Fratele pierdut

Legenda cucului

Erau odată doi fraţi, cărora de mici le muriseră părinţii. Pe unul îl chema Ion, iar pe celălalt Cucu. Într-o zi, cei doi băieţi se hotărâră să plece în lume, ca să-şi caute de lucru. Trecând printr-o pădure, le ieşi în cale un lup. Băieţii se speriară şi o luară Ia fugă: Ion într-o parte, iar Cucu în alta.

Văzând că se lăsase întunericul, Ion se opri din fugă şi începu să-şi caute fratele. Cercetă toată pădurea, dar nici urmă de Cucu. Începu atunci să plângă cu lacrimi amare şi să-l strige cu glas aşa de tânguitor, încât ar fi înduioşat şi pietrele. Timp de o săptămână cutreieră toate drumurile, câmpiile şi pădurile, întrebă toţi oamenii pe care îi întâlni în cale, dar toată osteneala lui fu în zadar. Începu să slăbească şi, după un timp, ajunse aşa de uscat, de nu-l mai recunoşteai. Cu toate acestea, el nu înceta să-şi caute fratele şi striga mereu: „Cucu! Cucu! Cucu!"

Într-o zi, Dumnezeu şi Sfântul Petre coborâră pe pământ şi întâmplarea facu să treacă chiar pe lângă bietul Ion. Sfântul Petre se înduioşă atât de tare când îl văzu aşa de slab şi de necăjit, încât îi zise lui Dumnezeu:

- Fie-ţi milă de el, Doamne, şi îl uşurează! Fă-l pasăre ca să nu se mai trudească atâta, căci pasăre fiind, poate l-o găsi mai repede!

Dumnezeu nu se lăsă mult rugat şi-l transformă pe Ion într-o pasăre care de atunci cântă mereu prin grădini şi prin păduri şi tot strigă mereu: „Cucu! Cucu! Cucu!".
Culeasa de Rodica Birau

De prin China (5)

Nils Holgersson (6)

Hârjoana gâştelor

În pădure, toate rămaseră neschimbate cam atâta vreme câtă îi trebuie unei gâşte să-şi ia gustarea de dimineaţă. Spre amiază însă, o gâscă sălbatică trecu în zbor jos, pe sub crengile dese ale pădurii. Se uită şovăitoare printre trunchiuri şi ramuri, zburând încet de tot. Când o zări, vulpoiul îşi părăsi locul de pândă de sub fagul cel tânăr şi se furişă spre ea. Gâsca nu se feri deloc, ci zbură foarte aproape de vulpoi. Jupânul făcu o săritură mare, cu gând s-o înşface, dar nu izbuti, iar gâsca îşi urmă zborul spre lac.

Celebra nuvela "Sah" a lui Stefan Zweig (5) - ultima parte

A doua zi, la trei fix, ora convenită, eram cu toţii reuniţi în fumoar. Cercul nostru mai crescuse cu doi amatori ai artei regale, doi ofiţeri de marină, care ceruseră dispensă de serviciu pe bord, ca să poată asista la meci. Nici Czentovic nu s-a mai lăsat aşteptat, ca în ajun, şi după alegerea obligatorie a culorilor, a început partida memorabilă a acestui homo obscurissimus împotriva vestitului campion mondial. Îmi pare rău că a fost jucată numai pentru noi, spectatori cu totul incompetenţi, şi că desfăşurarea ei nu s-a păstrat în analele şahului, ca improvizaţiile lui Beethoven în ale muzicii. În după-amiezele următoare, ce-i drept, am încercat să reconstituim partida din memorie, dar în zadar: pesemne că în timpul jocului urmărisem prea pătimaş pe cei doi adversari şi nu desfăşurarea jocului. Căci contrastul spiritual din ţinuta celor doi parteneri se arăta în decursul partidei tot mai plastic trupeşte. 

Dezingradirea

Imi spune o prietena ca pentru a comenta ceva la mine pe blog trebuie sa introduca de fiecare data un cod si ca el arata ca naiba etc. Foarte frumos - m-am gandit. Uite ce forma de ingradire a libertatii de exprimare am instituit eu pe blog: nu oricine poate sa comenteze, ci numai cei care trec de filtrul ala. Cine vrea sa treaca de filtru trebuie sa piarda cateva secunde in plus, trebuie sa fie un om rabdator, pentru ca de multe ori codul se tasteaza gresit, trebuie sa nu se enerveze, sa inteleaga ca asupra blogului meu s-ar putea napusti o sumedenie de roboti care sa posteze reclame la Viagra si poze cu Thomas Beecham in puta goala. 

Din poveştile lui Bănică, spuse de Fănuş Neagu(4)

Descoperind râul

Vara. Amiaza juca în câmpie, un joc ciudat, leneş, încâlcit. Râpele din malul râului, coapte de căldură, scânteiau gălbui.

In vad la râu, bunica Paraschiva spăla rufe. Le înmuia în apă clătindu-le, le întindea pe un pietroi şi le bătea îndesat cu maiul. Lângă ea, clipind iute sub pulsaţiile fierbinţi ale soarelui, Bănică se prăjea în nisip. Avea un cap ca de ied, cu păr blond, nepieptănat şi tălpile murdare de sucul merelor pe care, noaptea, le scuturase vântul. In zori bunica Paraschiva adunase merele într-un coş, iar el se suise cu picioarele pe ele, nevăzut de nimeni, le tocase şi le vărsase în ulucul porcilor.

Un colonel din povestile lui Garleanu

Gruşan

Făcusem inspecţia şi mă grăbisem să ajung în odaia largă, de scânduri, a cantinei în care ne întâlneam, în fiecare seară, ofiţerii aflaţi în tabără. Veneam cu toţii, şi tineri şi bătrâni, mulţumiţi că puteam sta puţin unii lângă alţii, fără să fim strânşi în chinga legilor milităreşti. Astă-seară se adunaseră mai mulţi ca de obicei, căci veniseră şi ofiţerii regimentului de cavalerie ce sosise dimineaţă. Toţi vorbeau despre una şi alta; eu îmi aşteptam ceaiul obişnuit, când intră un  căpitan de călăraşi, salută pe maiorul ce sta la o parte, singur, apoi se  îndreptă spre alţi doi căpitani bătrâni, camarazi de-ai lui, şi le spuse tare:

— Ştiţi că s-a împuşcat Gruşan? Uite, citiţi...

Se făcu tăcere. Unul din căpitani luă jurnalul şi citi cu glas tare:

— „Aseară s-a împuşcat generalul în retragere Gruşan. Pricina acestei fapte e necunoscută.“ Omul acesta nici nu putea să moară altfel, zise căpitanul.

Faceti-va bine (192)

Mojdreanul

Denumire ştiinţifică: Fraxinus ornus.

Denumiri populare: frasin de munte, frasin negru.

Prezentare. Mojdreanul este un arbore din familia oleaceelor, având dimensiuni relativ reduse – poate ajunge la 10 metri înălţime. Frunzele mojdreanului sunt compuse, iar florile, albe şi mirositoare, formează nişte panicule. Mojdreanul înfloreşte în lunile aprilie şi mai. Creşte în sudul României, fiind o specie caracteristică pentru sudul Europei. Pentru terapii medicinale nu se recoltează nici frunzele, nici florile şi nici coaja. Valoare medicinală are sucul, care se obţine conform aceluiaşi procedeu prin care se recoltează latexul din arborii de cauciuc – se crestează scoarţa copacilor tineri. Sucul astfel obţinut are valoare de medicament. Pentru a fi conservat, se usucă în condiţii naturale, fiind cunoscut sub numele de mannă.

Substanţe active importante: manită, polizaharide, rezină, răşină, cumarină. 

Întrebuinţări. Sucul de mojdrean este folosit pentru combaterea constipaţiilor, chiar şi la copii, dovedindu-se un purgativ uşor de administrat şi de suportat. Unii specialişti sunt de părere că şi scoarţa acestui copac ar avea valori medicinale datorită fraxinei, o glicozidă cu proprietăţi diuretice ce stimulează eliminarea acidului uric. Se atribuie calităţi medicinale şi frunzelor de mojdrean, utilizate în gută, reumatism, dar şi ca laxativ.

De prin China (4)

Celebra nuvela "Sah" a lui Stefan Zweig (5)

Doctorul B, se rezemă de spătarul deckchair-ului şi închise ochii un minut. Părea că se străduieşte să înăbuşe o amintire supărătoare. Din nou îi apăru în colţul stâng al gurii acel tremur ciudat pe care nu şi-l putea stăpâni. Apoi se ridică puţin în deckchair.

— Aşa, până la acest punct sper că v-am explicat totul destul de lămurit. Din păcate însă, nu sunt de loc sigur că am să vă pot arăta desluşit şi concret tot ce a urmat. Căci această nouă ocupaţie cerea o concentrare a creierului atât de absolută, încât era imposibil să te controlezi pe tine în acelaşi timp. V-am mai arătat că, după părerea mea, însăşi dorinţa de a juca şah împotriva ta e un nonsens. Dar chiar această absurditate ar fi prezentat o şansă minimă, dacă ai fi avut în faţa ta o tablă de şah reală, fiindcă tabla de şah, prin realitatea ei, îngăduie cât de cât o oarecare distanţă, o exteritorializare materială. În faţa unei table de şah adevărate, cu figuri adevărate, poţi intercala pauze de gândire, te poţi aşeza trupeşte când de o parte, când de cealaltă a mesei, încât să poţi considera situaţia când din punctul de vedere al negrului, când din cel al albului. 

Păcăleala cu verbul „a avea”

Cea mai mare înșelare din câte se pot imagina este legată de verbul „a avea”. Toată lumea își închipuie că are câte ceva - în realitate, nimeni nu are nimic. Uite de ce.
Cineva se duce și cumpără la licitație un tablou de Manet. Îl duce acasă, îl suie pe un perete și apoi spune tuturor: „am un Manet”. După o vreme, respectivul ajunge sărac lipit și vinde tabloul, sau moare și tabloul e moștenit de fiul lui, ori vin hoții și i-l fură. Mai are el Manet-ul? Are pe naiba. Carevasăzică, poți avea un tablou de Manet sau orice alt lucru din lumea asta doar pentru o anumită perioadă de timp - mai lungă sau mai scurtă, după cum îți e norocul sau destinul. 

Pește la cuptor

Aflându-ne în postul Crăciunului, s-ar prea putea ca unii dintre noi să-l și țină. Prin urmare, sâmbătă și duminică vom mânca pește (dacă vrem, desigur). Se impune, așadar, să mai dezvălui o rețetă secretă, din cele pe care le păstrez într-un safe dintr-o bancă elvețiană: pește la cuptor.

Omul care nu inceta sa planga

A fost odata un om care, intr-o zi, fara sa stie de ce, a inceput sa planga. Plansul lui era mocnit, se consuma undeva in inima lui, in adancuri, ai fi putut crede ca era acolo dintotdeauna si doar in acea zi omul devenise constient ca plange. Din acea zi, insa, plansul nu s-a mai oprit nicio clipa, era prezent intotdeauna, doar noaptea se mai potolea, atunci cand omul incepea sa viseze. Visele lui erau intotdeauna pline de personaje fantastice, care traiau in lumi fantastice, in care binele si raul nu mai existau. Cand zorii il sugrumau visele, plansul se intetea, ca o flacara in care sufla vantul diminetii. Omul isi spunea rugaciunile, se spala, se imbraca, se ducea sa prepare cafeaua si, in tot acest timp, plangea mocnit. Apoi isi imbratisa copiii, sotia, mangaia cei doi motani lenesi care veneau sa-l electrizeze, dar plansul nu inceta. 

Grizzly, stapanul muntilor(20) - ultima parte

Muskwa a mai mers ce-a mai mers pe urmele lui Langdon, cam o jumătate de milă. La început a alergat, apoi, din ce în ce, şi-a încetinit fuga, iar în cele din urmă s-a aşezat cuminte pe labele de dina­poi, privind depărtarea. Dacă Langdon ar fi mers pe jos, ursuleţul s-ar fi ţinut după el pînă cînd ar fi căzut, frînt de oboseală. Închisoarea în care îl ţinu­seră nu-i plăcuse de loc; îl zgîlţîise şi-l aruncase de colo pînă colo, ba, de cîteva ori, calul se scuturase aşa de tare, de i s-a părut că se cutremură pămîntul. Acum scăpase de cuşcă, dar, odată cu ea, ple­case şi Langdon. A mai stat cîtva timp şi a aşteptat, gemînd cu părere de rău, dar de mişcat nu s-a miş­cat din loc. Era sigur că prietenul pe care începuse să-l iubească se va reîntoarce. Pînă acum, întotdea­una venise înapoi la el. Fără să se depărteze prea mult de drumul pe care trecuse caravana, începu să caute frumoasa-primăverii şi limba-viperei.

Nils Holgersson (5)

Noaptea

Gheaţa asta, într-adevăr înşelătoare, îţi joacă renghiuri. Nimeni nu se poate bizui pe ea. Stratul de gheaţă de pe lacul Vomb se urni peste noapte, izbindu-se într-un loc de ţărm. Şi se întâmplă ca jupân Smirre, un vulpoi care sălăşluia pe acea vreme în partea de răsărit a lacului, în parcul mănăstirii de la Öved, să observe acel loc pe când se afla noaptea la vânătoare de pradă. Jupân vulpoi ochise gâştele sălbatice decuseară, dar nu trăsese nădejde să se întâlnească cu vreuna din ele... Cum însă i se oferea prilejul, trecu imediat pe gheaţă.

O poezie a lui Codruţ Radi

De..stin

Uite-mă supus deoparte
nu în locul celuilalt
ce la sine se împarte
sub un eşafod prea-nalt,

Uite-mă cum zac în mine
tot ce gândul n-a cuprins
şi la moarte-ncet revine
să mă socotesc învins,

Uite-mă de-aşa uitare
n-am la cine să mă-nchin
pe pământul care moare
şi mă ia cu el străin.

Galera lui Dumnezeu

Povestea cu Dumnezeu şi facerea lumii e, pe scurt, următoarea: la un moment dat, numit „Început”, creatorul a făcut lumea (stele, galaxii, tot absolut), dintr-o materie primă numită "Nimic". În continuare, el a făcut omul, după propriu-i chip şi propria-i asemănare (aici e o distincţie, poate o să scriu şi despre ea). După aia, Dumnezeu a dat reguli de viaţă, promiţând că aceia care le vor respecta se vor duce, după moarte, în Rai, iar cei care nu le vor respecta, se vor duce în Iad. Noi, astăzi, ar trebui să acceptăm ca adevărate aceste lucruri, să ne fie frică de Iad şi să trăim după regulile lui Dumnezeu, ca să ajungem în Rai.

Mici intamplari cu animale (115)

Iepurele nu prea bea apă, hrana lui mustoasă conţine destulă umezeală ca să nu trebuiască să se şi adape. Dar frică de apă n-are şi mai e şi un înotător bun, cum nu s-ar crede. De cîteva ori am văzut iepure înotînd voiniceşte.

După cîteva zile de zăpadă şi de frig a venit moină; s-a topit deodată omătul mult, aproape tot. O vînă de apă care se trăgea pe sub o coastă însorită se umflase, lată de vreo două­zeci de metri şi destul de adîncă. Căutam iepuri pe coasta aceea. A sărit unul, am tras, l-am scăpat. În loc să plece pe coastă înainte, o ia de-a dreptul la vale, ajunge la apă şi, fără să se mai socotească, sare în ea şi o traversează înotînd. Dar ce înot comic! Pe lîngă faptul că lucrează sub apă cu picioa­rele, dă din urechi înainte şi înapoi, de parcă ar vîsli şi cu ele. A trecut repede apa şi şi-a luat tălpăşiţa, dincolo. Nici nu s-a scuturat, cel puţin cît timp l-am putut urmări cu ochii. 

Din povestirile de razboi ale lui Sadoveanu(3)

27 August

Bateria noastră a doua, ascunsă în vii, pe deasupra Griviţei, deschidea spre întăriturile duşmanilor treizeci şi şase de guri de oţel.

După o zi de frămîntări în ploaia de foc şi de schije, după neîntrerupta duruire de tunete sub nourii deşi de fum care acopereau taberile, flăcăii noştri trudiţi de abia putuseră să aţipească cîte-o parte din noapte. Se rînduiseră la lucru, se rînduiseră la tunuri; şi cînd, în răstimpuri mari, lumina salvelor izbucnea ca o pînză de fulger, ei răsăreau negri, o clipă, izvorînd parcă din întunecime, drepţi şi neînduplecaţi. Apoi în şanţuri, îndărătul coamelor netezi de pămînt, în tăcerile adînci care urmau, tunarii vorbeau despre spînaticii lor ofiţeraşi zvîrliţi în ţărînă de zburăturile de schijă, aşa de buni în vremurile de pace, aşa de înflăcăraţi şi de încruntaţi în viforul care venise. Pomeneau şi de fraţii fulgeraţi — oameni cumpăniţi şi la bine şi la nevoie, şi cu o răbdare pe care nici sîngele gîlgîind în răni adînci n-o înfrîngea. Şi unii şi alţii zăceau acum îndărăt, la ambulanţe.

Faceti-va bine (191)

Mirtul

Denumire ştiinţifică: Myrtus communis.

Prezentare. Mirtul este o plantă aromatică, întâlnită adesea ca plantă ornamentală. Se prezintă sub forma unui arbust a cărui înălţime maximă este de cinci metri. Îşi are originile în zona mediteraneană şi face parte din familia mirtaceelor. Mirtul are frunze alungite, groase, cărnoase, frumos mirositoare. Florile sunt mici şi au culoare albă. Fructul de mirt este o nucă. Valoroase din punct de vedere medicinal sunt frunzele mirtului. Unii herbalişti consideră însă că, pentru terapii medicinale, se pot utiliza toate părţile acestei plante. Se prepară – infuzie, tinctură, extracte, soluţii pe bază de alcool, soluţii uleioase, loţiuni şi comprese.

Substanţe active importante: mirtol, cineol, tanin, eucaliptol, acid cafeic, saponozide.

Întrebuinţări. Mirtul este din ce în ce mai des întâlnit în preparatele cosmetice şi în cele de întreţinere a gurii. Pastele de dinţi cu ierburi şi plante medicinale şi aromatice, printre care şi mirtul, au devenit deja obişnuinţă. Remarcabile sunt calităţile tonice şi balsamice ale mirtului. Mirtul are, de asemenea, proprietăţi antiseptice, astringente, hemostatice, fiind folosit cu bune rezultate în afecţiuni ale căilor respiratorii, dar şi în hemoragii interne, hemoroizi, parazitoze intestinale, afecţiuni dermatologice. Importanţă în terapii are şi uleiul de mirt, utilizat, prin tradiţie, în bolile căilor respiratorii, ale căilor urinare şi renale, şi chiar în unele afecţiuni cardiovasculare.