Din povestile lui O. Henry (5)

Prin curier

Nu era nici anotimpul, nici ora la care parcul să aibă trecători; şi mai mult ca sigur că tînăra care se aşezase pe una din băncile de la capătul aleii urmase pur şi simplu un impuls brusc de a se aşeza o clipă şi de a se bucura de semnele prevestitoare ale primăverii.

Rămase acolo liniştită şi gînditoare. Umbra de melan­colie care-i învăluia înfăţişarea era probabil de dată re­centă, pentru că nu ajunsese încă să-i modifice conturul fin şi tineresc al obrazului şi nu-i schimbase arcuirea hotărîtă a buzelor.

Visceralii

Daca ar fi sa aleg intre diversele soiuri de anti-basei, cu siguranta as opta pentru cei declarat viscerali, cei care zic: "nu ma intereseaza niciun fel de argument, nu vreau sa discut, dar il urasc pe Basescu si vreau sa moara in chinuri, impreuna cu Udrea - oricine ar veni in locul lui o sa consider ca e mai bun, chiar daca ala ar fi Hitler in persoana". Mie, sincer sa fiu, asta mi se pare o atitudine corecta. Pana la urma la ce sunt bune discutiile in contradictoriu, cata vreme tu ai deja o opinie formata si orice ti s-ar spune, de catre oricine, pe orice ton, cu oricata subtilitate, nu ti-o vei schimba? Pentru ce toata aceasta palavrageala inutila? Tata, eu nu-l vreau pe Basescu! Daca-i dau aia premiul Nobel pentru pace, eu tot nu-l vreau. Daca se dovedeste ca prin actiunile lui Romania a evitat o catastrofa, tot nu-l vreau. Daca descopera tratamentul cancerului si imi salveaza matusa, tot nu-l vreau. Eu impart lumea in doua: intr-o parte sunt unii pro-Basescu, in cealalta sunt unii anti-Basescu. Nu ma intereseaza argumentele niciuneia dintre tabere. Eu nu am argumente - si nici nu le caut - ca sa fiu anti-Basescu. Pentru mine Basescu e Satana in persoana si asta e tot.

Ei bine, omul care vine cu teoria asta, mi se pare demn de respect, pentru ca dincolo de toate pacatele lui, macar recunoaste: "da, asta-s eu".

Mici intamplari cu animale (103)

Ne scrie un inginer silvic, vînător bătrîn :

„Soţia mea mergînd să ne viziteze copiii — oameni la casele lor — am rămas singur cîteva săptămîni. A trebuit să iau în grija mea deosebită mai ales cele cîteva găini de soi, care erau „ochii din cap" ai soţiei. Mi-am făcut şi eu o ambiţie: să le găsească la întoarcere mai grase şi mai frumoase de cum le lăsase. Găinile, care nu sunt atît de proaste cum se crede, în cîteva zile s-au obişnuit ca dimineaţa, cînd deschideam fereastra dinspre curte, să primească fără greş cîţiva pumni de seminţe. În curînd, în fiecare dimineaţă mă aşteptau sub fereastra aceea.

Faceti-va bine (178)

Mărgeluşele

Denumire ştiinţifică: Lithospermum officinale.

Denumire populară: mei păsăresc.

Prezentare. Planta aceasta este o erbacee perenă. Aparţine familiei boraginaceelor. Are o rădăcină puternică şi groasă. Tulpina – care poate ajunge până la maximum un metru înălţime – este ramificată şi acoperită de peri. Frunzele sunt lanceolate. Mărgeluşa înfloreşte în mai şi iunie, florile fiind alb-gălbui. 

Bushiri

George W. Bush, a fost de doua ori presedintele SUA si, implicit, cel mai puternic om din lume. Iata cateva citate reprezentative din rostirile (bushirile) acestui om:

"Marea majoritate a importurilor noastre provin din afara tarii."

"Daca nu vom reusi, riscam sa dam gres."

"Un singur cuvant insumeaza probabil responsabilitatea fiecarui guvernator, iar acest cuvant este `sa fii pregatit`."

"Viitorul va fi mai bun maine"

Non bis in idem

Cum cred ca se vede, eu am renuntat sa mai comentez politica. Ma cam lasa rece prostiile pe care le fac domnii aceia ahtiati dupa banul public, la fel si miciunile pe care le spun politicienii fara sa clipeasca. Sa fie la ei, de capul lor sa fie. Daca exista plata "dincolo" pentru faptele noastre, ei vor avea de tras, nu gluma.

Acum insa, chiar nu ma pot abtine de la un comentariu, dupa ce am vazut, intamplator, niste declaratii de-ale lui Dan Voiculescu. Intr-un interviu, acest politician roman a declarat urmatoarele: pana in ziua alegerilor, Traian Basescu trebuie suspendat din nou, pentru ca el nu-l va numi pe Victor Ponta premier, nu va numi pe cine vrea USL etc.

Povestiri din volumul Cuore (1)

Micul patriot padovan

Nu, n-am să fiu niciodată printre ultimii din clasă, dar cred că m-aş duce mult mai bucuros la scoală dacă învăţătorul ne-ar mai spune şi altădată o poveste ca cea de azi. Din cîte am priceput, o să ne istorisească una în fiecare lună. Pe urmă ne va da s-o scriem. De fiece dată o să ne povestească o istorioară care s-a petrecut cu adevărat şi în care va fi vorba de fapta bună a unui copil.

Povestea de azi se intitulează: Micul patriot padovan.  Şi acum, iată întîmplarea: 

Funeraliile unui clovn

Imagini cu adevarat haunting...

O poveste a lui Anton Doncev

Întoarcerea

În sfîrşit s-a trezit. De obicei, se trezea pe îndelete, conştiinţa lui se desprindea cu greu din lumea viselor, semitonurilor şi penumbrelor, ca sa se întoarcă în capsulă sub lumina puternică a becurilor electrice. De obicei, rămînea multă vreme cu ochii închişi, înainte de a-şi arunca privirea asupra constelaţiilor de luminiţe, săgeţi, grade şi cifre.

De astă dată se trezi numaidecît. Tablourile se fixară în focar. Inima îi bătea în stomac, în gîtlej, în tîmple.

O săgeată, care treizeci de ani stătuse nemişcată, trepida acum în jurul axului ei. După aceea se auzi un glas, glasul unui om de pe Pămînt. Glasul însă, vorbea într-o limbă necunoscută.

Croncanii de mull

Marea problema cu care m-am confruntat la venirea în Germania a fost debarasarea de gunoiul menajer. Aici, gunoiul se separă încă din bucătărie. Ai un coş de gunoi cu trei camere, ca o inimă de broscan. În prima pui o pungă în care arunci hârtii. În a doua o pungă pentru plastic, peturi etc. În a treia, o pungă în care îndeși mull, adică resturi alimentare. Pungile pentru hârtie sunt albastre, cele pentru plastic galbene, iar cele pentru mull negre şi groase. Toate se găsesc prin supermarketuri. Cele albastre şi cele galbene sunt gratuite. Cele negre costă de te rup. Adică 20 de pungi de mull te pot costa chiar și 15 euro, funcție de marcă. Nu-i de mirare că oamenii caută diverse combinaţii ca să evite folosirea acestor pungi.

Un vis al lui Bradbury

Geamul de culoarea căpşunii

În visul lui, se făcea că închide uşa de la intrare — o uşă cu geamuri de culoarea căpşunii şi a lămâii, cu geamuri ca nişte nori albi sau ca apa limpede a unui pârâu. Două duzini de geamuri, dispuse în jurul unuia mare, de culoarea vinului de fructe, a gelatinei şi a cuburilor de gheaţă. Îşi aducea aminte cum, în copilărie, tatăl lui îl lua în braţe, spunându-i: „Priveşte!” Geamul liliachiu îi prefăcea pe trecători într-un fel de ciorchini livizi. În cele din urmă, geamul de culoarea căpşunii scălda orăşelul într-o lumină caldă, aşternea peste lume răsărituri roz şi făcea ca pajiştea tunsă să pară un covor persan cumpărat în vreun bazar. Geamul de culoarea căpşunii îi vindeca pe oameni de paloarea lor, încălzea ploaia rece şi dădea foc zăpezilor viscolite ale lui Făurar.

— Da, da, acolo!

În clipa aceea se trezi.

Detalii

Mici intamplari cu animale (102)

I-aş zice obrăznicie, dacă n-aş fi sigur că vulpea, eroina micii întîmplări de mai jos, avea pui pe care se trudea să-i hrănească. De aceea zic curaj şi adaug: pornit din grija ei pentru pui.

Într-o duminică din iunie am venit la palma de loc pe care o aveam în apropierea oraşului. Casă bătrînă, pomet, vie în vecinătatea altor vii şi a pădurii. Mi-am pus pe cap pălăria de paie, mi-am luat în spate o haină veche şi am ieşit între pomi, să-i mai caut, să-i mai operez de viermii care s-au încuibat sub coaja lor, să mai tai cîte o creangă uscată sau rea.

Faceti-va bine (177)

Mărarul

Denumire ştiinţifică: Anethum graveolens

Prezentare. Mărarul, plantă cultivată, dar întâlnită şi în flora spontană, face parte din familia umbeliferelor. Este o plantă anuală. Tulpina poate avea o înălţime de până la 1,20 metri. Este ramificată, iar florile, aflate în vârful ramurilor, sunt adunate sub formă de umbelă. Au culoare galbenă. Mărarul înfloreşte în iulie şi august.

Dumnezeu și pistolul

Există oameni cu care nu o poți scoate la liman altfel decât în ipostaza de „vinovat”.
Să zicem că ai cu un om din ăsta o discuție pe ceva care vă privește pe amândoi. Dialogul decurge cam în următorul stil:
Tu: Ar trebui să facem așa
El: Dacă facem așa, o dăm în bară, nu e bine
Tu: Uite de ce zic asta (și dă-i argumente)
El: Ceea ce spui tu e aiurea, nu e corect, nu se potrivește, corect e cum spun eu
Tu: Totuși, uite exemple, ascultă ce-ți spun, nu e chiar cum zici tu

Micul Cantemir și cartea care striga după ajutor

Trebuie să spunem că băiatul n-a apucat să asculte nici un sfert din această zicere veche, foarte veche, despre care nu se ştie dacă a vindecat vreodată durerile, bolile sau bubele, dar a înveselit multe perechi de urechi, de multe ori, precum a făcut şi azi cu ale noastre.

—  Ajutooor, au, auuu, mă doare, au-au-auuu...

Aceste strigăte înăbuşite veneau dinspre gardul grădinii, cel de la dreapta băiatului. Erau, aţi auzit, strigăte obişnuite. Cineva striga după ajutor. Dar felul în care se alcătuiau sunetele era cel puţin ne­obişnuit. Parcă ar fi fost făcute din hîrtie foarte uscată, din răsfoiala grăbită a unor cărţi vechi sau din rostogolirea literelor desprinse brusc de pe hîr­tie şi amestecate între ele ca păsatul răsturnat într-o farfurie întinsă. Şi dacă vă mai spun că erau strigătele unei cărţi, n-o să mă credeţi. Da, o carte striga după ajutor.

Mici poeme in proza ale lui Baudelaire (9)

Ticălosul geamgiu

Sunt naturi contemplative şi cu totul improprii pentru acţiune, care, cu toate acestea, sub un imbold tainic şi necunoscut, trec uneori la fapte cu o iuţeală de care ele însele nu s-ar crede în stare.

Astfel, unul care de teamă să nu afle de la portar o veste rea, se învîrteşte mişelnic un ceas prin faţa casei neîndrăznind să intre, altul care ţine de cinci­sprezece zile o scrisoare fără s-o deschidă, sau nu se resemnează decît după şase luni să facă un lucru necesar cu un an înainte, se simt aruncaţi dintr-odată în acţiune de o putere fără stavilă, ca săgeata din arc. Moralistul şi medicul, care pretind că ştiu totul, nu pot explica de unde vine, atât de neaşteptat, în aceste suflete leneşe şi voluptuoase, o energie atît de nebună, şi cum, neputin­cioşi de a îndeplini lucrurile cele mai simple şi cele mai trebuincioase, găsesc într-o anumită clipă o energie de risipă spre a săvîrşi faptele cele mai absurde şi deseori chiar cele mai primejdioase.

Uciderea prin repetiție

Repetiţia ucide, asta e concluzia la care ajungi negreşit dacă ai măcar un dram de sensibilitate. Mă gândesc, acum, la Paganini, ale cărui interpretări la vioară îi făceau pe unii să jure că l-au văzut pe însuşi diavolul cum stătea în spatele artistului şi mânuia arcuşul. Mă gândesc cum ar fi să mă duc, prin timp, acolo, la Milano, la unul din faimoasele concerte ale maestrului, după care să revin aici, în 2012, îmbogăţit cu această amintire. Cât de mult m-ar schimba întâmplarea asta, cum mi-aş spune că absolut toţi violoniştii pe care-i laudă lumea sunt palizi în comparaţie cu Paganini, pe care eu, de altfel, chiar l-am ascultat cândva live, n-are importanță cum. Ce farmec, ce mister pot sta ascunse în acest simplu gând... 

Răul și mai-răul

Într-un mod care mie mi se pare cel puţin straniu, conştiinţa faptului că există mai multă suferinţă decât putem noi vedea, ne face să ni se pară că ceea ce vedem nici nu e, de fapt, atât de grav. Încerc să fiu mai explicit.
De multe ori, văzând câte un bătrân foarte bolnav şi cu o expresie de disperare pe figură, sau un animăluţ de companie târându-se cu o lăbuţă zdrobită, ori un copil bătut crunt de taică-su - un cocalar umflat şi congestionat, cu spume la gură, oamenii spun cam aşa: „ehe, şi asta nu e nimic, să-l vezi numai pe X în ce hal e, cum urlă de durere”, sau zic „asta e încă bine, ia să intri într-un spital, acolo să vezi nenorociri”. Şi nu înţeleg de ce, faptul că în alte locuri sunt alţi oameni care suferă încă şi mai tare, atenuează cumva grozăvia pe care o poţi vedea în faţa ochilor. Întotdeauna, ideea că se poate încă şi mai rău, îţi dă iluzia că răul pe care îl vezi chiar atunci nu e chiar atât de rău. Asta însă, trebuie precizat, numai când răul cu pricina i se întâmplă altuia. Când ţi se întâmplă ţie, niciun fel de comparaţie cu alte rele şi mai mari nu te ajută să suporţi mai uşor. Fie şi o banală durere de dinţi ţi se pare că e cea mai mare încercare posibilă şi degeaba vine cineva şi îţi zice „păi asta e nimic, să vezi tu durere dacă ai umărul dizlocat”.

In-cultura amabilității

Românilor le lipseşte aproape cu desăvârşire o cultură a amabilităţii. Ei nu acceptă gesturile amabile, probabil datorită mentalității de oameni asupriţi pe care am dezvoltat-o de-a lungul secolelor. Cum să accepţi un gest de bunăvoinţă?! Sub masca lui se ascunde precis ceva! Nimeni nu-ţi face daruri decât dacă vrea să te prindă şi să nu-ţi mai dea drumul!