Mici intamplari cu animale (116)

Vulpea si apa

Bălătăceste vulpea prin apă tare mică, dar pe cît poate se fereşte să-şi înmoaie bundiţa. Nimeni n-a asistat la manevrele iscusite prin care — după cum spune povestea — vulpea scapă de furnicarul de purici care nu lipseşte din cojocul ei. Se zice că şireata ia în gură un şomoiog de iarbă uscată şi, încet-încet, se cufundă în apă pînă nu-i rămîne deasupra decît gura cu mănun­chiul de iarbă. Ce să facă bieţii purici ? Se trag din faţa apei pînă se adună toţi pe mănunchiul uscat. Atunci vicleana vulpe le zice „drum bun !" şi, deschiându-şi gura, lasă corabia cu pu­rici să călătorească pe rîu în jos. Asta-i poveste cu minciună, ca atîtea altele care au viaţă de veacuri şi răspîndire mare, ajungînd chiar şi prin cărţi.

Cerbul, căprioara, mistreţul, lupul, iepurele, chiar şoarecele mic şi cîte alte vietăţi cu păr, cînd le stă în cale întindere de apă, sar în ea şi o trec înot. Vulpea nu. Şi uneori plăteşte scump pentru asta.

Vînam adeseori, pe atunci cu copoi, într-un zăvoi întins, care era împrejmuit de o parte de rîu, de alta de canalul morii cu apă bogată. Legătura cu această insulă o făcea un singur pod, tras peste canal. În tufele dese ale zăvoiului era vulpărie multă, îndată găseau copoii şi învîrteau şi suceau vulpea prin desime în toate chipurile. Celei gonite i-ar fi fost prea uşor să treacă apa în pădurea de dincolo, aşa cum şi aici făceau adeseori ie­purii. Vulpea nu. După ce vedea că nu este posibil să scape de cîini în cuprinsul zăvoiului, trecea... pe pod. Aici era ţiitoarea cea mai bună. Rar se întîmpla să nu-i cadă vulpe vînătorului care stătea acolo.

De prin China (6)

Faceti-va bine (193)

Morcovul de grădină

Denumire ştiinţifică: daucus carota sativa.

Prezentare. Morcovul de grădină este o plantă legumicolă foarte cunoscută, prezentă zilnic în viaţa fiecăruia dintre noi. Face parte din familia umbeliferelor, fiind cultivat de foarte multă vreme, încă din antichitate. La începuturi, morcovul a fost utilizat ca plantă medicinală, aa cum şi roşia a fost folosită, după întâlnirea sa cu europenii, ca plantă ornamentală. Morcovul de grădină este o plantă bienală, cu o rădăcină foarte puternică. Frunzele sunt penat-sectate, iar florile, de culoare albă, sunt grupate. Pentru uz medicinal se folosesc seminţele, frunzele uscate şi rădăcina. Din rădăcină se extrage suc, frunzele se mărunţesc sau chiar se macină, iar din seminţe se prepară infuzie sau decoct.

Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(17)

O emisferă în plete

Lasă-mă să respir mult, îndelung, parfumul părului tău, să-mi scufund în el toată faţa, ca un însetat în apa unui izvor, şi ca pe-o batistă înmiresmată sa-l flutur cu mâna, ca să scutur amintirile în aer.

Dacă ai putea şti tot ce văd, tot ce simt, tot ce aud în părul tău! Su­fletul meu călătoreşte pe miresme ca sufletul altora pe muzică.

Cosmarul atomic al lui Buzzati

Rigoletto

La defilarea militară în onoarea aniversării independenţei a participat pentru prima oară un detaşament al armelor atomice.

Era o zi de februarie, limpede, dar cenuşie şi o lumină uniformă se abătea peste clădirile prăfoase cu steaguri fluturânde de pe corso. În locul unde mă găseam, trecerea formidabilelor tancuri care deschideau cortegiul, bubuind pe pavajul de piatră, n-a avut obişnuitul efect electrizant asupra mulţimii. Puţine şi indiferente aplauze la apariţia maiestuoaselor maşini acoperite de tunuri, a fru­moşilor soldaţi ce se iţeau de la înălţimea turelelor cu căştile lor de piele şi oţel. Privirile se îndreptau toate mai încolo, spre Piaţa Parlamentului, de unde venea coloana, în aşteptarea noutăţii.

Fratele pierdut

Legenda cucului

Erau odată doi fraţi, cărora de mici le muriseră părinţii. Pe unul îl chema Ion, iar pe celălalt Cucu. Într-o zi, cei doi băieţi se hotărâră să plece în lume, ca să-şi caute de lucru. Trecând printr-o pădure, le ieşi în cale un lup. Băieţii se speriară şi o luară Ia fugă: Ion într-o parte, iar Cucu în alta.

Văzând că se lăsase întunericul, Ion se opri din fugă şi începu să-şi caute fratele. Cercetă toată pădurea, dar nici urmă de Cucu. Începu atunci să plângă cu lacrimi amare şi să-l strige cu glas aşa de tânguitor, încât ar fi înduioşat şi pietrele. Timp de o săptămână cutreieră toate drumurile, câmpiile şi pădurile, întrebă toţi oamenii pe care îi întâlni în cale, dar toată osteneala lui fu în zadar. Începu să slăbească şi, după un timp, ajunse aşa de uscat, de nu-l mai recunoşteai. Cu toate acestea, el nu înceta să-şi caute fratele şi striga mereu: „Cucu! Cucu! Cucu!"

Într-o zi, Dumnezeu şi Sfântul Petre coborâră pe pământ şi întâmplarea facu să treacă chiar pe lângă bietul Ion. Sfântul Petre se înduioşă atât de tare când îl văzu aşa de slab şi de necăjit, încât îi zise lui Dumnezeu:

- Fie-ţi milă de el, Doamne, şi îl uşurează! Fă-l pasăre ca să nu se mai trudească atâta, căci pasăre fiind, poate l-o găsi mai repede!

Dumnezeu nu se lăsă mult rugat şi-l transformă pe Ion într-o pasăre care de atunci cântă mereu prin grădini şi prin păduri şi tot strigă mereu: „Cucu! Cucu! Cucu!".
Culeasa de Rodica Birau

De prin China (5)

Nils Holgersson (6)

Hârjoana gâştelor

În pădure, toate rămaseră neschimbate cam atâta vreme câtă îi trebuie unei gâşte să-şi ia gustarea de dimineaţă. Spre amiază însă, o gâscă sălbatică trecu în zbor jos, pe sub crengile dese ale pădurii. Se uită şovăitoare printre trunchiuri şi ramuri, zburând încet de tot. Când o zări, vulpoiul îşi părăsi locul de pândă de sub fagul cel tânăr şi se furişă spre ea. Gâsca nu se feri deloc, ci zbură foarte aproape de vulpoi. Jupânul făcu o săritură mare, cu gând s-o înşface, dar nu izbuti, iar gâsca îşi urmă zborul spre lac.

Celebra nuvela "Sah" a lui Stefan Zweig (5) - ultima parte

A doua zi, la trei fix, ora convenită, eram cu toţii reuniţi în fumoar. Cercul nostru mai crescuse cu doi amatori ai artei regale, doi ofiţeri de marină, care ceruseră dispensă de serviciu pe bord, ca să poată asista la meci. Nici Czentovic nu s-a mai lăsat aşteptat, ca în ajun, şi după alegerea obligatorie a culorilor, a început partida memorabilă a acestui homo obscurissimus împotriva vestitului campion mondial. Îmi pare rău că a fost jucată numai pentru noi, spectatori cu totul incompetenţi, şi că desfăşurarea ei nu s-a păstrat în analele şahului, ca improvizaţiile lui Beethoven în ale muzicii. În după-amiezele următoare, ce-i drept, am încercat să reconstituim partida din memorie, dar în zadar: pesemne că în timpul jocului urmărisem prea pătimaş pe cei doi adversari şi nu desfăşurarea jocului. Căci contrastul spiritual din ţinuta celor doi parteneri se arăta în decursul partidei tot mai plastic trupeşte. 

Dezingradirea

Imi spune o prietena ca pentru a comenta ceva la mine pe blog trebuie sa introduca de fiecare data un cod si ca el arata ca naiba etc. Foarte frumos - m-am gandit. Uite ce forma de ingradire a libertatii de exprimare am instituit eu pe blog: nu oricine poate sa comenteze, ci numai cei care trec de filtrul ala. Cine vrea sa treaca de filtru trebuie sa piarda cateva secunde in plus, trebuie sa fie un om rabdator, pentru ca de multe ori codul se tasteaza gresit, trebuie sa nu se enerveze, sa inteleaga ca asupra blogului meu s-ar putea napusti o sumedenie de roboti care sa posteze reclame la Viagra si poze cu Thomas Beecham in puta goala. 

Din poveştile lui Bănică, spuse de Fănuş Neagu(4)

Descoperind râul

Vara. Amiaza juca în câmpie, un joc ciudat, leneş, încâlcit. Râpele din malul râului, coapte de căldură, scânteiau gălbui.

In vad la râu, bunica Paraschiva spăla rufe. Le înmuia în apă clătindu-le, le întindea pe un pietroi şi le bătea îndesat cu maiul. Lângă ea, clipind iute sub pulsaţiile fierbinţi ale soarelui, Bănică se prăjea în nisip. Avea un cap ca de ied, cu păr blond, nepieptănat şi tălpile murdare de sucul merelor pe care, noaptea, le scuturase vântul. In zori bunica Paraschiva adunase merele într-un coş, iar el se suise cu picioarele pe ele, nevăzut de nimeni, le tocase şi le vărsase în ulucul porcilor.

Un colonel din povestile lui Garleanu

Gruşan

Făcusem inspecţia şi mă grăbisem să ajung în odaia largă, de scânduri, a cantinei în care ne întâlneam, în fiecare seară, ofiţerii aflaţi în tabără. Veneam cu toţii, şi tineri şi bătrâni, mulţumiţi că puteam sta puţin unii lângă alţii, fără să fim strânşi în chinga legilor milităreşti. Astă-seară se adunaseră mai mulţi ca de obicei, căci veniseră şi ofiţerii regimentului de cavalerie ce sosise dimineaţă. Toţi vorbeau despre una şi alta; eu îmi aşteptam ceaiul obişnuit, când intră un  căpitan de călăraşi, salută pe maiorul ce sta la o parte, singur, apoi se  îndreptă spre alţi doi căpitani bătrâni, camarazi de-ai lui, şi le spuse tare:

— Ştiţi că s-a împuşcat Gruşan? Uite, citiţi...

Se făcu tăcere. Unul din căpitani luă jurnalul şi citi cu glas tare:

— „Aseară s-a împuşcat generalul în retragere Gruşan. Pricina acestei fapte e necunoscută.“ Omul acesta nici nu putea să moară altfel, zise căpitanul.

Faceti-va bine (192)

Mojdreanul

Denumire ştiinţifică: Fraxinus ornus.

Denumiri populare: frasin de munte, frasin negru.

Prezentare. Mojdreanul este un arbore din familia oleaceelor, având dimensiuni relativ reduse – poate ajunge la 10 metri înălţime. Frunzele mojdreanului sunt compuse, iar florile, albe şi mirositoare, formează nişte panicule. Mojdreanul înfloreşte în lunile aprilie şi mai. Creşte în sudul României, fiind o specie caracteristică pentru sudul Europei. Pentru terapii medicinale nu se recoltează nici frunzele, nici florile şi nici coaja. Valoare medicinală are sucul, care se obţine conform aceluiaşi procedeu prin care se recoltează latexul din arborii de cauciuc – se crestează scoarţa copacilor tineri. Sucul astfel obţinut are valoare de medicament. Pentru a fi conservat, se usucă în condiţii naturale, fiind cunoscut sub numele de mannă.

Substanţe active importante: manită, polizaharide, rezină, răşină, cumarină. 

Întrebuinţări. Sucul de mojdrean este folosit pentru combaterea constipaţiilor, chiar şi la copii, dovedindu-se un purgativ uşor de administrat şi de suportat. Unii specialişti sunt de părere că şi scoarţa acestui copac ar avea valori medicinale datorită fraxinei, o glicozidă cu proprietăţi diuretice ce stimulează eliminarea acidului uric. Se atribuie calităţi medicinale şi frunzelor de mojdrean, utilizate în gută, reumatism, dar şi ca laxativ.

De prin China (4)

Celebra nuvela "Sah" a lui Stefan Zweig (5)

Doctorul B, se rezemă de spătarul deckchair-ului şi închise ochii un minut. Părea că se străduieşte să înăbuşe o amintire supărătoare. Din nou îi apăru în colţul stâng al gurii acel tremur ciudat pe care nu şi-l putea stăpâni. Apoi se ridică puţin în deckchair.

— Aşa, până la acest punct sper că v-am explicat totul destul de lămurit. Din păcate însă, nu sunt de loc sigur că am să vă pot arăta desluşit şi concret tot ce a urmat. Căci această nouă ocupaţie cerea o concentrare a creierului atât de absolută, încât era imposibil să te controlezi pe tine în acelaşi timp. V-am mai arătat că, după părerea mea, însăşi dorinţa de a juca şah împotriva ta e un nonsens. Dar chiar această absurditate ar fi prezentat o şansă minimă, dacă ai fi avut în faţa ta o tablă de şah reală, fiindcă tabla de şah, prin realitatea ei, îngăduie cât de cât o oarecare distanţă, o exteritorializare materială. În faţa unei table de şah adevărate, cu figuri adevărate, poţi intercala pauze de gândire, te poţi aşeza trupeşte când de o parte, când de cealaltă a mesei, încât să poţi considera situaţia când din punctul de vedere al negrului, când din cel al albului. 

Păcăleala cu verbul „a avea”

Cea mai mare înșelare din câte se pot imagina este legată de verbul „a avea”. Toată lumea își închipuie că are câte ceva - în realitate, nimeni nu are nimic. Uite de ce.
Cineva se duce și cumpără la licitație un tablou de Manet. Îl duce acasă, îl suie pe un perete și apoi spune tuturor: „am un Manet”. După o vreme, respectivul ajunge sărac lipit și vinde tabloul, sau moare și tabloul e moștenit de fiul lui, ori vin hoții și i-l fură. Mai are el Manet-ul? Are pe naiba. Carevasăzică, poți avea un tablou de Manet sau orice alt lucru din lumea asta doar pentru o anumită perioadă de timp - mai lungă sau mai scurtă, după cum îți e norocul sau destinul. 

Pește la cuptor

Aflându-ne în postul Crăciunului, s-ar prea putea ca unii dintre noi să-l și țină. Prin urmare, sâmbătă și duminică vom mânca pește (dacă vrem, desigur). Se impune, așadar, să mai dezvălui o rețetă secretă, din cele pe care le păstrez într-un safe dintr-o bancă elvețiană: pește la cuptor.

Omul care nu inceta sa planga

A fost odata un om care, intr-o zi, fara sa stie de ce, a inceput sa planga. Plansul lui era mocnit, se consuma undeva in inima lui, in adancuri, ai fi putut crede ca era acolo dintotdeauna si doar in acea zi omul devenise constient ca plange. Din acea zi, insa, plansul nu s-a mai oprit nicio clipa, era prezent intotdeauna, doar noaptea se mai potolea, atunci cand omul incepea sa viseze. Visele lui erau intotdeauna pline de personaje fantastice, care traiau in lumi fantastice, in care binele si raul nu mai existau. Cand zorii il sugrumau visele, plansul se intetea, ca o flacara in care sufla vantul diminetii. Omul isi spunea rugaciunile, se spala, se imbraca, se ducea sa prepare cafeaua si, in tot acest timp, plangea mocnit. Apoi isi imbratisa copiii, sotia, mangaia cei doi motani lenesi care veneau sa-l electrizeze, dar plansul nu inceta.