Doua sute de lovituri de bici

Răzbunarea lui Lope de Aguirre

Lope de Aguirre este un personaj foarte cunoscut datorită unei întâmplări relatate în cronica lui Garcilaso de la Vega; acesta povesteşte că în 1548, Aguirre făcea parte dintr-un mic grup de soldaţi care îi păzeau pe sclavii indieni din minele de la Potosi [Bolivia], pe drumul către locul unde se adunau bogăţiile destinate tezaurului regal. 

O poveste de razboi a lui Hemingway

Mai jos de creastă

În ziua aia călduroasă şi prăfuită ne întorceam împovăraţi, cu gurile uscate, cu nasurile înfundate, şi coboram de pe cîmpul de bătălie aflat pe creasta lungă de deasupra rîului, unde se aflau trupele spaniole de rezervişti.

M-am sprijinit de marginea scundă a tranşeei, cu ceafa şi umerii lipite de moviliţa de pămînt, la adăpost chiar şi faţă de gloanţele rătăcite, şi mi-am aţintit privirea la ce zăcea jos, în vale. Erau tancurile, acoperite cu crengi de măslin. La stînga erau maşinile statului-major, mînjite cu noroi şi acoperite cu crengi, iar printre tancuri şi maşini se vedea un lung şir de brancardieri care duceau răniţii pe tărgi la poalele dealului, unde-i urcau în ambulanţe. Catîrii încărcaţi cu saci de pîine şi butoaie cu vin urcau spre creastă prin trecătoare, urmaţi de un alt şir de catîri legaţi între ei care cărau muniţie, conduşi de păstori, în spatele cărora veneau încet bărbaţi ducînd tărgile goale.

Aventurile lui Cepelică (11)

Unde se va afla de ce doarme Pătlăgică cu ciorapii în picioare

Aşteptînd să-i treacă julitura de pe nas, Pătlăgică stătea tot timpul în pat, pipăindu-şi plastu­rele. Nu suflase o vorbuliţă despre fuga lui Cepelică. Lăsă doar să se înţeleagă că din motive de ordin administrativ îl mutase în temniţa comună.

Căpşunica îl urmărea ca o umbră, dar nu izbuti să desco­pere unde ţine cheile închisorii. Hotărî atunci să se sfătuiască cu Cireşel, care, după cum ştiţi, căzuse la pat de cîteva săptămîni şi nu mai contenea cu plînsul.

Liftul și pendulul

Ieri, am mers iar la Serengeti, ca să ne băloșească girafele, zebrele și lamele și ca să privim în ochi lei și tigri. Echipa a fost următoarea: Maria, Michelle, Karin și, cu voia Dvs, ultimul pe listă, Raul.
Karin e o colegă de școală a Mariei. Vine din Slovacia și e o fată foarte drăguță. Pe Michelle o știți. Poate chiar și pe mine.
După faza cu girafele, ne-am oprit ca de obicei la cerbi, măgari, ponei, oi, iezi etc. Uite cam ce era pe-acolo:

Mici intamplari cu animale (71)

Să mai amintim si un alt obicei al taurilor de cerb, care poate fi observat mai des. Uneori cîte unul mugeşte... mut. Ia poziţia caracteristică de mugit: îşi înalţă capul, cu botul ridicat pînă ce coarnele aproape îi bat spatele, îşi întinde grumazul, îşi face gura pîlnie, dar glas nu scoate. Această pantomimă comică, ce îţi aduce aminte de vechile filme cinematografice mute, se repetă uneori ceasuri şi poate zile întregi. Te întrebi care ar fi cauza acestei curioase comportări. Cred că este un 

Faceti-va bine (139)

Inul

Denumire ştiinţifică: Linum usitatissimum.

Prezentare. Este o plantă anuală, cultivată. Aparţine familiei linaceelor. Poate atinge o înălţime de circa un metru. Tulpinile inului sunt drepte, cilindrice, iar frunzele sunt mici, dese, alungite. Inul înfloreşte în iulie-august, florile fiind, de obicei, albastre, rareori albe. Fructul este o capsulă ce conţine de la una până la 10 seminţe mici, lucioase, de culoare maro. Seminţele de in sunt valoroase nu numai pentru industrie, ci şi pentru practicile medicinal-naturiste.

Calcule

Endorfinele și micul dejun. O legătură subtilă

Din când în când, fără niciun preaviz, fără niciun semn, fără nicio explicație, sunt cuprins de o stare de fericire. Mi se pare că toate sunt OK, nu mă gândesc, ca de obicei, că în spatele acestui OK este neapărat ceva rău care pândește și așteaptă, nu mi se mai pare că lucrurile merg înspre un final trist etc. Mi-a spus cineva că aici e vorba de chimie. Mai precis, creierul eliberează endorfine și ele se agață de celule, suprimând orice durere etc.

Un tigan englez

In 2009 a aparut in Romania libera un reportaj foarte interesant despre William Blacker - un englez sosit in Transilvania ca sa se insoare cu o tiganca. Iata povestea lui, asa cum a relatat-o Andreea Pocotila:

Sase luni pe an, William Blacker este scriitor englez si jurnalist freelancer, care semneaza articole in publicatii de prestigiu, precum Times, Daily Telegraph si The Ecologist. In tot acest timp, locuieste in Marea Britanie. Celelalte sase luni, acelasi William Blacker este un simplu taran care-si munceste pamantul intr-o comunitate de tigani aciuata intr-un sat de langa Sighisoara. Aici britanicul isi creste si baietelul, rezultat in urma unei relatii cu o tigancusa de care s-a indragostit lulea.

Frunze

Unii oameni fac poze frunzelor. In cazul de fata e vorba de domnul Craig Cutler:

Barbati si femei (3)

Cand faci cate o judecata de genul "femeile parcheaza prost cu spatele", esti imediat catalogat drept "misogin". Tipul asta de reactie arata ca femeile si-ar dori ca nimeni sa nu formuleze vreo judecata in ceea ce le priveste (da, tocmai am formulat una si am re-devenit misogin). 

Iesirea din cercul asta e simpla: in loc sa ripostam invariabil si monoton cu cuvinte de genul "misogin", e de ajuns sa acceptam ca barbatii si femeile sunt fiinte diferite, exact cum vrabia este diferita de pitigoi. Daca am accepta asta, toate judecatile de tipul "barbatii se dau mari" ar fi perfect acceptabile, la fel cum se accepta fara comentarii judecati de genul "elefantii sunt greoi", sau "pisicile sunt viclene". 

O pledoarie pentru intelegerea faptului ca barbatii si femeile sunt fiinte diferite, exact cum sunt oaia si capra, poate fi gasita in cartea "De ce barbatii se uita la meci si femeile in oglinda" a lui Allan Pease, pe care nu pot inceta s-o recomand. Iata inca niste pasaje din aceasta carte.

Mici intamplari cu animale (70)

Ciudăţenii la cerbi

Îmi împuşcasem cerbul din acel an. Prea degrabă — chiar a doua zi după ce sosisem la munte. Să iau în spate coarnele şi să mă întorc acasă, cînd din vacanţa pe care mi-am luat-o mai aveam zece zile? Parcă glonţul ar fi plăcerea cea mare şi nu însăşi viaţa în munte, cînd mugesc cerbii! Am rămas pînă la sfîrşit, cu carabina fără cartuş în ea, si multe plăceri am avut, pîndind crîmpeie din viaţa sălbătăciunilor şi trăind zile de cabană, pline de farmec.

Faceti-va bine (138)

Ienupărul

Denumire ştiinţifică: Juniperus communis.

Denumiri populare: cetenă, brădişor, jireapăn, jneap, turtei.

Prezentare. Ienupărul este un arbust care creşte în flora spontană de deal şi munte. Face parte din familia cupresaceelor. Poate fi întâlnit, grupat sau izolat, în păduri, în preajma pădurilor, în zone de tufărişuri, în turbării. Este un arbust ramificat, frunzele fiind ascuţite, asemănătoare cu acele bradului. Înfloreşte în aprilie-mai, fructul fiind o pseudo-bacă (un con sferic) brumat-albăstruie. Acest fruct prezintă importanţă din punct de vedere medicinal.

Batranii lui Buzzati

Vânătorii de bătrâni

Roberto Saggini, administratorul unei mici fabrici de hârtie, patruzeci şi şase de ani, păr cărunt, bărbat frumos, îşi opri automobilul, la două noaptea, la câţiva paşi de un bar-tutungerie, rămas deschis cine ştie cum.

— Mă întorc într-o clipă, îi spuse fetei care şedea lângă el.

Era o fată frumoasă, la lumina neonului roşul buzelor sale strălucea ca o floare învoaltă.

În faţa tutungeriei erau parcate câteva maşini. El trebuise să oprească ceva mai încolo. Era o seară de mai, cu aer călduţ şi proaspăt de primăvară. Străzi cu totul pustii.

Intră în bar, să cumpere ţigări. Când fu din nou în prag şi se îndrepta cu paşi grăbiţi spre maşină, izbucni sinistrul strigăt.

O poveste a lui Emil Garleanu

Bătrânii

Cucoana Casuca a pornit la o rubedenie, tocmai la Hârlău, luând şi pe fiica dumisale, Anghelina, fată frumoasă, cu faţa plină de voioşia celor 17 ani de copilărie; boierul Toader Racliş, soţul coanei Casuca, a rămas singur, cuc, în toată casa. Să-i treacă de urât, stă toată ziua, şi chiar mănâncă, dimpreună cu boierul Gavrilă, căruia şi lui îi plecase feciorul şi soţia la moşie, chemaţi de trebi şi muncă.

Şi iată-i pe amândoi, faţă în faţă, la masa din sufrageria încăpătoare, pe a căreia fereşti deschise străbate, în şopot dulce, freamătul livezii.

Poveste din Florenta

In 1502, toată Florenţa ştia că în atelierul cioplitorilor de la biserica Santa Maria del Fiore exista de mult timp un bloc de marmură enorm. Cândva fusese o magnifică „bucată de carne”, cum spuneau pietrarii, dar dalta stângace a unui sculptor o spărsese tocmai acolo unde ar fi trebuit să se afle picioarele statuii. Nu se mai putea face nimic din ea. Piero Soderini, primarul oraşului, se gândise să salveze blocul, dându-i o comandă lui Leonardo da Vinci sau vreunui alt maestru, dar sfârşise prin a se lăsa păgubaş – toţi spuseseră acelaşi lucru: marmura era stricată. Astfel, deşi costase bani mulţi, blocul zăcea acoperit de praf în spatele bisericii.

O poveste a lui Gogol (Nikolai Vasilievici)

Caleaşca

     Odată cu venirea în garnizoană a regimentului de cavalerie ***, orăşelul B. se înveseli foarte mult. Până atunci fusese aici o groaznică plictiseală. Când ţi se întâmplă să treci prin orăşel şi să te uiţi la căsuţele scunde de lut, care privesc uliţa cu o mutră nemaipomenit de acră, atunci… dar nici nu poţi spune ce ţi se întâmplă atunci în suflet… Simţi că te cuprinde o jale, ca şi cum ai fi pierdut la cărţi sau ai fi spus netam-nesam cine ştie ce neghiobie. Într-un cuvânt, nu te simţeai bine deloc. Lutul cu care au fost lipite cândva căsuţele a căzut din pricina ploilor, iar pereţii, din albi cum au fost cândva, au ajuns bălţaţi. Cum se întâmplă de obicei în orăşelele noastre din sud, cele mai multe acoperişuri sunt de trestie.

Aventurile baronului Munchhausen (9)

A cincea aventură pe mare

Acum, domnii mei, fiindcă tot mai avem timp să mai bem o sticlă, vă voi povesti şi o altă întâmplare, foarte ciudată, petrecută cu câteva luni înainte de ultima mea întoarcere în Europa.

Sultanul, căruia îi fusesem prezentat atât de către ambasadorii Imperiului Romanic şi ai Imperiului Rus, cât şi de ambasadorul Franţei, m-a folosit, trimiţându-mă la Cairo într-o misiune de mare importanţă şi de aşa natură încât va trebui să rămână în vecii vecilor o taină.

Ocupatii ciudate (2)

Etichetă şi preferinţe

Intotdeauna mi s-a părut că trăsătura distinctivă a familiei noastre este buna-cuviinţă. Împingem sfiala pînă la limite de necrezut, atît în ceea ce priveşte îmbrăcămintea şi mîncarea, cît şi în felul în care ne exprimăm si ne urcăm în tramvai. De pildă, poreclele, care se acordă fără niciun fel de scrupule în cartierul Pacífico, pe noi ne preocupă, ne dau de gîndit, ba chiar ne tulbură. Părerea noastră e că nu poţi să dai orice fel de poreclă unuia care va fi silit s-o înghită şi s-o suporte ca pe o însuşire a sa toată viaţa. Doamnele din strada Humboldt îşi numesc băieţii Toto, Coco sau Cacho, iar fetelor le zic Negra sau Beba; în familia noastră însă, tipul ăsta obişnuit de poreclă nu există, ca să nu mai vorbesc de cele afectate şi preţioase ca  Bănuţa, Fărîmiţa sau Spaima-pisicilor, care sînt foarte răspîndite prin Paraguay şi Godoy Cruz. Drept exemplu pentru grija pe care o avem pentru treaba asta e de-ajuns să amintesc cazul mătuşii mele de-a doua.

Mici intamplari cu animale (69)

Isprava unui căţeluş curajos

Profesorul ornitolog Dionisie Linţia ne scria :

„Iată curajul unui biet căţeluş de la ţară, fără rasă, fără pedigree şi fără strămoşi cunoscuţi.

În luna noiembrie 1935, cînd ţăranul Romulus Tîrnovean din comuna Hodoni (Timiş) a ieşit la arat, s-a luat după el căţeluşul, un ţînc de mărimea unui bursucar.