învăţătoarea Mariei din anii când învăţa la Lenau era Frau. Lucru uimitor când vii pentru întâia dată în zonă, dar cu care te obişnuieşti după o vreme. Acum chiar glumesc când mă întâlnesc cu câte o cunoştinţă: "Ce faci Frau Lenuţa?"